O lecție de viață

Buna! Vă scriu atât de rar încât ma mir că nu m-ați părăsit deja. Nu că îmi lipsesc subiectele, ba chiar am prea multe, dar îmi lipsește timpul. M-am angrenat în atâtea încât nu știu cum o să ies din toate. Astăzi vreau să vă povestesc ceva frumos, ceva frumos la care am fost părtaș și din care cu toții avem de învățat. Postarea poate va fi mai lungă, dar vă rog mult să rezistați până la capăt, nu vreau să o sparg în mai multe, iar lectura veți vedea merită. Probabil părți din ea vor fi reluate pentru a face mai clar acel mesaj, dar nu vă bazați pe asta. Lectura va va fi plăcuta, e sub formă de narațiune, la care știți că mă pricep. Deși narată la persoana I, personajul nu sunt eu, sau nu în totalitate. Faptele mi s-au întâmplat mie totuși, dar mârșav cum sunt, i le-am pus în spate bietului personaj.

Să începem.

Bucuria de a dărui

Cândva în trecut

Vântul suflând, apa șuroind sau clipocind, zgomotul orașului, cântecul păsărelelor, toate făceau parte din viața mea cândva, îmi plăcea să le ascult și asta mă făcea mai liniștit. Observam în jurul meu totul și rețineam fiecare detaliu fiind foarte liniștit și împăcat cu mine însumi. Viața curgea lin și frumos și nimic nu părea să tulbure acest conținut zen.

Dar dintr-o dată grijile vieții veniră peste mine, mă năpădiră și am început încet, încet să devin ca toți ceilalți pe care îi vedeam în jurul meu pe stradă. Mergeam cu capul între umeri, îmbrăcat în niște haine terne în culori spălăcite și urâte, niște haine de parcă tocmai mă întorceam de la o înmormântare și mă grăbeam să ajung la alta. Mă ciocneam de oameni pe stradă, dar nu îmi luam nici măcar timpul să mă scuz, nu mi se păreau importanți, important era că trebuia să ajung din punctul A în punctul B și nimic nu mai conta, era o chestiune de viață și de moarte această ajungere. Devenisem un mecanizm, ca și celelalte mecanizme din jurul meu, gata să se ia la harță și pentru cel mai mărunt lucru. Un loc în autobuz, un loc la coadă, toate deveneau probleme internaționale la care noi, ca adevărați Putini ce suntem doream să reacționăm și să le rezolvăm violent.

O seara de decembrie

O seară feerica de decembrie, cam după moș Nicolaie. Prin manevrele unor complici "diabolici" sunt invitat în direct într-o emisiune TV, unde se prezintă cum am devenit eu un mecanizm. Toate celelalte mecanizme mă aplaudă, dorindu-și ca emisiunea aia să se termine mai repede și să plece acasă să nu mai fie nevoite să aplaude acest mecanizm care oricum nu a făcut nimic mai mult decât iei și mai e și urât pe deasupra. Emisiunea se termină cu mulțimi de promisiuni pentru mecanizmul care sunt, promisiuni care aveau să se materializeze cândva in viitor, nu se știe însă când.

În celălalt capăt al lumii, un om blând, un om care nu a uitat despre cântecul păsărelelor mă contactează și îmi spune:
"Există un centru de educație inclusivă în Buzău, v-am văzut la emisiunea tv și m-am gândit că ne-ați putea ajuta cu 13 pachețele de dulciuri pentru copiii orfani de la acest centru".
Omul credea că sunt din Buzau și că deci nu ar fi un efort prea mare să vin și eu acolo cu câteva pachețele.

Am reacționat trecât prin diverse faze, dar prin toate fazele prin care am trecut, o singură idee îmi flutura intermitent prin minte, cântecul păsărelelor, cântecul pe care nu îl mai auzisem de mult. Aș fi vrut să îl aud, dar ceea ce devenise o voință la început, ajunsese un automatizm și cântecul dispăruse. Inițial am zis să dau ignor, așa fac până la urma urmei toate mecanizmele, de ce aș fi eu diferit. Dar cântecul păsărelelor... Am răspuns și am acceptat invitația

Duminica și luni

Am început febril să caut modalități de a ajunge la Buzău, eram în partea ailaltă a țării și trebuia să ajung acolo. Am găsit tren de la Constanța la București, tren de la București la Rîmnicul Sărat unde, prin amabilitatea verișoarei mele, am rămas cazat pentru o noapte ca să pot fi a doua zi la ora 9 la serbare. Tot în Rîmnicul Sărat am făcut și cumpărăturile și tot cu amabilitatea verișoarei mele, deoarece ea m-a ajutat cu mașina să fac cumpărăturile și să le car. Am ales cu grijă dulciurile, pungile și le-am pus în căruț. Nu văzusem în viața mea atâtea lucruri la un loc într-un căruț de cumpărături (nu sunt un bogat) așa că am zis să le fac poză să le am amintire.

Drumul până acolo a avut și el savoarea lui, deoarece trenul de la Constanța la București a întârziat și era cât pe ce să pierd trenul spre Rîmnicul Sărat. Dumnezeu a vrut însă să merg spre cântecul păsărelelor și atunci când am coborât din tren, celalalt tren era fix pe linia de lângă așa că am sărit practic dintr-un tren în altul.

Marti dimineata

Am luat dulciurile, fiecare în pachețelul său și le-am pus în trei plase mai mari. Am plecat la gară, am urcat în tren, încercând să nu stroșesc dulciurile, să ajungă și ele într-o stare cât de cât ok la destinație.

Trenul a ajuns la Buzău, eram în ultimul vagon la ultima ușă, am încercat să deschid, nu se deschidea! Disperat nu știam ce să fac, un nene prezent la fața locului, mi-a luat sacoșile din mână și m-a tras după el. Am coborât pe partea cu gardul, mergând printre tren si gard, lipindu-mă cât mai mult posibil de gard ca să nu mă agațe trenul când pleacă. Vântul bătea puternic și îl puteam simți. Era o stare confuză, îmi era tare frică de situația în care mă aflam, dar mă bucuram mult că pot simți din nou, vântul! Omul din fața mea mergea repede și sigur pe el, părea că știe ce face, așa că m-am lăsat târât de el până la ieșirea din tunelul infernal. M-a scos pe un peron, mi-a înmânat bagajele și a dispărut.

Nu am apucat să îi mulșțumest, nu am apucat nimic.

Așa că om bun, oriunde ai fi, îți multumesc că m-ai ajutat să ies din tren și dintre tren și gard.

Am ieșit în gară, am făcut întrerupere pe bilet și am luat locuri la următorul tren către bucurești, unul care să îmi convină ca oră. Am urcat într-un taxi și m-am îndreptat spre centru. M-am întâlnit acolo cu omul blajin care mă contactase. Îmi făcusem o părere apriori despre acest om, părere care avea să fie dărâmată de realitate. Am crezut că atât de bun încât să caute ajutorul nu poate fi decât un om învârstă, așa că nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că omul blajin, era o scumpă mămică de aceeași vârstă cu mine cu doi copii frumoși, dar care, din păcate, dinvina crudei soarte care le știe pe ale ei, au autism amândoi.

Marti, pe la 9,Centrul de educație inclusivă

Centrul este recent înființat, iar clasa de gradiniță la care am fost eu este în majoritate cu copii cu autism și cu alte dizabilități asociate. Am intrat în clasa, m-a izbit din start atmosfera frumoasă, de sărbătoare de acolo. Un brăduț trona mândru într-un colț al clasei, jucăriile existau peste tot,iar doamna educatoare L, făcea totul pentru binele copiilor. Ne-a întâmpinat zâmbit și povestindu-ne câteva despre locul unde ne aflăm și despre copii prezenți acolo, dar și despre cei care, din vina unei varicele pârdalnice, nu erau prezenți.

marti, pe la acelaș 9, Nevinovăția copilăriei

În momentul acela, unul dintre copii, pentru a-mi atrage atenția, a trecut cu o mașinuță mare prin fața mea. Dorind poate să ne jucăm împreună. Cum sunt orb, am auzit mașinuța, dar nu am înțeles mesajul. M-am așezat la o măsuță, resimțind emoția de a fi la grădiniță. Stând pe scaun, copilul a venit la mine, m-a luat de mână și mi-a zis: "Domnu, am venit".

Copilul, în nevinovăția lui, înțelesese ceea ce eu mă chinui să explic mecanizmelor și anume că atunci când te apropi de un nevăzător e bine să îți faci cunoscută prezența. El întelesese asta fără multe explicații, prin observția proprie. Amicul meu C, copil cu autism mediu și ADHD, de fiecare dată când se apropia de mine mă anunța: "Domnu, am venit". M-am jucat împreună cu el, mi-a cântat un colind, am rugat-o pe soția să deseneze împreună cu el, dar el era foarte atras de mine, nu vroia cu soția mea. Venea mereu și îmi punea mâna pe mustață, pipăind-o, ca și cum era lucrul cel mai de preț pe care și l-ar fi dorit. L-am întrebat: "Îți place mustața mea?" "Da!" a răspuns el fericit. "Seamănă cu un cățel nu! De aia îți place". "Nu!" a răspuns el indignat. Am continuat să ne jucăm, cu el lipit de mine aproape tot timpul.

Prietenul G, unul din frumoșii copii ai omului blajin, ne-a cântat și el un colind și ne-a spus o poiezie frumoasă. Apoi s-a dus lângă soția mea și a început să deseneze un extraterestru.

Marti, nouă și juma deja, Nevinovăția unui dar

La intrare, pusesem pungile cu cadouri sub brăduț, să le împărțim la momentul potrivit. Evident că ele erau atracția copiilor acolo și mă așteptam dintr-o clipă în alta să se bage în ele și să înceapă să mănânce, nu ar fi fost o tragedie, dar erau programate pentru mai târziu.

Prietenul P, autism profund, nevorbitor cum se cheama el în termeni tehnici, s-a înfipt în pungile cu cadouri, a luat o prăjiturică Măgura prezentă acolo și a venit fuga la mine, punându-mi în mână prajiturica, fâcându-mi semne si vizuale și sonore că ar trebui să o mănânc, că e un cadou de la el. Am încercat să îi explic că e pentru el cadoul, nu pentru mine, dar nu a fost chip. Pe șest am pus prajiturica la loc, sau cel puțin așa credeam. Foarte atent, m-a observat, a tras concluzia ca nu îmi place ce mi-a dat, așa că s-a dus la pungi, a scos o prăjiturică Barney și a venit cu aceea la mine.

Am luat cadourile și le-am încuiat departe de ei, pentru a nu le mai atrage atenția până când moșul avea să le împartă. În acest timp, soția mea le desena un peisaj de iarnă. Amicul A, în brațele mamei sale, făcea semne de bucurie privind desenul și îi arăta mamei sale cele mai calde și mai frumoase dovezi de iubire. Practic a stat nedeslipit de mama sa, pupând-o și iubind-o tot timpul. Atent în jur, să nu scape ceva, dar foarte atent și cu mama sa, o dragoste de care mulți copii de mecanizme nu sunt în stare astăzi.

nouă și 40 aproape, Ce mică este lumea

Apare în peisaj și echipa televiziunii. Reporterița îl recunoaște pe C și îi spune, "Eu te-am filmat pe tine la 8 luni mă, mi-ai rupt sufletul atunci, te-as fi înfiat dacă legile nu erau așa cretine". Nu știu dacă și el a recunoscut-o, dar cert e că s-a urcat în brațele ei și a stat acolo. Nici reporterița nu părea să aibă ceva cu asta, purtându-l în brațe după ea peste tot prin clasa și vorbind cu el. S-au pupat, și-au vorbit, până când C a cerut să fie adus la mine. Eram unul lângă altul cu reporterița și C ne ținea pe amândoi de mâini și vorbea cu noi. Vorbeam si eu cu reporterița, încercând printre picături să facem o brumă de documentare pentru reportaj, dar nu era chip, atenția ne era acaparată de C.

Cealaltă jumătate de copii se duseseră la cameraman și erau călare pe el. C s-a despărțit de reporteriță și a fugit și el la cameraman, făcând curse între cameraman și mine. I-am zis baiatului să stăm unul lângă altul să nu obosească copii fugind între noi.

În tot acest timp, educatoarea L. era atentă ca niciunul dintre copii să nu se rănească, zadarnicindu-le orice tentativă de acest gen. Prezentă, pentru o ajuta în această situație deosebită, era și logopeda CA, ea explicându-mi mai multe detalii despre fiecare copil în parte. La un moment dat am întrebat-o de ce trag copii așa la mine și nu la soția mea și de ce trag la cameraman și nu la reporteriță. Răspunsul, logic de altfel, a venit: "Păi sunt sătui de prezență feminină, în schimb nu au nicio prezență masculină în jurul lor". Educatoarea L. prizând din zbor discuția intervine: "Și dacă ați știi câte își imaginează, aud împrejur, la ceilalți diverse povești și și le dezvolta pe ale lor. Să vedeți cum spun: Mama mea are o casă mare, cu o pajiște frumoasă în față, cu multe vaci și oi. Dimineața îmi dă lapte de la văcuța Mu, care e văcuța mea dragă.".

Un nod mi s-a pus în gât și m-am ținut de cana de cafea, oferită cu amabilitate, pentru a nu mi se vedea lacrimile din ochi. Deși nu mai am voie să beau cafea cu cofeina, am dus cana la gură și am sorbit pentru a masca faptul că era cât pe ce să plâng.

Nouă și cinci zeci deja, Momentul cadourilor

Am filmat interviul cu reporterița, evident cu amicul C printre picioare. Am încercat să lansez un mesaj câtre buzoieni, dacă fiecare s-ar duce și-ar alege un copil de care să aibă grijă și apoi, lunar, săptămânal, sau cât de des vor ei să se ducă cu ceva la acel copil, să îl scoată la plimbare, să se joace cu el, ar fi minunat. Nu trebuie să îl iei acasă pentru todeauna, dar poți avea grijă de el în felul asta. El nu ar mai fi al nimanui și chiar și la centru s-ar ști că cineva se interesează de copilul ăla. Uneori e nevoie de cineva să aibă grijă de ei, să le dea un medicament care, lăsat la voia soartei și a prea iubitului nostru guvern, ajunge prea târziu.

Am început să împart cadourile. C intră primul să își ia cadoul, și mă pupă energic pe amândoi obrajii. Vine AL la rând, mă pupă și el și pleacă. Revine C care mă mai pupă odată. Am crezut că mai vrea un cadou și i-am zis ca nu mai primește unul, a zis că nu mai vrea unul și m-a pupat din nou. Am injurat în gând natura mea de mecanizm care mă făcea să mă gândesc la o așa o porcărie, când de fapt copilul vroia doar să mă pupe. A venit amicul A la rând, m-a pupat și și-a luat cadoul. Și cei doi G și-au luat cadourile, mulțumindu-mi pentru ele.

Vine rândul prietenului P să își ia cadoul, mă pupă și pleaca doi pași mai încolo și lasă punga jos. Am crezut că a scăpat-o și i-o ridic să i-o pun în mânuțele lui mici. El o ia, se duce doi pași mai încolo și o lasă jos. Știind că au modul lor de a fi, l-am lăsat în pace. El a început să se uite în pungă, scoțând fiecare chestie și făcând un zgomot apreciativ (sau cel puțin așa l-am interpretat eu), omul trebuia să verifice pentru ce m-a pupat, nu?

Ora 10 fix, Finalul

Au mai urmat minute bune de joacă la centrul de educație inclusivă, C luându-ma de mână și plimbându-mă prinnsala de clasa. L-am rugat să aibă grijă să nu mă bage în vreun dulap, mi-a raspuns foarte serios că are grijă. Mi-a povestit că lui îi place să se plimbe și că își dorește mult să se plimbe. M-am lăsat pe vine lângă el și l-am întrebat: " - Tu ce vrei să te faci când vei fi mare? - Vreau să mă fac mare! - Bravo! Și eu tot aia am vrut și uite cât am ajuns... - Vrei să te faci doctor? - Da! - De ce? - Să îi vindec pe oameni, să îi fac bine - Bine, când o să fi mare o să fi un bun doctor dacă îi asculți pe cei de la centru de aici. ".

zece și ceva, fix, Nebunia soartei, cât o urăsc

Spre final, a venit un tătic, cam la 23 ani (nu știu dacă am apreciat corect, tot ce vă scriu acum sunt din aprecierile mele) cu două fetițe care semănau mult între ele încât am crezut că sunt gemene. Fetițele păreau să aibă autism profund, pentru că nu reacționau în niciun fel și în plus, după poziția corpului, păreau să aibă și ceva paralizie cerebrală. Am rămas revoltat pe soarta asta de rahat, soartă care poate oferi unui părinte de 23 ani sau pe acolo, doi copii și ambii cu dizabilități crunte, cât de crudă trebuie să fie această soartă.

Am decis atunci să plec, să nu mă ia a doua oară plânsul, nu de alta, dar dispăruse ceașca de cafea, pentru a nu o vedea copiii. Am ieșit pe hol, în treacăt m-am cunoscut și cu domnul director al centrului, urmează să mă reîntorc la domnia sa, pentru ca am ceva de discutat cu el.

Prin amabilitatea omului blajin am ajuns la gară cu mașina din dotare și m-am pregătit pentru plecare.

10:45: Întoarcerea

Stăteam în gara din Buzău, așteptând trenul de întoarcere. O fântână susura încet lângă mine, iar în ea câteva broscuțe își duceau traiul lor liniștit. Vântul bătea în rafale scurte, infiorându-mă de frig când și când. Un lucru deosebit se întâmpla însă, pe copacii din apropiere vrăbiuțele ciripeau, ciorile croncăneau, iar eu puteam să le aud din nou. Învățasem iar să fiu om și nu un mecanizm împuțit care numără zilele până la moarte. M-am suit în trenul de București multumit că puteam auzi cântecul păsărelelor din nou și sperând să nu mai dispară niciodată.

Informații suplimentare

Asta a fost oameni buni povestea personajului meu. Ce trebuie voi să înțelegeți din asta:

1. Este nevoie de voi și de ajutorul vostru pentru ca lumea să ofere șanse egale tuturor. E nevoie de șanse egale pentru toți pentru ca anumiți oameni, mai năpăstuiți să devină membrii activi și productivi ai societății. Din asistați social să poată deveni oameni care produc și nu oameni pentru care trebuie să plătim noi întreținerea lor. Până la urma urmei e un principiu simplu de economie, putem să plătim toata viața să întreținem 600000 de persoane cu handicap, sau putem, acum, prin efort susținut, să plătim puțin, iar acești oameni, mare parte din ei, să ajungă pe propriile picioare și să se întrețină singuri, asta înseamnă că vom plăti mult mai puțin.

2. La centrul din buzău, există niște fonduri alocate de guvern, dar cum guvernul în mărinimia lui ne-a catalogat pe noi, persoanele cu dizabilitați, ca irecuperabili, fondurile alea sunt puține. În acest fel, rechizitele copiilor de la centru sunt cumpărate din salariul educatoarelor. Televizorul la care copii urmăresc desene animate în sala de curs, este adus de una din educatoare de acasă, atenție, nu un televizor vechi de care nu mai are nevoie pentru ca are unul nou. Ci singurul, propriul televizor. Copiii uneori sunt fără hainuțe, nu au ciorapi, nu au maieu, chiar și chiloți uneori, pentru că nu sunt și nu e vina nimănui de la centru, ei se descurcă cu banii care le vin.

   Am fost rugat dacă pot să fac rost de un televizor, m-am gândit și eu ca un televizor cu un dvd player și muulte dvd-uri cu desene animate ar fi un cadou frumos pentru acolo, dar asta înseamnă puțin mai mulți bani față de cât îmi pot eu permite momentan. Nu înseamnă că nu o să încerc să strâng și să cumpăr așa ceva, dar va mai dura.

3. Revin cu apelul câtre voi, nu este un apel pentru mine, nu vă cer nimic pentru mine, ci pentru acei copii. De altfel nici nu trebuie să ma includeți pe mine în ecuație, vă puteți duce direct la centru cu darurile voastre, pe STR. Horticole, NR. 56, în Buzău la clasa de gradiniță.

4. Revin cu mesajul către buzoieni, ducei-vă fraților acolo măcar odată pe lună și faceți un copil fericit, nu este greu și o să aveți parte de bucurii nebanuite. Nu puteți să dăruiți nimic, nu e o problemă, puteți dărui măcar 2 ore din timpul vostru să stați cu acei copii, ei vor fi mai fericiți. Așa de mult s-au bucurat când au vazut oameni străini.

În final mulțumesc complicilor mei, fără ei nimic nu ar fi fost posibil: Mihaiela Polschi (omul blajin), sotia mea, Mihaiela Mitrea (verișoara), Camelia Csiki (care mi-a fost ca de obicei alături, promovând evenimentul și centrul de educație inclusivă), Și nu în ultimul rând mama care a completat suma de bani alocată de mine pentru acest moment și care s-a bucurat mult auzind poveștile și văzând pozele + reportajul. Poze din păcate nu vă pot pune, pentru că nu e frumos, pentru cunoscuți, dacă vor, le pot vedea la mine.

Vă ofer scuzele mele pentru eventualele greșeli de redactare, dar scriind am retrăit fiecare emoție și am încercat să o las să apară și în scriere, drept pentru care nu am mai fost atent la reguli de scriere și alte din astea, pur și simplu am scris cum mi-a venit. Acum, recitind, îmi văd eventualele greșeli, dar le las acolo, să fie totul autentic, așa cum a ieșit din emoțiile trăite. Vă mulțumesc că ați rezistat până aici și nu uitați de mesajul aflat în final, ajutați cât puteți.

”Avantajele de a fi orb”

Va întrebați poate unde am dispărut și bine faceți! Vă întrebați poate cum mai merge cu regimul, promit să vă scriu. Pe scurt, de când nu ne-am văzut am fost în următoarele locuri despre care promit să vă scriu:

• Bacau,
• Calimănești,
• Chișinău

Urmează la rând Belgia, cu oprire de câteva ore (până la 12) pe parcurs prin Ungaria, Austria și Germania.

Citeam, întors acasă, blogul prietenei slvc pentru a mă pune la curent cu ce se mai scrie pe acolo și cu ce mai fac oamenii dragi mie de acolo. O remarcă trecătoare din postare m-a făcut să mă gândesc mai adânc la niște constatări proprii precum și la cele ale celorlalți din jurul meu.

După cum s-a înteles probabil de pe parcursul acestui blog, eu sunt orb, un orb mai interesant așa deoarece am putut să admir, întrucâtva, cum e să fi și de partea cealaltă a baricadei. Ca să fiu mai precis au fost perioade când eu duceam orbii de mână conducându-i unde aveau nevoie, iar acum eu sunt dus de mână.

După ce am terminat școala de orbi de la Buzău, am înteles rapid că viața în mijlocul nevăzătorilor nu e de mine și că, dacă vreau să fiu o persoană normală, ar trebui să mă integrez cât mai rapid în societatea normală. Mulți dintre nevăzători din propria voință, sau forțați de societatea nenorocită, tind să se aglomereze în anumite locuri și să trăiască între ei ca într-o rezervație. Eu am vrut să nu fiu așa și am dat din coate în direcția opusă. Am mers la facultate, iar acolo eram singurul nevăzător. Să nu o mai lungesc, în mare parte integrarea a reușit, eu trâind în momentul de față printre persoane fără dizabilități. Mai mult, nivelul la care acționez este unul mediu spre înalt.

Nu spun aceste lucruri ca să mă laud, ci pentru a folosi de context la ceea ce voi povesti.

Trâind eu înafara mediului nevăzătoresc și în medii de lucru înalte, nu mi s-a întâmplat să observ foarte des comportamente ciudate la adresa dizabilității mele, sau, orbit de propria-mi reușită, nu le-am observat.

Este drept că mă și manifest ca atare, cu considerație pentru societatea din jurul meu, uneori simțindu-ma și comportându-mă ca un intrus în această societate, făcând tot posibilul să nu deranjez, să nu mă manifest. Așa că dacă e undeva de mers la o petrecere, nu mă înfig la dans prea tare, deși aș știi să dansez, dar mi-e frică să nu lovesc pe cineva, sau să nu cald pe cineva pe picior. Dacă e să merg la înot, iar pișcina are și alți mulți oameni prin ea, nu mă manifest de frică să nu lovesc pe cineva. Mă rog și alte situații.

Am fost între 5 și 12 septembrie la Călimănești unde s-a desfășurat finala campionatului de șah al nevăzătorilor. Am participat la acest campionat. Cazarea s-a făcut la hotel Olt, hotel care are și o pișcină cu apă termală, minerală.

Împreună cu un grup de colegi din acest campionat am decis să mergem să ne scăldăm la pișcină. Eu eram cu nevastă-mea ca să mă conducă, iar grupul de ceilalți erau singuri, vreo 5 pe lângă mine.

Mi-am adus aminte de vremurile din școală și cum se procedează ca să conduci un grup de 5 sau mai mulți nevăzători atunci când ai un singur însoțitor, așa că am instruit-o pe nevasta mea cum să procedeze. Și dăi și mergi înspre pișcină.

Pe drum, auzind eu câtă gălăgie e în pișcină, îmi manifest curiozitatea tare:
”Cum dracu o să înotăm noi bă acolo, că auzi câtă lume e”.
Răspunsul veni prompt:
”Stai să intrăm și să vezi câtă lume nu o să mai fie, spațiu se face în jurul nostru”.
Zis și făcut, intrăm, ne afundăm în pișcină și brusc în jurul nostru toată lumea se grăbește spre ieșire, sau se trage spre cealaltă parte. M-am gândit că ne fac loc să putem și noi să ne mișcăm, lucru care ar fi fost frumos.
Unul din colegi îmi spune glumeț:
”Vrei sa îți golesc toată pișcina”?
”Da”!
I-am raspuns eu, dornic să văd ce o să se întâmple. Atunci colegul meu a început să înoate pe mijlocul pișcinei, atent să se țină cât mai departe de persoanele de pe margine cât să nu le lovească, dar destul de aproape. Oamenii, câți mai erau prin pișcină, au început să se grăbească spre ieșire. Astfel am rămas singuri în pișcină.

Am rămas puțin pe gânduri și l-am întrebat pe colegu:
”Dar unde au fugit toți ăștia”?
Raspunsul lui a venit cu încă o întrebare:
”Dar ce, nu ai observat că atunci când apari undeva se face loc în jurul tău”?
”Nu prea am avut ocazia”, am răspuns eu, dar prin minte îmi circulau toate acele momente când, mergând cu autobuzul spre bucurești, nimeni nu se așeza lângă mine, sau cei care se așezau se ridicau când mă observau și plecau mai departe, momentele în care așezându-mă să aștept ceva pe un scaun, se făcea spațiu în jurul meu de unde până atunci era plin, Momentele când chiar ai fi avut nevoie să fie cineva lângă tine ca să ceri ajutorul, dar nimeni nu era prin preajmă.

Cum sa nu fi prost precum Cosmote

Nu stiu de fapt a cui e vina! Si daca cei vinovati sunt Germanos, ofer scuzele mele lui Cosmote. Dar e si vina lui Cosmote, pentru ca trebuie sa aiba grija cum isi alege reprezentantii. Dar cu cei de la Germanos am mai lucrat si nu am avut probleme pana astazi. Nu stiu ce dracu se intimpla, dar in ultimele 3 luni parca ma impiedic de toti prostii si ce e mai anapoda, e ca toti prostii astia vor sa fie constiinciosi pana la sange. Povestea e asa: Cei de la Cosmote au un abonament lansat zilele trecute, spun ei, special pentru persoanele cu dizabilitati. Abonamentul de 5.5 euro in care ai nelimitat in cosmote/romtelecom, 50 minute nationale si internationale. Dincolo de praful in ochi, deoarece la o cartela cosmote, pentru 5 euro, ai 3000 minute in cosmote si romtelecom, 75 minute nationale si internationale si 75 megabytes in internet, am zis totusi sa il incerc deoarece mereu uit sa incarc si mereu ma trezesc ca nu pot sa sun de pe cartela ca ma aflu in perioada de gratie. Zis si facut. Citesc eu pe net ce imi trebuie, imi iau buletinul, imi iau factura de la UPC pe care imi vine cablul, telefonul fix (nu am romtelecom) si Internetul. Ca fapt divers ultima factura e de 95 roni. Ajung acolo si incepe dialogul interesant: -- Buletinul va rog! -- Iacata-l. -- Certificatul de handicap? -- Si asta! -- Factura de utilitati pentru adresa? -- Poftiti! -- Nu e buna asta. -- Cum? De ce? -- Pai astea de UPC nu sunt loate in considerare, ne trebuie o factura de Romtelecom, apa, gaze, sau curent. -- Pai, nu am gaze, cel putin nu dinalea la care va asteptati dumneavoastra, nu am factura cu apa pentru ca platesc la administrator, iar factura de curent nu e pe numele meu, e pe numele mamei. -- Nu conteaza, e buna aia. -- Dar nu o am la mine! -- Pai lasati buletinul aici, trageti o fuga pana acasa si va intoarceti... -- Zau? Ia dati dumneavoastra buletinul ala, ca eu plec, e cam multa hartogaraie pentru un cacat de abonament de al dumneavoastra si cam mult disconfort. Ar trebui dumneavoastra sa veniti sa ma rugati sa fac abonament, nu sa trag eu o fuga ca sa va aduc exact ce povesti visati dumneavoastra. Acum, analiza pe text, ca la scoala. Pentru a-ti face un abonament la serviciul lor iti trebuie actul casei, sau o factura de utilitati, buletinul si in cazul acestui abonament special, certificatul de persoana cu handicap. Actul casei nu umblu cu el dupa mine in original (cum il cer ei), din diverse motive. Factura de utilitati, am mers cu ce aveam la indemana. Dar va rog sa observati hilarul situatiei: O factura de la UPC pe numele meu e mai putin importanta pentru ei decat factura de curent care e pe numele mamei. Deci daca eu ma duc cu buletinul si cu factura de curent a mamei si imi fac abonament, e totul perfect. Daca ma duc cu o factura pe numele meu si cu buletinul, nu e bine. Observati va rog ca aveam la mine si certificatul de persoana cu handicap, emis pe numele meu, pentru mine, pe adresa mea. Ma intreb, cat de prost, idiot, cretin, tampit, boschetar sa fi sa nu observi totusi ca sunt o persoana reala, cu dovezi de bonitate suficiente pentru un cacat de abonament de 5 euro. Cu ce este mai prejos o factura de la UPC, ca una de la Romtelecom. Ambele sunt firme private, nu vad de ce una reprezinta o garantie mai mare decat cealalta. In alta ordine de idei, daca eu am eoliana, internet, telefon fix, televizor de la UPC, gaze nu am, iar cu apa nu am contract direct, e musai sa ma duc cu actul casei? Mai mult! Nu imi place faptul ca suntem din start tratati ca infractori. Adica se presupune din start ca ce: Fie ca mi-am falsificat buletinul, fie ca o sa am de gand 100% sa nu platesc si ma duc sa fac abonament doar asa, ca sa ma aflu in treaba si sa ii bag pe ei in rahat. Oamenii astia in ce lume traiesc! Zic eu ca e bine sa existe reguli, dar ca regulile astea ar trebui sa le aplici si in functie de om. Vine omul la tine cu o factura, cu un buletin si inca cu un act emis de o autoritate pe numele sau, nu e posibil sa nu vrei sa faci abonament ca nu iti indeplineste tie factura aia dorintele de furnizor prost de servicii. Intr-un final am renuntat sa mai fac vreun abonament, voi ramane la cartela, dar nu voi alimenta decat atunci cand imi va expira si perioada de gratie, asta pentru a nu pierde numarul. Pot sa ma cac linistit pe serviciile lui Cosmote care se pare ca nu vrea sa le vanda decat daca te rogi de ei.

Doctorii, UPU si viata mea

Scria prietena mea slvc acu ceva vreme, suparata fiind pe timpul de asteptare de la UPU, ca de ce nu se duce lumea direct pe sectie si vvine toata lumea la UPU. Eu aveam pe atunci alte intrebari, dar viata tinde sa mi le rastoarne pe toate. Deci SLVC, citeste te rog cu atentie: De duminica ma doare in gat. O durere in gat pe care o recunosc dintr-o mie sip e care am avut-o de atitea ori, insemna ceva simplu! Am facut puroi in gat. Insa nu am vrut sa fiu alarmist, puteau fi si alte probleme, asa ca doua zile am stat asteptand sa treaca. Cum nu a trecut am zis ca hai la medicu de families a vedem ce e de facut. Deci astazi, joi, 17 mai, am purces spre medicul de familie. Ajuns acolo, sunt preluat de doamna doctor care ma intreaba care e problema. Ii povestesc ca ma doare in gat, dar ca ma doare doar partea dreapta a gatului. Ea ma intreaba daca am facut febra, eu raspund ca nu. Ea foarte intrigata si e doar durerea asa? Fara febra? Eu raspund ca da. Isi ia instrumentul din dotare si mi-l vara pe gat, se uita si zice: Da, acolo e o leziune, dar nu stiu ce sa zic, pare ca e puroi, dar as afara febra fara alte sintome… Si continua: Ati avut greturi, varsaturi… Eu raspund evident ca nu. Ea zice, deci nu e puroi, dar nu as vrea sa ma pronunt, pare sa fie o micoza, o candidoza ceva. Mergeti acu la urgenta pe sectie la O.R.L., va dau eu trimitere si sa va vada un specialist. Iau trimiterea si plec. Ma duc la spital, intru in spital, ma duc pe sectie la O.R.L. Iese o asistenta frumoasa si imi spune ca nu am ce sa caut acolo, ca tre sa ma duc jos la upu si de acolo sa ma trimita inapoi cu o fisa de consultatie. Ma gandeam ca e un procedeu simplu, ma duc acolo, arat trimiterea si imi da fisa de consultatie. Ti-ai gasit. Mi se ia trimiterea, sunt pus sa asteptla coada cu toti ceilalti veniti la urgenta, care cu salvarea, care cu picioarele lor. Sunt introdus la un moment dat in sectie, intins pe un pat, mi se face ekg, mi se ia tensiunea. Apoi sunt lasat acolo. Ma intreb pentru ce toate astea, eu am o durere in gat. Vine o doamna doctor, ma intreaba ce am, ii povestesc tot ce am, plus faptul ca fusesem trimis specific. Si ia ma intreaba razand: “Aia de la O.R.L. v-au zis ca nu, ca sa veniti aici nu e asa?”. Nu intelegeam ce e de ras. Continua doctorita: Ati stranutat, ati tusit? Imi aduc aminte ca duminica cand a inceput durerea am stranutat in continuu de nu stiam ce e cu mine si ca am tusit si am si expectorat ceva. Ii povestesc toate astea. Doctorita zice: Bine, o sa facem analizele de sange, si niste raze la plamani si apoi tot inapoi la O.R.L. o sa ajungeti, probabil ca or sa se uite cu o camera ce aveti in gat. Ma gandesc, fenomenal, vin pentru un rahat dupa mintea unei nebune si uite cu ce ma aleg. Sunt carat intr-o alta sala, pus sa ma intend, vine o cretina (imi asum acest apelativ), deci vine o cretina si incepe sa imi caute vena dup ace imi pune garou si dup ace ma pune sa strang pumnul. Trebuie sa va spun ceva, in viata mea de 29 ani am facut la analize de mi-a iesit pe ochii. Cel putin odata pe an fac analizele anuale. Niciodata, dar niciodata nu am avut probleme cu gasitul venei si cu dinastea. Niciodata nu am avut probleme cu venele sa se sparga sau mai stiu eu ce. Cretina vine, cauta si cauta si cauta si cauta si nu gasea vena. La un moment dat se decide pentru un loc de unde in viata mea nu mi s-a luat sange, baga acul si zbang! O improscare de sange tasneste de ne murdareste pe amindoi si in acelas timp mana mea capata noi dimensiuni. Cretina intreaba: Dar asa I se sparg lui venele mereu? Ii raspund ca e prima data cand se sparge, ea pune tamponul peg aura facuta, o pune pe mama (apropos element nesterilizat in niciun fel) sa tina tamponul si incepe sa caute vena pe aceeasi mana mai departe. La un moment dat ma inteapa din nou si reuseste sat raga sange. Rezultatul primei runde, un hematom cat mine de mare. La finalul operatiunii, pentru ca nu mai avea tampon, ma lasa cu mana suroind si pleaca sa isi caute tampon. Se intoarce dupa vre-un minut asa si in timp ce imi punea tamponu ma intreaba: Suferiti de vreo boala contagioasa… As fi vrut sa zic sida, dar m-am abtinut, fereasca dumnezeu! Pleaca individa si revine cu o branula pe care mi-o fixeaza pe mana dreapta. Intreband in continuare de ce am asa probleme cu venele. Imi spune ca mi-a pus o branula de copii ca sa nu se mai sparga vena. Sunt ferm convins ca vrea incontinuare sa imi ia sange, dar precaut intreb: Nu a ajuns sangele luat la mana stanga, sau nu ati reusit? Imi raspunde: A! Nu, sange am luat, acu va bag ceva pe vena. Raman perplex si intreb, in timp ce substanta imi era déjà administrate: Dar ce imi bagati? Ea imi raspunde flirtand: Ei, o sa vezi tu, o surpriza! Raman si mai perplex! Ce anume imi bagati? Insist eu! Si de ce? Mi se spune ca mi se baga Hidrocortizon cu inca ceva “copol” sau “copobol” ceva de genu asta, dar intrebarea de ce ramane fara raspuns. Se termina si acest procedeu. Cretina ii spune mamei sa paraseasca sala, pentru ca apartinatorii nu au voie in sala. Mama ii aminteste ca are dreptul sa stea alaturi de mine deoarece sunt invalid gradul I cu insotitor si conform legii trebuie sa fiu insotit de un cunoscut pe tot parcursul procedurilor medicale. Cretina insista ca legea o spune ce spune, dar ca ei I se taie jumate de salariu daca sunt gasiti apartinatorii in sala cu pacientii. Mama iese pana la usa. Acum un mic intermeto: Cretino, da tu, tie ma adresez, modelului cretin de asistenta/doctora care crede ca le stie pe toate pe sectia ei. Conform legii cretino, un invalid de gradul 1 are dreptul la insotitor cunoscut oriunde vrea el si cat vrea el, chiar si in camera de reanimare fa proasto, iar daca cineva cuteaza sa iti taie salariu pe tema asta, tu, cretino care esti tu cretina, poti sa castigi multi bani din despagubiri. Am terminat intermeto-ul. Reluam povestirea. Rezultat pana acum: Doua hematoame pe mana stanga si o branula infipta in mana dreapta si aia infipta prost, ca a lasat urme. Pleaca mama, eu stateam in fund pe pat si brusc mi se face greata, imi vine sa vomit, dar nu am ce ca nu mancasem nimic acasa. Transpiratia imi iese prin toti porii si inima bate cavaleria rusticana pe doua voci. Ma lass a cad pe pat si respire regulat. Am mai trecut printr-o criza dinasta la dentist pe scaun si stiam ce poate. Ma gandeam sa o anunt pe aia ca mi-e rau, dar gandul la ce procedure ar putea sa urmeze si la c ear putea sa imi mai infiga pe vena m-a facut sa ma razgandesc. M-am gandit ca si daca aveam sa mor, macar eram déjà la urgenta, deci eram privilegiat. Imi revin cat de cat sic and ma mai linistisem vine cretina indarat: Domnu….. Trebuie sa va mai iau sange, stiti ala care vi l-am luat nu e de ajuns. O idée incepe sa se infiripe in mintea mea proaspat intoarsa din starea de rau si fara sa imi dau seama rabuvneste: Eu vreau sa plec… Gagica cautandu-mi iar vena si ungandu-ma cu spirt constiincios spune: Sa plecati? Cum sa plecati, dar asa ceva nu se poate. O fi crezut ca glumesc. Am spus raspicat: Uite asa plec Si mi-am tras mana din stransoarea ei, i-am spus sa imi scoata branula. Nu a vrut, ca ea scoate branula numai cand spune medicul. Am urlat: Atunci sa vina medicul ca imi bag picioarele in unitatea voastra, am venit in cacat cu trimitere de la proasta aia de familie direct la sectie la O.R.L. si am ajuns aici, lasati-ma dracu sa ma duc acolo ca voi aveti treaba cu oameni super bolnavi aici si il pierdeti cu mine. Ce gura ma-sii, ma mai si tineti aici, de vin bolnav de una si plec cu 4 inapoi acasa. Intr-un final vine medicul care imi facuse primirea la urgente si ii spune unei asistente: Hai mergi cu domnul la O.R.L. macar s ail vada O.R.L.-ul inainte sa plece. Zic in sinea mea: Bun, am ajuns la faza in care trebuia sa fim de la inceput. Ajung la O.R.L. Povestesc din nou de ce am ajuns acolo si pentru ce si incep sa fiu consultat. S-a uitat doctoral in gat la mine cu camera, fara camera, s-a uitat si in urechi si spune: Ai faringita. Si incepe si scrie si scrie si scrie si scrie. Eu ii spun: Stiti, ca doamna doctor m-a trijmis aici ca nu stia sigur daca e puroi sau daca e vreo ciuperca ceva. El, probabil ca sa nu isi contrazica colega spune: A! Nu! Ca ai si ciuperca, dar deocamdata ai infectie si tre sa o tratam cu antibiotic. Pe urma vi la control si vedem ce facem cu restul. Asta e zic si plec inapoi jos la urgente. Acolo semnez niste hartii cum ca refuz ogroaza de proceduri care m-ar fi asteptat (doamne multumesc ca nu le-am facut) si plec acasa. Ma duc la farmacie si intreb cat ma costa reteta: Totalul 150 lei noi… Am luat doar antibioticul „clacid” parca ii spune de pe lista lu domnu doctor si gandindu-ma ca dumnealui ii place sa se uite scriind pe retete, am renuntat la celelalte pastile. Si asa, doar antibioticul a fost 36 lei. Masuri de luat: Sigur sigur schimb mediculn de familie (ar fi al patrulea indecurs de un an, dar sunt rezistent. Ma voi duce la un control O.R.L. undeva la un cabinet privat, la un medic bun (lucru pe care ar fi trebuit sa il fac de la inceput, dar am spus sa dau o sansa medicinei de stat pe care o platesc) Sigur, Sigur nu mai calc la UPU decat cu mainile pe piept, in rest ma duc la clinici si cabinete private ca mi-a ajuns. Eu vin cu durere in cur (sau in gat ca e acelas lucru) si tu imi spargi venele. Si cretina ca sa revin la cretina, dupa ce mi-a spart venele si mama i-a cerut o compresie cu apa rece ca sa se traga hematomul, i-a dat mamei compresia, iar mama a venit sa o puna repede pe umflatura. In spatele ei, cretina spune tare si cu enfaza: „Cu placere”. Vrand sa ii atraga atentia mamei ca nu a zis multumesc. Ca sa inchei intr-o nota optimista: Pai bine bai cretino, tot cu tine vorbesc, modelul mai sus amintit de doctor/asistenta, dupa ce tu ma faci praf, dupa ce ma ciuruiti fara scop evident, dupa ce imi bagati pe vena cretinatati asa ca sa va aflati in treaba, dupa toate astea, tun vrei ca omul sa fie si calm si sa zica si multumesc. Si sa nu crezi cumva cretino ca nu te-am auzit cum ai spus: „Ei o sa refuze, refuza dupa 7”. Cred si eu ca ti-ar fi convenit vaco sa refuz dupa 7 cand iesi tu din tura, dar nu vaca tati am refuzat inainte de 7 si ai prins-o in plin pe tura. Norocul tau papuse fara minte e ca eram grabit sa scap de acolo si nu am mai scris in condica de reclamatii si sugestii tot ce aveam de spus. Asa ca ai grija pe viitor, mai usor cu hidrocortizonul ca s-ar putea sa va moara oamenii pe pat.

Multumiri

Va Multumesc!

Va multumesc pentru ca exiistati, pentru ca va pasa si pentru ca vreti in sufletul vostru sa fie mai bine oricui, indifferent cat de apropiat sau indepartat va este, indifferent din ce grup face parte, indifferent de orice.

Va multumesc pentru ca fara sa stiti prea multe despre mine, fara sa ma cunoasteti personal, ati acordat credit unui demers al meu si m-ati sustinut.

Va multumesc pentru ca, asa cum ati putut, ati participat la problemele mele, ati pus umarul sa rezolvati o parte din ele, ati rezonat alaturi de mine.

Datorita si voua, situatia nevazatorilor din Romania va ramane neschimbata pentru un moment, in sensul ca, nu vor fi taiate acele drepturi despre care vorbeam in scrisoarea mea deschisa pe care ati promovat-o cu atita bunavointa.

Inca odata va multumesc si va raman indatorat.

Cu drag al vostru

Black Ares

Microsoft Windows Live Writer

Ani de zile mi-am stors creeri sa gasesc o modalitate de a scrie pe blog intr-un mod facil si fara dureri de cap.

Interfata celor de la google nu este foarte accesibila cu tehnologia mea, asa ca adesea ma regaseam acolo pierdut printre multe link-uri, butoane, dar fara posibilitatea de a scrie efectiv.

De atunci am luat decizia sa imi scriu postarile in Word si sa le public pe blog cu un simplu copy paste.

Am cochetat cu idea de a posta si prin e-mail, dar dupa ce am vazut cat de groaznic arata o astfel de postare, m-am lasat pagubas.

Acesta a fost si motivul pentru care nu am publicat nicio poza pana acum, ne fiind foarte sigur cum sa o fac din interfata aia.

Acum, odata cu sistemul windows cumparat, am primit de la Microsoft o scula care se numeste windows live writer.

Cu aceasta scula cica s-ar putea scrie live pe blog, fara alte batai de cap.

Pur si simplu scrii documentul la tine pe calculator, intr-un program prietenos si intuitiv, dai publicare si gata, postarea se duce pe blog.

Mai mult, se pare ca poti da si save astfel incat sa ai o copie de rezerva a blogului la tine pe computer.

Si totul fara sa parasesti programul in cauza.

 

Azi am decis sa il incerc si eu, asa ca, daca aceasta postare va aparea pe blog inseamna ca a reusit treaba.

Mai mult, abia astept sa public poze si alte lucruri din acestea.

Informatii despre nevazatori si cum nu le este respectata legea referitoare la ei - partea II

Continui astazi analiza legii inceputa in episodul trecut.
De asemenea va invit sa mai cititi pe acest blog, analize asupra sistemului bancar facute in trecut in contradictie cu aceasta lege 448.
Va multumesc ca cititi si ca vreti sa intelegeti si sa ma intelegeti.



Din acest moment vom începe să observăm şi alte lacune ale legislaţiei.
Următoarea pe firmament, contradicţia cu altă legislaţie, sau, mai rău, supunerea faţă de alte legi.

Art. 66. - (1) Editurile au obligaţia să pună matriţele electronice utilizate pentru tipărirea cărţilor şi revistelor la dispoziţia persoanelor juridice autorizate care le solicită pentru a le transforma în format accesibil persoanelor cu deficienţe de vedere sau de citire, în condiţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Bibliotecile publice au obligaţia să înfiinţeze secţii cu carte în formate accesibile persoanelor cu deficienţe de vedere sau de citire.


Ca să înţelegeţi aceste paragrafe, trebuie să vă explic unele mici amănunte.
În viaţa de zi cu zi, persoanele fără vedere nu pot citi un material tipărit în alfabetul obişnuit, pentru că evident nu pot.
Însă, prin intermediul unui scanner obişnuit, o persoană fără vedere poate introduce în calculator, sub formă de imagine, un material tipărit.
Apoi, prin intermediul unei tehnologii denumită recunoaşterea optică a caracterelor, persoana în cauză poate transforma textul tipărit din imagine în text pur si simplu pe care mai apoi să îl copieze într-un editor de texte.
Vă veţi întreba cum foloseşte totuşi o persoană fără vedere un computer!
Ei bine, există un sistem de tehnologii, denumite citire de ecran şi text către vorbire.
Aceste tehnologii preiau o informaţie din computer, de cele mai multe ori afişata vizual şi o transformă în informaţie audio inteligibilă.
Deci, practic, computerul meu vorbeşte, aşa cum ar vorbi un om.
Astfel el îmi anunţă vocal orice modificare de context în lucrul cu calculatorul.
Apăs o tastă, el spune ce am apăsat, computerul afişează un mesaj, atunci tehnologia enunţă verbal ce s-a afişat.
Prin aceste tehnologii combinate: scanare, recunoaştere de caractere, citire de ecran, vorbire către text, o persoană nevăzătoare poate citi un text tipărit.
Procesul de scanare însă este unul anevoios, inchipuiţivă că zilele trecute doar ce mi-am cumpărat „Manualul gower de project management” are cam o mie de pagini a4. având în vedere că se poate scana cam la o rată de patru pagini pe minut, înseamnă că îmi trebuie 250 minute pentru a scana acea carte, adică aproximativ patru ore.
Această rată de scanare este una rapidă, uneori durează şi o pagină pe minut. Adăugand la asta şi eventualele rateuri, pagini care trebuie scanate de mai multe ori, timpul creşte considerabil. În plus nimeni nu e capabil să stea atâtea ore să facă o acţiune repetitivă, aşa că scanarea unei cărţi atât de mari nu poate fi un proces care decurge doar într-o zi.
La toate aceste neajunsuri se mai adaugă şi faptul că recunoaşterea caracterelor nu este un proces lipsit de erori, ba din potrivă, calitatea lui depinde de o mulţime de factori cum ar fi calitatea scanner-ului, calitatea hârtiei şi a cărţii, reglajele scanerului şi evident priceperea celui care scanează.
De cele mai multe ori, cartea după scanare, este corectată de cineva care vede, sau este citită aşa cu erori.

Pentru a elimina aceste probleme, legea a vrut să le spună editurilor, ca într-un cadru organizat să ofere matriţele cărţilor pentru a fi distribuite sub formă de e-book către persoanele nevăzătoare.
Numai că legea spune că aceste lucruri să se întâmple în conformitate cu legea dreptului de autor.
Fără a fi împotriva dreptului la proprietate intelectuală, trebuie să constat, că cele două legi se bad cap în cap, iar lumea alege să o respecte pe cea pe care şi-o doreşte.
Aşa că sunt foarte rare editurile care pun la dispoziţie cărţile în format electronic şi acelea doar când nu mai pot invoca legea dreptului de autor.
Deci vă închipuiţi care cărţi anume ajung la noi.
Nici vorbă să citeşti o nouă apariţie.
Mai mult, legea dreptului de autor interzice scanarea cărţilor, luandu-mi mie practic singura metodă prin care eu pot citi un material, sau forţându-mă să încalc legea şi deci să fiu un infractor.
Amintesc aici de faptul că în legea 448, în câteva articole discutate mai sus, statul trebuia să îmi procure lucruri necesare mie pentru viaţa de zi cu zi şi pentru muncă.
Cum nu o face, ne lasă la limita imposibilului.
De ce?
Pentru că alte state fac acest lucru, iar producătorii de aşa ceva s-au învăţat că ei fac contracte cu guverne nu cu persoane individuale.
Astfel pentru a citi un material tipărit eu aş avea nevoie:
Scanner: Este ieftin se găseşte oriunde, deci nu amintesc preţul.
OCR: Recunoaşterea caracterelor, costă 140 euro o licenţpă.
Cititor de ecran + text către vorbire: o licenţă 1095 dolari
Un display braille: 4000 usd.
Şi am enumerat doar câteva din tehnica de calcul, nu m-am legat de obiectele casnice.
Vă daţi seama ca nu mulţi au banii ăştia să îşi procure aceste materiale, ducând practic la 0 capacitatea de lecturare a unui material.
Cel de al doilea punct al articolului ar fi bun şi aplicabil, în contextul în care celelalte articole anterioare pe care le-am discutat, ar fi fost aplicate.
A face o sală de lectură specială pentru nevăzători la o bibliotecă, în contextul în care un nevăzător nu poate ajunge singur la o bibliotecă este cel puţin ilar.
Dar staţi liniştiţi că nici aşa ceva nu există, sau acolo unde există nu sunt întreprinderi ale statului, ci proiecte particulare, locale, făcute de diverse ong-uri fără nici un sprijin de la stat.
De obicei sunt săli mici, cu un computer, unde mai mult de o persoană două nu pot intra.

Art. 67. - (1) Până la data de 31 martie 2007, operatorii de telefonie au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin o cabină la o baterie de telefoane publice în conformitate cu prevederile legale în vigoare;
b) să furnizeze informaţii despre costurile serviciilor în forme accesibile persoanelor cu handicap.
(2) Operatorii de servicii bancare au obligaţia să pună la dispoziţia persoanelor cu handicap, la solicitarea acestora, extrase de cont şi alte informaţii în formate accesibile.
(3) Angajaţii operatorilor de servicii bancare şi poştale au obligaţia de a acorda asistenţă în completarea formularelor, la solicitarea persoanelor cu handicap.

Primul punct se respectă, dar el este bun pentru o parte din persoanele cu handicap, pentru acelea care se pot deplasa până la acel telefon. Deci respectarea acestui punct păleşte din cauza nerespectării celor legate de infrastructură.

Ajungem însă la un punct care pe mine m-a afectat mult, dar pentru asta, iaraşi trebuie să vă introduc puţin în viaţa persoanelor cu dizabilităţi vizuale.
Lipsindu-ne organul vital scrierii şi citirii în alfabetul obişnuit, evident că noi nu avem un scris propriu de mână.
Mulţi dintre noi cunoaştem literele obişnuite de tipar şi putem scrie în orb cu acele litere, nu ţinem rândul cam drept dacă scriem repede, dar cu grija se poate ţine şi rândul.
Însă aceată cunoaştere este una de cultură generală mai mult decât de uz zilnic.
Amintiţivă câte referiri la literele alfabetului sunt în descrierile de zi cu zi şi veţi înţelege de ce e necesar să cunoaştem acele litere.
Adesea ni se spune: „Vezi că e o şurubelniţă acolo care arată ca un t”.
Datorită faptului că nu putem scrie, nu avem o semnătură proprie.
Oricum, ea în sine, semnatura, este o instituţie cretină, trebuind abrogată şi schimbată de mult.
De ce?
Pentru că poate fi contrafăcută până la asemenea detaliu de fineţe încât oricine poate semna în locul vostru şi, mai mult, oricine poate nega că o semnătură este a sa.

Există însă legea notarilor publici care spune „Nevăzătorii nu au drept de semnătură”.
În faţa unui notar, dacă acesta acceptă, eu pot semna cu literele pe care le cunosc şi el certifică actul.
Dacă însă notarul nu vrea, eu trebuie să pun degetul să las amprenta.
Mulţi notari deja nu mai folosesc această practică pentru a nu include persoanele cu dizabilităţi în rândul celor fără de şcoală.
Aşa că eu personal, în faţa notarului, semnez cu mâna mea, sau notarul specifică faptul că sunt nevăzător şi semnează şi parafează răspunzând de acel act.
Ca fapt divers, eu nu am semnat nici la casătoria civilă, ofiţerul de stare civilă consemnând dizabilitatea şi faptul că acea căsătorie este legal consimţită.

Să revenim la legea noastra:
Punctul doi spune faptul că băncile trebuie să îmi puna mie la dispoziţie informaţii în format accesibil.
Asta înseamnă că trebuie să îmi ofere toate informaţiile într-un mod în care eu să îl pot înţelege.
Adică nu pe hârtie.
Pentru a nu respecta această lege, multe bănci au început să refuze nevăzătorilor servicii.
Personal am fost refuzat de mai multe bănci la deschiderea de carduri, conturi şi alte servicii.
Ei invocă diverse legi, cel mai adesea legea notarilor publici, ca să spună că eu nu am drept de semnătură şi deci, ei, nu îmi pot oferi serviciu.
Dacă eu nu am dreptul la serviciu, ei nu trebuie să îl mai facă în format accesibil şi uite aşa au scăpat de mine.
Este un comportament ilar al băncilor, deoarece soluţii tehnice există, nu sunt costisitoare.
Mai mult decât atât, multe din băncile de la noi, sunt sucursale, sau reprezentanţe ale unor bănci de afară, bănci care, în ţarile occidentale, au implementat şi ruleaza multiple astfel de soluţii pentru a oferi servicii persoanelor cu dizabilităţi.
Revin deci la idea că acolo, legea existentă este şi aplicată, spre deosebire de aici, asta făcând diferenţa de comportament.

Punctul 3, nici nu mai comentez, nu se aplică, adesea sunt întâmpinat cu un formular şi trimis să îl completez.
Când îndrăznesc să spun că aş dori ajutor la completare mi se replică:
„Dar tu nu vezi domne ce coadă e, stau acum după dumneata să îţi scriu hârtiile”.
Menţionez că cel mai des mi se întâmplă acest lucru la poştă, dar şi la alţi operatori de servicii publice, de drept public sau privat.

Art. 68. - Până la data de 31 decembrie 2007, proprietarii de spaţii hoteliere au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin o cameră pentru găzduirea persoanei cu handicap care utilizează fotoliul rulant;
b) să marcheze prin pavaj sau covoare tactile intrarea, recepţia şi să deţină harta tactilă a clădirii;
c) să monteze lifturi cu însemne tactile.


Nu pot comenta prea mult asupra acestui articol, deoarece nu am fost în toate hotelurile din ţară ca să verific.
Dar vă asigur că acolo unde am fost, hoteluri de la o stea până la hoteluri de cindi stele, punctele b şi c nu erau respectate, iar punctul a însemna de cele mai multe ori o cameră poziţionată la parter şi atât, fără alte adaptări, unele din ele fiind foarte înguste la intrare, aşa încât nu ştiu cum intra un fotoliu rulant.
Nu mai spun că acele hoteluri nu aveau rampă la intrare.
De curând am fost martor la o întâmplare într-o staţiune unde un om cu fotoliu rulant, împins de o bătrânică, a coborât pe scări, aşa cum făcea de obicei, lucru riscant de altfel.
Numai că de data aia lucrurile nu au mai mers cum trebuie, iar omul s-a dus pe scari cu tot cu fotoliu cazând şi din acesta.
Norocul meu că eram acolo cu mai mulţi prieteni şi eram toţi bine instruiţi pentru a interveni astfel încât am ajutat ca omul să nu păţească mai nimic.

Va urma

Alte articole pe aceasta tema:
Legea in romania nerespectata, obisnuinta bate tribunalul

Orbii persoane cu dizabilitati discriminati de banci, episodul I

Romania si cacaturile ei

Informatii despre nevazatori si cum nu le este respectata legea referitoare la ei - partea I

Aveam pe blogul preferat mie, slvc, o discutie pe baza noii legi si a demersului meu de postarea trecuta.
Am primit acolo o critica de la o persoana, critica dupa care, initial, m-am enervat, am vrut sa reactionez urat, dar dupa aceea am remarcat un lucru atit de simplu.
Oamenii habar nu au ce este viata unei persoane cu dizabilitati.
Mai précis habar nu au ce inseamna viata unui nevazator.
Si mai précis, ce inseamna viata unui nevazator in Romania.
Stiu ca o sa sariti si o sa spuneti:
“Da frate, stim, in Romania nu e bine”.
Dincolo de aceasta fraza stereotypica, va spun ca nu, nu stiti nimic, vi se pare ca stiti si actionati in consecinta.
Va voi presenta mai jos diverse articole din legea persoanelor cu handicap si veti vedea singuri daca se aplica sau nu.
Mai important decat asta e faptul ca va voi prezenta printre articole, informatii despre cum sunt folosite anumite elemente specificate in lege in viata persoanelor cu dizabilitati.
Din pacate sunt mai multe parti destul de lungi, asa ca va mai urma si zilele urmatoare sa vizionati aceste informatii.

Va multumesc ca cititi!

Legea persoanelor cu dizabilităti nerespectata

Pentru informarea opiniei publice, m-am gândit să scriu acest document.
Există o percepţie publică în rândul oamenilor cum că persoanele cu dizabilităţi au tot ce îşi doresc, încât noua lege care le taie din pensia socială, nu ar fi chiar aşa o problemă.
În românia legea principală pentru protecţia persoanelor cu handicap este legea 448 pe 2006.
Vom analiza împreuna câteva articole dina ceastă lege şi am să vă rog să vă duceţi să constataţi singuri dacă am sau nu dreptate.
Aşa dar sa începem cu analiza legii.

Mediul Înconjurător

Ca o persoană care nu văd, nu am cum să identific lucrurile din juru meu la o depărtare mai mare. Practic în viaţa unui nevăzător există trei spaţii pe care acesta le poate controla într-o măsură mai mică sau mai mare:
Spaţiul închis aflat in jurul nevăzătorului la o distanţă de un braţ. Adică întindeţi braţul înainte şi vă învârtiţi în loc în jurul vostru şi âla este spaţiul închis.
Este foarte controlabil de către nevăzător, deoarece el poate atinge cu mâna tot ce se află acolo şi deci să ia cunoştinţă de existenţa a ceva în acel spaţiu.
Spaţiul semideschis: Este spaţiul care se află în jurul nevăzătorului la o distanţă de un braţ plus lungimea bastonului de nevăzător. Este un spaţiu mai greu controlabil pentru că nevăzătorul nu simte direct, cu propriile simţuri ce se află în jur.
Spaţiul deschis: Spaţiul acesta este format de tot ce nu se află în celelalte două spaţii şi nu e controlabil de loc de nevăzător.
Pentru a putea controla spaţiul deschis, nevăzătorul merge cu celelalte două spaţii din aproape în aproape.
Totuşi să observăm că dacă în spaţiile controlabile obiectele sunt vizuale, ele pot fi ignorate de către nevăzător.
De aceea în toată lumea, obiectele vizuale importante pentru nevăzător se marchează şi tactil într-un fel.
V-am explicat toate acestea pentru a înţelege ceea ce urmează şi necesitatea celor spuse de lege, dar niciodată aplicate.

Legea 448 are un întreg capitol de accesibilitate în care spune:

Art. 61. - În vederea asigurării accesului persoanelor cu handicap la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional, autorităţile publice au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice:
a) să promoveze şi să implementeze conceptul Acces pentru toţi, pentru a împiedica crearea de noi bariere şi apariţia unor noi surse de discriminare;
b) să sprijine cercetarea, dezvoltarea şi producţia de noi tehnologii de informare şi comunicare şi tehnologii asistive;
c) să recomande şi să susţină introducerea în pregătirea iniţială a elevilor şi studenţilor a unor cursuri referitoare la problematica handicapului şi a nevoilor acestora, precum şi la diversificarea modalităţilor de realizare a accesibilităţii;
d) să faciliteze accesul persoanelor cu handicap la noile tehnologii;
e) să asigure accesul la informaţiile publice pentru persoanele cu handicap;
f) să asigure interpreţi autorizaţi ai limbajului mimico-gestual şi ai limbajului specific persoanelor cu surdocecitate;
g) să proiecteze şi să deruleze, în colaborare sau în parteneriat cu persoanele juridice, publice ori private, programe de accesibilitate sau de conştientizare asupra importanţei acesteia.

Punctul a este un blabla mare, practic nu recomanda nimic, e ca si cum i-ai recomanda unui copil să nu uite să se spele pe dinţi. Dacă o va face, sau nu, e treaba lui.
Punctul B nu este respectat. Nu există nici măcar un proiect de cercetare în domeniu. Toate tehnologiile respective ne sunt aduse de afară şi vândute la preţuri exorbitante.
Mai mult decât atât nu există niciun program naţional prin care să primesc măcar o parte din costurile necesare lucrurilor de care eu am nevoie.
Punctul C: Întrebaţi-vă copii dacă au făcut aşa ceva la şcoală.
Eu însumi am fost în şcoli să predau aşa ceva, darn u în numele unei autorităţi publice, ci pe cont propriu.
Oamenii erau foarte miraţi că se poate preda aşa ceva şi nu mai auziseră până atunci.
La punctul D, legea spune că statul ar trebui să îmi procure şi să mă ajute să obţin lucrurile necesare pentru mine, referitoare la dizabilitate.
Eventual statul ar trebui să şi suporte şi o parte din costurile acestor instrumente.
Însă nu numai că nu se ocupă de suportarea costurilor, dar nici nu au reuşit să aducă în România importatori, sau distribuitori de aşa ceva.
Toate lucrurile se cumpără de afară, cu preţuri exorbitante şi, mai mult, cu nişte costuri ale plăţilor fenomenale.
Neexistând posibilitatea să plăteşti în ţară, trebuie să plăteşti prin transfer bancar în străinătate, care costă foarte mult.
La un produs de 45 euro pe care îl cumperi, trebuie să plăteşti 50 euro comisioane bancare.
Despre punctele F şi G nu mai vorbesc, pentru că pe astea le puteţi constata şi singuri că nu există.
Dacă nu, putem întreba persoanele cu dizabilităţi de auz, de câte ori au găsit un interpret la o autoritate publică.

Art. 62. - (1) Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun şi staţiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători şi peroanele principalelor staţii, spaţiile de parcare, străzile şi drumurile publice, telefoanele publice, mediul informaţional şi comunicaţional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
(2) Clădirile de patrimoniu şi cele istorice se vor adapta, cu respectarea caracteristicilor arhitectonice, conform prevederilor legale în domeniu.
(3) Costurile lucrărilor necesare pentru realizarea adaptărilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se suportă din bugetele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi din sursele proprii ale persoanelor juridice cu capital privat, după caz.
(4) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să includă reprezentanţi ai Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap sau ai organizaţiilor neguvernamentale ale persoanelor cu handicap în comisiile de recepţie a lucrărilor de construcţie ori de adaptare a obiectivelor prevăzute la alin. (1) şi (2).
Art. 63. - (1) Autorităţile prevăzute de lege au obligaţia să elibereze autorizaţia de construcţie pentru clădirile de utilitate publică numai în condiţiile respectării prevederilor legale în domeniu, astfel încât să fie permis accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi pentru clădirile de locuit care se construiesc ori pentru care se realizează lucrări de consolidare, de reabilitare, de extindere şi/sau de modernizare, cu finanţare din fonduri publice.
(3) Adaptarea accesului în clădirile aflate în patrimoniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale se face şi în condiţiile când nu se realizează lucrările prevăzute la alin. (2), la solicitarea persoanelor cu handicap grav, locatari ai acestora.

Am dat două articole de odată pentru că acestea sunt foarte strâns legate între ele şi nu e foarte mult de comentat pe marginea lor.
Articolul 62 punctul 1:
Vă întreb unde aţi văzut asemenea adaptări.
Recunosc că în Constanţa, acolo unde locuiesc, la unele intersecţii au fost montate semafoare sonore.
Aceste semafoare când e roşu nu emit niciun sunet, când este verde emit un sunet.
Să ne închipuim acum un nevăzător care merge pe un trotuar lung de 500 metrii în dreptul căruia se află o trecere de pietoni cu un semafor, fie el şi sonor.
Dacă semaforul este pe roşu, el nu scoate niciun sunet.
Mă întreb, cum va identifica nevăzătorul acea trecere de pietoni în caz că doreşte să traverseze.
Singura variantă pe care o văd este aceea ca el să aştepte vreo 5 minute să vadă dacă se aude semaforu.
Dacă nu îl aude, să plece mai departe pentru că înseamnă că nu există o trecere de pietoni pe acolo.
Având în vedere că s-ar putea să nu ştie în prealabil pe ce trotuare sunt treceri de pietoni cu semafor, asta înseamnă că ori de câte ori va dori să traverseze, nevăzătorul nostrum va trebui să aştepte cele 5 minute să vadă dacă nu cumva se aude.
Deci va trebui să facă asta la fiecare trotuar, iar dacă nu aude nimic, să se mai deplaseze nitel şi apoi iar să asculte.
În mod normal aceste semafoare ar fi trebuit să scoată zgomot şi când e roşu şi când e verde, iar sunetele să fie diferite.
Dar ne-am îndepărtat de la subiect. Spuneam că nu există acele amenajări aşa cum prevede alineatul 1.
Dacă aici legea nu prevede strict ce anume să se facă (ceea ce este o lacună),
Veţi vedea că în articolele următoare legea prevede nişte lucruri stricte.

Articolul 63 punctul 1:
Foarte important, acesta spune că în România nu ar fi trebuit emisă nicio autorizaţie de construcţie, atâta timp cât clădirea ce urmează a fi construită, în planul ei, nu respectă elementele de construcţie necesare accesului persoanelor cu dizabilităţi.
Legea aceasta este din 2006, ori eu nu cred că din 2006 nu s-a mai construit, darn u am văzut clădiri noi în care un nevăzător să se poată descurca fără ajutor.
Ceea ce înseamnă că ajungem încet, îbncet la miezul problemei şi anume că autorităţile nu respectă această lege.

Art. 64. - (1) Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie, până la 31 decembrie 2010, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia măsuri pentru:
a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie;
b) adaptarea tuturor staţiilor mijloacelor de transport în comun conform prevederilor legale, inclusiv marcarea prin pavaj tactil a spaţiilor de acces spre uşa de intrare în mijlocul de transport;
c) montarea panourilor de afişaj corespunzătoare nevoilor persoanelor cu handicap vizual şi auditiv în mijloacele de transport public;
d) imprimarea cu caractere mari şi în culori contrastante a rutelor şi a indicativelor mijloacelor de transport în comun.
(2) În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, toţi operatorii de taxi au obligaţia să asigure cel puţin o maşină adaptată transportului persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant.
(3) Constituie discriminare refuzul conducătorului de taxi de a asigura transportul persoanei cu handicap şi a dispozitivului de mers.
(4) Până la data de 31 decembrie 2007, autorităţile administraţiei publice locale competente au obligaţia să ia măsuri pentru:
a) adaptarea trecerilor de pietoni de pe străzile şi drumurile publice conform prevederilor legale, inclusiv marcarea prin pavaj tactil;
b) montarea sistemelor de semnalizare sonoră şi vizuală la intersecţiile cu trafic intens.
(5) Câinele-ghid care însoţeşte persoana cu handicap grav are acces liber şi gratuit în toate locurile publice şi în mijloacele de transport.
(6) Până la data de 31 decembrie 2010, administratorii infrastructurii feroviare şi operatorii de transport feroviar au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin un vagon şi staţiile principale de tren, pentru a permite accesul persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant;
b) să marcheze prin pavaj tactil contrastant căile spre peroanele de îmbarcare, ghişee sau alte utilităţi.

Aici deja vedem nişte lucruri spuse, nişte termene impuse. Ţin să mentionez că în momentul acestei scrieri ne aflăm în data de 19.09.2011.
Să analizăm puţin acest articol.
La punctul 1 aceasta lege spune că până la 31.12.2010 autorităţile ar fi trebuit să adapteze fiecare mijloc de transport în comun astfel încât acesta să poată fi folosit de orice persoană cu handicap.
Nu ştiu cum este în alte oraşe, dare u la constanţa nu văd aceste lucruri.
Spre exemplu eu ca nevăzător, nu ştiu ce autobus vine, adică ce număr este, nu ştiu unde este uşa pe care să urc.
Mai important, legea spune să se marcheze staţia şi drumul către uşi cu pavaj tactil.
Acest pavaj este un pavaj pe care eu ca nevăzător să îl simt la picior şi după care să mă ghidez spre uşă.
Mai mult, tot cu ajutorul acestui pavaj pot sa aflu pe un trotuar de 500 metrii care are o staţie de autobus pe el, unde se află staţia aia de autobus.
La momentul actual nu există aşa ceva, decât în jurul şcolii de nevăzători din bucureşti.
Mai mult, obişnuiesc să merg cu transportul în comun, însoţit fireşte, iar la staţiile din Constanţa, nu ştiu cum se face, dar mereu uşa pe care cobor eu este oprită în faţa unui pom, sau a unui stâlp eventual şi cu un coş de gunoi pe el.

Să observăm că la punctul 4, se spune că până la 31.12.2007 trecerile de pietoni şi alte elemente importante de pe stradă ar trebui marcate inclusiv prin pavaj tactil.
Suntem în 2011 şi acest lucru nu se întâmplă.

Punctul 6 litera b spune că în gările CFR eu, ca nevăzător, ar trebui să am pavaj tactil spre peron, spre casele de bilete, astfel încât să mă pot descurca singur.
Inutil să spun că nici acest lucru nu se întâmplă.


Va urma

scrisoare deschisa impotriva .legii asistentei sociale

Nu am mai scris de mult, fiind putin suparat pe diverse lucruri si simtind nevoia sa fiu singur o vreme.
Colac peste pupaza guvernul vine si cu un proiect de lege aberrant impotriva caruia am scris o scrisoare deschisa pe care o public mai jos.
Rugamintea mea catre voi este sa furnizati aceasta scrisoare cat mai multor personae, daca aveti parlamentari prin families au printer cunostinte si mai bine.
Pentru cei ce doresc, le pot pune la dispozitie si scrisoarea in format word.
Scrisoarea este scrisa la prima mana, fara corecturi, asa cum a nascut ea din supararea mea.
Va multumesc anticipat pentru ajutor.






Mă numesc Radu Vasile şi sunt un nevazător de 28 ani din Constanta. Ca şi studii am absolvit Facultatea de Matematica – Informatică din cadrul Universităţii Ovidius Constanta, iar mai apoi am absolvit Masterul Managementul Informatizat al Proiectelor din cadrul Facultăţii de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică de la Academia de Studii Economice din Bucureşti.
Motivul prezentei scrieri îl constituie proiectul legii asistenţei sociale pe care guvernul a binevoit să îl depună ,la parlament spre dezbatere.
Pentru a intelege mai bine de ce scriu aceste rânduri, trebuie să vă prezint puţin situaţia actuală cu câteva exemple din viaţa mea.
Persoanele cu handicap în momentul de faţă sunt catalogate şi împărţite conform legii 448 pe 2006 în 3 grade majore de handicap.
Aceste grade sunt acordate având în vedere gravitatea bolii, sau a dizabilităţii de care omul suferă.
În funcţie de aceste grade de handicap, omul primeşte ca şi compensaţie în bani o pensie socială.
Pentru cei de gradul I, persoane presupuse a avea nevoie de ajutor în viaţa de zi cu zi, pe lângă pensia socială, se mai acordă un ajutor de insoţitor, sau, la alegere, I se angajează un asistent personal care va primi un salariu în cuantumul ajutorului de însoţitor.
Pentru o persoană de gradul I cuantumul acestor sume în momentul de faţă este de 202 ron pensie sociala, 91 ron, buget complementar si 525 ron ajutor de însoţitor.
Bugetul complementar se foloseste pentru achitarea diverselor abonamente la utilităţile strict necesare pentru o persoană cu dizabilităţi (cum ar fi telefonul fix).
Restul de bani fiecare îl foloseşte cum poate, pentru a elimina pe cât posibil inegalităţile existente între persoanele cu şi fără dizabilităţi.
Spre exemplu: Pentru a mă deplasa dintr-un loc în altul, eu, ca nevăzător, nu pot folosi singur transportul în comun, pentru simplul motiv că staţiile autobuzelor nu sunt marcate în niciun fel, aşa că dacă avem un trotuar de 300 metrii care pe undeva are o staţie de autobus, eu nu pot afla unde este acea staţie.
Este doar un exemplu din multe altele existente în viaţa mea.
Soluţiile sunt: Fie să folosesc taxiul care vine unde îl chem. Eu şi mă duce unde vreau eu, fie să rog o persoană să mă însoţească.
Ştim cu toţii ca nimic nu e pe gratis şi că, dacă vrem să avem parte de ajutor şi în viitor, e bines ă răsplătim persoana care ne ajută, pentru că nimeni nu e dornic de caritate la nesfârşit.
Deci practic aceşti bani îmi oferă independenţa de care am nevoie pentru a-mi desfăşura viaţa într-un mod activ şi integrat în restul societăţii.
Mai mult, am încercat de atâtea ori să mă angajez, iar sub diverse motive am fost respins la interviuri de oameni care nu doreau să se încurce cu persoane oarbe.
Nu discutăm acum motivele acestor oameni, pentru că ele sunt multe şi variate, dar ne având de muncă, m-am hotărât să încerc ceva pe cont propriu.
Cu banii mai sus amintiţi, reuşesc să ma deplasez unde am nevoie pentru a-mi realiza contractele pe care oamenii din societatea celor fără dizabilităţi binevoiesc să mi le arunce. De menţionat că acestea sunt puţine şi rare, deci banii de mai sus reuşesc să ma ţină calm şi cu mintea limpede într-o lună în care nu reuşesc să găsesc ceva de muncă şi să pot gândi ce să mai fac pentru a mai atrage un contract.
Alte persoane, mai rău afectate de soartă, folosesc aceşti bani în întregime pe medicamente, pentru că nu toate medicamentele sunt gratis şi, din cauza legii conflictuale, nu toţi primesc medicamente gratis.
V-am descris mai sus, poate singura măsură reala de protecţie socială a persoanelor cu dizabilităţi din ţara noastră, restul fiind fie neaplicate, fie neimplementate.

Proiectul legii sociale vine la capitolul 4 secţiunea 3 şi spune:

Art. 82 – (1) Persoanele cu dizabilităţi, în funcţie de nivelul deficienţei, gradul de afectare al
funcţiilor şi structurilor organismului, factorii de mediu şi personali, incapacitatea manifestată se
încadrează în grade de dizabilitate, reglementate prin legile speciale.
(2) În funcţie de gradul de dizabilitate, situaţia familială şi socio-economică, persoanele cu
dizabilităţi beneficiază de alocaţii, indemnizaţii şi facilităţi, precum şi alte forme de sprijin financiar
şi în natură.
(3) În scopul susţinerii necesităţilor zilnice de viaţă, persoanele cu dizabilităţi beneficiază
de o alocaţie lunară care se acordă în cuantumuri diferenţiate în raport cu veniturile proprii ale
persoanei şi gradul de dizabilitate al acesteia.
(4) Pentru asigurarea îngrijirii personale, persoana cu dizabilităţi, adult sau copil, aflată la
domiciliul său ori al familiei sale are dreptul la o indemnizaţie de îngrijire, în funcţie de gradul de
dizabilitate şi în condiţiile stabilite prin legile speciale.
37
(5) Persoanele adulte, în funcţie de gradul de dizabilitate, pot beneficia, în condiţiile legii,
de facilităţi fiscale şi alte facilităţi, precum şi de credite a căror dobândă se suportă din bugetul de stat
pentru achiziţionarea de autovehicule şi pentru adaptarea locuinţei conform nevoilor individuale.
(6) Beneficiază de măsurile prevăzute la alin. (5) şi familia sau persoana care are în
îngrijire cel puţin un copil cu dizabilităţi majore.

Ei bine, prin acest articol, pensia socială şi ajutorul de însoţitor sunt legate de contextul familial al persoanei cu dizabilităţi şi de veniturile acesteia.
Principiul invocat este că să se dea numai celor care au nevoie, dar tocmai acest principiu include idea de discriminare din start.
Să presupunem că eu sunt angajat ca programator. Un coleg văzător pe acelas post cu mine primeste 3000 ron salariu.
Eu să spunem că printr-o minune (deoarece din start angajatorii îmi oferă salarii mai mici, spunandu-mi că ori accept ori plec, că oricum nu am unde mă duce) primesc acelaşi salariu.
Colegul meu văzător nu are nicio problemă în a se deplasa la şi de la locul de muncă, în a-şi asigura lucrurile care îi trebuie zilnic.
Eu, aşa cum am arătat, trebuie să cheltui nişte bani mai mulţi pentru a ajunge la muncă, pentru a-mi asigura lucrurile necesare zilnic.
În concluzie, deşi vom primi aceeaşi bani, eu şi colegul meu vom avea salarii diferite fără aportul acestor pensii sociale, pentru că mare parte din salariu meu se va duce pe elemente legate de dizabilitate şi deci deja apare inegalitatea între mine şi el.
Conform principiului de şanse egale între mine şi colegul meu nu trebuie să existe pe cât posibil nicio diferenţă.
Mai mult însă această lege nu leagă pensia sociala numai de veniturile persoanei, ci şi de contextul familial.
Asta ce înseamnă?
Înseamnă că dacă eu am un tată bogat, sau o mamă bogată, sau un unchi, sau…
Pentru că legea nu e explicită lăsând la îndemâna guvernanţilor să schimbe aceste lucruri cum vor, deci dacă am pe cineva în familie bogat, eu nu mai primesc această pensie socială, fiind lăsat pe mâna rudei bogate să se ocupe de mine.
În primul rând a întrebat cineva pe ruda bogată dacă doreşte să se ocupe de persoana cu dizabilităţi?
În contextul în care multe persoane cu dizabilităţi suferă în familiile lor un tratament neadegvat (sunt copii care nu au mers la şcoala pentru a nu face familia de ruşine şi sunt închişi în camerele lor pentru a nu fi văzuţi de cineva) legea vine şi ne lasă taman pe mâinile acestor tipuri de familii (acolo unde e cazul).
Ţin să menţionez că dizabilitatea se manifestă în viaţa unui om în orice moment al existenţei sale, aşa că particularizarea compensaţiilor pentru o dizabilitate în funcţie de un context s-au altul este un lucru eronat.
Un alt exemplu din viaţa mea, am muncit la Bucureşti pentru 3 ani de zile (profesorul meu de baze de date mi-a oferit un post din milă), iar acolo nu eram cu familia, sau cu cineva, eram singur, doar cu banii mei de însoţitor pe care îi foloseam pentru a mă deplasa unde aveam nevoie.
Un alt efect pervers al acestui articol este acela că încurajează lipsa de activitate, adică dacă oamenii fără venit capătă aceste pensii sociale, atunci mulţi vor renunţa la a mai produce venit pentru a avea aceste pensii sociale.
De ce se va întimpla asta?
Păi aşa cum am arătat mai sus, mulţi muncesc pe contracte găsite când şi când, deci un venit nesigur, pensia socială este un venit sigur, vine lună de lună, atunci voi renunţa la a mai face contracte, pentru a avea un venit sigur cât de cât.
Poate că o diminuare a veniturilor pensiilor sociale ar fi fost posibilă, dacă în România am fi avut amenajări specifice persoanelor cu dizabilităţi şi utile întregii societăţi.
Amenajări care să mă ajute să ma deplasez, care să mă ajute să interacţionez cu mediul înconjurător.
Dar tocmai aceste adaptări sunt specificate în lege vag, fără a se mentiona ce să se facă şi cum şi, mai mult, aceste amenajări sunt lăsate pe seama autoritătilor locale şi pe seama bugetelor acestora, în contextul în care multe autorităţi locale nu au bani nici pentru a-şi plăti încălzirea.

Prin această scriere am vrut să dovedesc cât de greşit este acest proiect de lege, mai ales în ceea ce priveşte capitolul sau 4 secţiunea 3.
Totodată rog pe distinşii parlamentari din tot sufletul să nu voteze o asemenea aberaţie, deoarece nu de o lege nouă au nevoie persoanele cu dizabilităţi, ci de măcar implementarea celei existente.
Pentru că există legea 448 pe 2006 care, deşi are şi ea neajunsuri, este o lege cât de cât bună, dar pe care nimeni nu o aplică, termenele date în această lege pentru amenajarea mediului înconjurător fiind depăşite de mult fără a se realiza nimic.
Mai întâi să oferim persoanelor cu dizabilităţi un mediu în care să poată acţiona cu şanse egale şi apoi să intervenim crud asupra singurei compensaţii pe care statul o oferă.
Legislaţia românească încă suferă din cauza neadoptării diverselor acte normative europene în ceea ce priveşte persoanele cu dizabilităţi, deci o eventuală iniţiativă politică ar putea fi implementarea directivei europene 78 pe 2000, nu această lege.
Din păcate însă nici legislaţia pe care o avem nu este respectată.
Revin deci cu rugămintea, dragi parlamentari, nu votaţi această lege, sau votaţi excluderea secţiunii 3 din capitolul IV.
Pentru a avea un motiv mai puternic de a vota împotriva acestei legi, trebuie să vă gândiţi că „nu persoanele cu dizabilităţi au provocat criza şi nu ele sunt cele care trebuie să plătească factura acestei crize”.

Vă multumesc

Radu Vasile

Comunicare, conversatie si bune maniere: partea adoua: Despre persoanele cu dizabilitati

Stateam si ma uitam pe blogul meu asa (ca oricum la cat de bun e, doar eu il citesc),
Cand brusc m-a lovit agresivitatea si negativismul din mesajele mele.
De unde dracu (naibi, ucigaltoaca si alte sinonime), oi avea tendinta asta in scris, de ce nu oi scrie si despre faptele frumoase nu stiu.
Probabil ca atunci cand sunt nervos pe o chestie, vin si scriu,
Cand sunt fericit, plec in coltul meu acolo si ma bucur singur.
Stiu, nu e nevoie sa o spuneti sunt un nenorocit.
Ba, dar ieri, ieri mi s-a intimplat apogeul faptelor frumoase, iar ceea ce s-a intimplat e de o simplitate atit de simpla, incat mi-au dat lacrimile.
Dar nu o sa ma dezmint si o sa public si chestii urate in aceasta postare, care vor face ;lucrurile mai de inteles.

Ca sa stiti care e subiectul principal astazi, san u va pierdeti pana la final sis a ziceti “ce o fi vrut nea Gheorghe asta sa zica”, sau mama san u zica “vai de mine, te-ai tacanit baiatu mami”.
(da, mama! Si eu te iubesc)!
Ei bine vorbim despre primul contact (nu sexual ca ala e deja al doilea), cu o persoana cu dizabilitati.
Lectie de comunicare sau de ce vreti voi, dar cititi pana la capat, pentru ca va foloseste in cariera voastra si veti castiga mult mai multi bani.

Faza I: In trecut

Eu, discriminat de lume si impotriva tuturor (citit postari mai vechi daca vreti sa aflati detalii), m-am facut pfa anul asta.
Dup ace m-am facut eu pfa, guvernul a bagat ordonanta 58, drept pentru care pentru 3 luni, a trebuit sa ma duc la coada la casa de pensii sa depun declaratii, notificari si alte instrumente de hartie cu care statu se sterge la cur (scuzati expresia sterge!).
Intre timp, acelas stat (probabil dup ace a iesit din buda) da ordonanta 82 conform careia eu nu prea mai trebuie sa ma duc sa stau pe la cozi.
Printre altele gabjesc si un contract de munca cu norma fractionata, drept pentru care nu mai trebuie sa platesc pensie ca pfa.
Cand m-am inscris la Casa de Pensii, pentru ordonanta 58, am dus acolo cartea de munca si m-am inscris.
Acum, fiindca incepand cu 1 octombrie am contract de munca, ieri am fost nevoit sa ma duc sa depun solicitare de retragere si sa imi iau cartea de munca.
Bun, v-am facut introducerea.

Faza II: ieri

Imi vine randul, intru inauntru, impreuna cu mama care ma insotea.
O aud pe doamna de la birou:
„spuneti domnule va rog, ce problema aveti”.
Raman inmarmurit, mi se adreseaza, mie, culmea!
Raspund:
„pai uitati, sunt pfa, numarul, seria, cnp si incepand cu data de 1 octombrie am contract de munca si as vrea sa nu mai platesc pensie”.
Ea:
„dati-mi buletinul va rog si contractul de munca in original si copie”.
In timp ce spune asta loveste usor biroul cu mana.
Iau hartiile din mana mamei mele si le inmanez.
„foarte bine, vad ca ati completat si declaratia de retragere”.
Eu:
„da, am completat-o cu mama pe hol”.
Ea, probabil zambeste, e femeie deci e mama, iar la evocarea unui asa cuvant frumos sigur a zambit.
Eu, in timp ce ea scrie:
„Nu va suparati, eu mai trebuie sa depun notificari si declaratii”?
Ea:
„nu”.
O vad preocupata si gandindu-ma sa o las sa nu greseasca (stiti ce repede gresesc functionarii astia).
Termina si imi spune:
„aveti hartiile aici”,
Bate cu palma usor in birou.
Ma intind iau hartiile.
Zic:
„totusi, v-as mai retine un moment sa ma lamuriti si pe mine exact cu pfa-ul”
Ea:
„da, sigur, spuneti”
Eu:
„pai cu notificarile astea, eu am contract de munca la cei de acolo, dar ca pfa nu lucrez tot cu ei, ca pfa, iau comanda de un site, tai factura am luat banu”.
Ea:
„da, am inteles, nu va incadrati la ordonanta deci nu mai depuneti si nu mai platiti nimic”.

Faza III: Lectia

Va intrebati probabil si ce e cu asta, veti observa din exemplele de mai jos, care e chestia.
Eu tin sa ii multumesc doamnei functionare, nu stiu cum o cheama, dar ii multumesc pentru comportamentul corespunzator avut.
Este drept ca a fost un comportament normal, nu si-a facut decat treaba, dar intre oameni care stiu sa sa poarte, oricum, dar numai bine nu,
Incepem sa apreciem si sa laudam cand cineva se comporta normal.
Nu va dau eu lectia, ci va spun ca exemplul de mai sus este un asa da, iar cele de mai jos sunt un asa nu.

Faza IV: In trecut, 2004

Eu student la facultate de matematica si informatica.
Sunt chemat la comisia de expertiza pentru a mi se revizui gradul de handicap.
Atentie la personaje si la locul de desfasurare al faptei.
Suntem la comisia de expertiza, deci ar trebui sa aiba niste experti.
Stau la coada impreuna cu, evident, tot mama!
Imi vine randul.
- Buna ziua!
- - Buna ziua! Zic eu, mama saluta si ea.
- Da doamna, spuneti, cine sunteti dumneavoastra?
- Sunt mama domnului.
- De ce a-ti carat si persoana dupa dumneavoastra? (persoana eram eu)
- Scoateti persoana afara, lasati-o pe scaun si va intoarceti doar dumneavoastra.
Pana sa imi dau seama eram afara, stand pe scaun.
Mama a rezolvat problemele, evident nu erau toate actele, am alergat prin oras pe la notari, pe la diverse.
Ne intoarcem, stam la coada intram:
- Doamna, iar ati adus persoana aici?
- Va rog sa ma scuzati, intervin eu, numele meu este Radu Vasile, student anul III la facultatea de Matematica, Informatica, varsta probabila 24 ani. Cred ca pot sa asist la momentele in care se iau decizii in ceea ce ma priveste, cred ca am dreptul sa fiu trat ca un om nu ca un obiect care trebuie mutat de colo, colo si cred ca am dreptul la niste scuze prezentate acum pe loc.
Se asterne linistea. Intr-un final se aude:
- Imi cer scuze....
- Doamna, macar atita lucru nu stiti, scuzele nu se cer, se ofera!
- Mda, va rog sa ma scuzati pentru cele de mai devreme, daca pot in vreun fel sa ma revansez.
- Scuze acceptate, zic eu si parasesc incaperea cu hartiile mele.

Deci, aici poate nu ati inteles, va dau lectia:
Copii mei, dragi mosului, cand va intalniti cu o persoana cu dizabilitati, insotita, nu vorbiti despre ea cu insotitorul ca si cum nu ar fi de fata. Mai ales daca cele spuse ar trebui sa se constituie intr-o conversatie directa cu individul in cauza.

Faza V: Tot in trecut, 2007 Iarna

Continui seria de evenimente.
Eram angajat in Bucuresti la o firma, singur pe acolo, fara mama pe langa mine, sau fara alte ajutoare.
Ma imbolnavesc intr-o oarecare masura si aveam nevoie de un medic de familie, sau un medic generalist, tuseam, ameteam si alte dinastea.
Imi rog un coleg de munca:
„tu, Liviu, hai frate si cu mine la doftor azi, ca nu mai pot si nu stiu ce sa iau pentru raceala asta”.
Trec peste episoadele in care, toate dispensarele din jur, m-au refuzat, pe principiul ca nu sunt inscris la ei.
Inclusiv la policlinica Iancului, am fost refuzat pe aeeasi tema.
Il intreb pe Liviu:
- Frate astia nu au vreo policlinica cu plata pe aici?
- Ba au, la Morarilor!
- E departe?
- Nu, e acilica!
- Poti sa ma duci? Nu iti rapesc prea mult timp?
- Da eu te duc, dar tre sa vina cineva sa te ia de acolo, ca eu tre sa ajung pe urma in alta parte.
- Vorbesc cu altcineva sa vina sa ma preia si sa ma aduca acasa.
- Foarte bine.

Plecam, ajungem, intram.
Lasam la o parte aspectul de cladire din filmele cu vampiri.
Intreb daca au medic generalist, au, intreb cat costa, costa 30 ron, platesc si urc.
Ajung in cabinet, intram si aud:
- Asezati-l pe pat!
Sunt asezat pe pat.
- Ce probleme are!
- Pai nu stiu, intrebati-l pe el poate sa vorbeasca!
- A, Da! Ce probleme aveti!?
- Pai uitati, tusesc, ma doare capul, imi vine sa vars, si ametesc.
- De cand are problemele astea...
- Nu stiu doamna, eu sunt colegul lui de servici nu dadaca!
- De cand aveti problemele astea! (se repeta intrebarea pe un ton exccamativ si cu un ton usor ridicat)
- Pai de alaltaieri.
Se apropie de mine, ma palpeaza pe gat cu atita finete ca imi venea sa ii spun (apasa mai tare ca nu musca).
- Ia sa vedem puteti sa deschideti gurita?
Eu casc gura.
- Aoleu ce e cu dantura asta, ce e asa incalecata, ce ati patit, iu ca urat mai arata doamne.
Nu raspund nimic, dupa cum va amintiti eram cu gura deschisa.
- Inchideti gura, zice ea, dar urat va mai arata dantura, ce ati patit.
Eu nu raspund nimic.
- Ce a patit cu dintii aia, de sunt asa!
- Nu stiu doamna, de unde sa stiu, zice colegul meu.
- Foarte bine, mergeti si faceti o radiografie la plamani jos aici.
Ma duc la radiografie, fac radiografia.
Ma intorc!
- Aoleu, dar aveti probleme cu inima!
Eu incep sa ma gandesc, probleme cu inima, la ultimul eco, stateam bine, il fac la 6 luni, gratie problemelor din trecut...
- Ce probleme am?
- Pai aveti inima culcata, fiindca plamanii au iesit departati!
- Doamna, o sa ma duc la un cardiolog!
- Pai puteti sa mergeti sus acuma!
- Nu multumesc, am cardiologul meu si in plus am un ghinion, care cardiolog se ocupa de mine, moare de infard, am ingropat vreo 3 pana acum. (nimic mai real, chiar asa e).
- Aoleu, oti avea norocul asta si la doctori? Se intreaba ea, care e deja trecuta de a doua tinerete.
- Nu stiu, nu am contabilizat la medici generalisti, dar daca vreti fac o statistica.
- Dar ce munciti dumneavoastra!
- Pai muncesc programator!
- Cu computerul???
- Pai cu ce, ca doar nu programez inmormantarei! (observati predilectia mea spre subiect, asa stiu eu sa fac glume ce vreti)
- Nu, doamne fereste, dar cum puteti asa orb sa lucrati cu computerul.
- E, e mult de explicat, nu stiu cum sa va zic, e putin cam greu asa, dar merge.
- Haideti sa va ascult la plamani!
Ma asculta, dupa care prescrie:
Flamexin, eurespal, bicarbocalm.
Nu mai lungesc sa spun ca m-a indoit de ficat medicamentul ei minune, flamexin, ba chiar va recomand sa fugeti de acest medicament cat puteti, e printre cele mai tampite.

Dar revin la lectia de azi, fratioare, eu sunt ala cu problema, vorbeste cu mine, intreaba-ma pe mine, fama sa inteleg ca vorbesti cu mine si vorbeste-mi frumos nu ca la copii de 3 ani bolnavi mintal. Pot sa inteleg ca iti place ca ti-am platit consultatia, pot sa inteleg ca ai vrut sa castige si aia de la radiografie un ban (ca era 50 ron radiografia), dar nu pot sa inteleg comportamentul de om tampit si needucat.

Faza VI: Rezumatul

Vorbiti direct cu o persoana cu dizabilitati, nu va adresati insotitorului decat in cazuri de forta majora, daca insotitorul considera ca trebuie sa intervina, stie cand sa o faca.
Daca persoana cu dizabilitati nu se descurca, va apela singura la insotitor si nu e o problema asta, nu e nimic stanjenitor.
Includeti in adresarea voastra, elemente de moment care sa indice clar ca va adresati omului cu dizabilitati si nu altcuiva.
In cel mai rau caz folositi numele, ca de aia il are.
Nu gasiti nici un element de moment sa identifice cui va adresati, creati-l,
Va apropiati de omul cu dizabilitati si vorbiti direct catre el, va intelege ca cu el vorbiti.
Puteti incerca o atingere usoara pe umar, dar aici cu atentie, sunt multi care nu suporta invadarea spatiului.
In orice caz, nu folositi gesturi prea copilaresti, cum ar fi mangaiatul pe cap, sau pe fata si la dracu
Nu folositi un ton de copil decat daca chiar va sta bine cu asta.
A-mi spune mie „deschidem gurita” si alte dinastea, nu ma incanta foarte tare.

Daca nu ati inteles din primul caz, ce e corect, atit de corect si de simplu, lasati coment si va explic, nu e nicio suparare si mie mi se intimpla sa nu ma fac inteles.

Va multumesc mult ca si astazi ati fost alaturi de mine.

Romania si cacaturile ei!!!

Discutam impreuna cu oameni de bine pe un alt blog la http://confruntadurerea.wordpress.com
Multumesc detinatoarei ca mi-a suportat comenturile:)

Voi publica mai jos ceea ce se vroia a fi un coment raspuns la comentul celei/celui care scrie sub pseudonimul @lucisfera acolo.
Il voi publica ca atare, cum am inceput sa il scriu acolo:

 deocamdata draga @lucisfera, eu inca trebuie sa traiesc aici, orice incercare a mea de a emigra, s-a lovit fie de niste functionari evident romani, fie
de incapacitatea mea de a avea informatii, fie de alte probleme.

In Ro pentru faptul ca nu vezi iti sunt refuzate servicii, iti e refuzat dreptul la deplasare si multe alte drepturi.

O lege a persoanelor cu handicap care toata lumea o foloseste pe post de hartie igienica.
Cateva exemple (o sa se supere @confrunta durerea pe mine, dar cred ca astea ii vor justifica daca mai era nevoie, atitudinea fata de Ro).
In luna septembrie 2009 Banca Transilvania mi-a refuzat deschiderea unui card + cont pe motiv ca sunt orb. De asemenea mi-a refuzat si deschiderea serviciului
bt24 (internet banking al lor) tot pe acelas motiv.
Am reclamat la consiliul national anti discriminare, forul care trebuie sa se ocupe de asemenea cazuri.
Reclamatia depusa in septembrie 2009, infatisarea pusa pe 28 octombrie 2009, fixat reinfatisare pe 10 noiembrie 2009, data pana la care eu trebuia sa completez
dosarul cu declaratia unui martor.
Am trimis declaratia, am asteptat.
pe 21 decembrie primesc o instiintare cum ca nu s-a luat o hotorare pentru ca, nenorocit ce sunt nu? Nu am depus declaratia martorului, dar oricum chiar
daca as fi depus-o, oricum la jumatate din judecatorii de acolo le-a expirat mandatul si deci nu pot lua o decizie, iar parlamentul nu s-a invretnicit
sa ia o hotarare pentru a numi alti judecatori, asa ca al meu caz se amana pe termen nelimitat.

In iunie 2009 am ramas somer din cauza crizei, am fost asistat pana in martie 2010.
La final am decis sa imi infiintez un pfa si sa incerc sa fac ceva pe cont propriu.
In urma terminarii somajului, am ramas sa traiesc cu o suma de 750 ron lunar. Nu o zic ca sa ma plang, o zic pentru a arata cat de ciudata e situatia.
La inchierea pfa, costurile totale s-au ridicat la 300 ron. Conform legii 448 pe 2006 eu aveam dreptul la infiintarea gratuita a unui pfa, asta ca masura
compensatorie pentru discriminarile suferite de persoanele cu dizabilitati la angajare.
Cand am cerut acest lucru, mi s-a spus ca nu sunt date proceduri de acordare a acelui drept si ca daca doresc musai acel drept sa astept eu asa pana cand
s-or da proceduri.
Evident am scos banul si am platit, adica jumatate din suma amintita mai sus cea de 750 ron.
Acum sunt la inceput cu pfa-ul, abia fac primele 2 comenzi, bani nu am incasat inca.
Dar statul roman ma obliga sa merg la casa de asigurari de sanatate si la casa de pensii unde eu trebuie sa inchei contracte.
Conform legii 95 pe 2006 persoanele cu dizabilitati care nu realizeaza venituri din alte surse, beneficiaza gratuit de asistenta medicala, adica nu trebuie
sa plateasca asigurari.
Conform legi 448 pe 2006, persoanele cu dizabilitati beneficiaza de asistenta medicala gratuita, indiferent de venituri.
Am mers azi la casa de sanatate si mi-au raspuns ca nu conteaza legea 448 (legea persoanelor cu dizabilitati) ca acea lege 95 e valabila ca ei dupa aia
se ghideaza.
Asa ca eu am nu am venituri pe pfa trebuie sa dau 5.5% din salariu minim brut pe economie la sanatate.
si imi mai si recomandau sa platesc pe tot anul inainte ca sa nu mai stau luna de luna la cozi.
Ca sa platesc pe tot anul inainte asta insemna 500 ron.
La casa de pensii, alta fericire, trebuie sa fac contract cu ei, pe un venit nu mai mic decat salariu minim pe economie adica 600 ron. Iar lunar va trebui
sa platesc 30% din aceasta suma la casa de pensii.
Recomandarea lor era insa sa nu imi trec venitul minim, ca asta o sa imi cauzeze la pensie, sa pun un venit mai mare decat un punct de pensie, adica cam
vreo 800 ron.
Astfel, am nu am venit, eu ar trebui sa dau lunar statului 300 ron, asa ca ma cunoaste.
Este foarte incurajator pentru o persoana cu dizabilitati, discriminata la angajare, sa se apuce sa faca ceva pe cont propriu.
Totul te indeamna sa stai linistit acasa, sa nu incerci sa deranjezi societatea de afara, pentru ca ea face deja destul pentru tine ca iti da 750 ron pe
luna sa traiesti.

Alte exemple pot curge, printre ele se numara refuzul centrelor universitare in anul 2002 de a ma primi la cursuri pe motiv ca sunt orb si ei nu stiu cum sa ma examineze.
Am reusit totusi sa intru la facultatea de Matematica si Informatica din cadrul Universitatii Ovidius Constanta.
Oamenilor de acolo le multumesc pentru normalitatea cu care s-au straduit sa desfasoare activitatea.
Dupa terminarea facultatii, am trecut sa fac master la A.S.E.
Si surpriza, nu vroiau initial sa ma lase sa intru la master, pe acelas motiv ca sunt orb.
Si cand m-au admis, mi-au cerut sa aduc adeverinta de la medicul de familie cum ca sunt apt sa urmez master in domeniul respectiv.
Ca si cum diploma de licenta si notele din foaia matricola ar fi fost false.

Ma opresc aici cu scrisul, ca s-ar putea sa devin vulgar in limbaj si nu imi doresc.

A! Si cu ocazia asta, lansez o cerere publica, care sunteti in stare sa imi oferiti informatii, ajutor, privitor la procedurile de emigrare intr-o tara unde persoanele cu handicap sunt mai ok tratate, raman recunoscator.

Printre aceste tari din cate stiu eu se numara Austria, Germania, Danemarca...

Va astept la id de mess matematicianu2003 sa imi povestiti si sa va povestesc.

Gata ma reintorc la literatura, macar asa sa evadez dintr-o tara cretina.
Va urma episodul 3 in continuarea celor doua publicate deja.

educatia comunista

Ascultam de curând teza emisă, cum că e pueril, (sau ce alte adjective s-or mai găsi), ca la 20 de ani de la revoluţie să se mai vorbească încă de comunism.
Sunt de acord cu ea în parte, adică, faptul că se strigă „jos comunismul” în potriva unora şi nu în potriva tuturor, e într-adevăr aiurea.
Dar comunismul nu a dispărut nici măcar la 20 de ani din ţara asta şi dacă nu v-am enervat cu afirmaţia mea am să şi justific ceea ce spun.
Să nu mai luăm în calcul politicienii, politicienii sunt şi ei oameni, fac parte din poporul acesta. Aşa că voi vorbi de oameni simpli, generici. Atenţie, ceea ce urmează nu este o justificare în favoarea comunismului, ci o argumentare a unui fapt pe care îl voi enunţa mai târziu.
În comunism, oamenilor li se asigura un loc de muncă imediat sau aproape imediat ce terminau şcoala. Omul nu putea alege foarte mult, serviciul îi era impus, totodată acest lucru avea şi un alt efect, omului i se anihila dorinţa de a îşi găsi un job conform competenţelor sale şi era îndreptat spre a se mulţumi cu ce îi dădea partidul.
Astfel procedeele de a-ţi căuta şi a-ţi găsi un loc de muncă nu au ajuns niciodată la urechile celor din vremea respectivă.
Mai mult ei erau încurajaţi să îşi facă bine treaba, dar să nu încerce să promoveze, sau măcar să îşi dorească acest lucru. Tehnicile erau diverse, mergându-se până la oferirea aceluiaşi salariu pe funcţii erarhice diferite.
În acea perioadă, oamenii erau ţinuţi într-o eternă teroare şi înfometare tocmai pentru a le da ceva de lucru, ceva de făcut, ca nu cumva ei să înceapă să se gândească la idei de dezvoltare profesională şi personală.
Cele mai simple priorităţi le asigura statul (casă, loc de muncă), iar de restul populaţia era condusă să uite.
Şi cum să nu fie aşa, când petreceai timpul încercând să găseşti metode cum să cumperi pe sub mână ceva, când munceai şi sâmbăta, uneori (când erai de gardă cum se numea) munceai şi duminica, când îţi era frică ce gândeşti şi ce spui că s-ar putea ca viaţa ta să fie un nimic în acele momente.
În contextul acesta, educaţia oamenilor se petrecea sub aceleaşi auspicii. Astfel oamenii erau învăţaţi că acela e singurul mod de viaţă, nu există altceva şi mai mult decât atât, se făcea o propagandă negativă modului de trai capitalist, ca fiind viciat şi ne conform.
Cu toate că nu o recunoaştem, în comunism accesul la studii superioare nu era foarte liber, de aceea acum avem o masă mare de populaţie cu studii medii.
Am terminat cu plictisitoarea incursiune în trecut.
La ce a dus asta:
În primul şi primul rând oamenii au învăţat ca locul de muncă este sfânt, trebuie să faci orice să îl păstrezi odată ce l-ai căpătat, indiferent ce ar însemna acest orice.
Oamenii consideră o mare tragedie pierderea locului de muncă, pentru mulţi aceasta fiind un lucru blocant, care nu îi mai lasă să raţioneze corespunzător, mulţi alegând să îşi ia viaţa în loc să încerce să găsească soluţii.
Cunoştinţele economice primare ale oamenilor lipsesc cu desăvârşire, nu că toţi ar trebui să fim contabili, dar măcar ce să facem cu banii ar trebui să avem o idee toţi. Ei bine datorită educaţiei din timpurile acelea, oamenii, în majoritatea lor, nu ştiu ce să facă cu banii, decât să îi consume şi în cel mai bun caz, să îi blocheze într-o bancă.
Gândirea oamenilor a fost simplificată la 3 etape mari, pe care ei urmăresc să le atingă şi să le împlinească: Căsătoria, Facerea de copii, Moartea.
Sunt uluit de oamenii care nu fac nimic în timpul vieţii decât să îşi acumuleze bani pentru înmormântare şi să îşi cumpere cele trebuincioase pentru înmormântare.
Oamenii, de mici au fost educaţi, să meargă la şcoală, să fie cei mai buni la şcoală, să înveţe bine tot ce se predă acolo, că numai aşa vor ajunge să fie buni profesionişti şi să aibă o slujbă bună.
Şcoala avea şi încă are grijă să ocupe timpul şi mintea copiilor cu tot felul de bazaconii, făcându-i enciclopedii ambulante, dar fără a sufla o vorbă despre economie sau măcar despre aplicabilitatea celor învăţate în şcoală în vreun domeniu sau altu.
Astfel am reuşit să scoatem oameni doxi, plini de cultura generală, dar care după ieşirea chiar din facultate, au nevoie de 3 4 ani la locul de muncă pentru a învăţa meseria respectivă.
De asemenea, oamenii nu erau instruiţi să cunoască organizarea statului, ei trebuiau să ştie doar de conducătorul iubit şi gata.
Mai trist este că avem aproape 3 generaţii de oameni care au trăit şi au primit această educaţie.
Cei ce au acum 50 ani, 40 ani şi chiar 30.
Mai mult aceşti oameni sunt părinţi sau sunt pe cale să devină părinţi. Şi îşi educă copii, chiar brutal uneori, în acelaşi spirit, considerând că aia este calea cea dreaptă.
De câte ori nu am auzit prin cunoştinţe, „mergi la şcoală, învaţă bine, sa ajungi meseriaş bun că aşa o să ai o slujba bună”.
Am urmat sfatul, am fost bun la şcoală şi? Sunt şomer cu acte al statului român chiar dacă trec toate calificările şi testele cu brio în meseria mea.
De asemenea la şcoală, am învăţat toate porcăriile ca papagalii, dar un lucru practic nu. Nu o să o iau pe urmele domnului Basescu să zic că e nevoie de ospătari, mecanici auto, pentru că asta producea şi comunismul prin şcolile sale profesionale.
Dar chiar la nivel înalt, la nivel de facultate, nu e posibil să scoţi matematicieni, să îi încarci de informaţii, leme, teoreme, definiţii, demonstraţii şi noţiuni, dar el în 4 ani de facultate să nu fie pus faţă în faţă cu măcar o situaţie reală în care să folosească noţiunile acumulate. Am învăţat astfel statistică de mi-a ieşit pe nări, dar când am fost confruntat prima dată cu o problemă de aplicare reală a statisticii, dădeam din colţ în colţ, pentru că teoretic era cumva, dar practic nu era chiar aşa.
La fel şi în nivelul de şcoală generală, am învăţat la clasa a v-a geografia Africi, iar la momentul respectiv am fost obligat (ca să iau notă buna) să învăţ toate capitalele din Africa, pe dinafară, care la ce ţară este.
Şi acum stau şi mă întreb, la ce îmi foloseşte? Am vreun beneficiu real că ştiu ce capitală unde e?
Pomeneam mai sus de propaganda negativă făcută capitalismului. De la aceasta, s-a ajuns la percepţia că, oricine e bogat e rău, hoţ şi că starea de a fi bogat e o ruşine.
Lipsa de informaţii economice pe care oamenii o manifestă duce la comportamente cel puţin hilare. Oamenii nu ştiu ce să facă cu banii, iar dacă au puţini îi cheltuiesc, chinuindu-se să obţină cât mai mulţi, iar dacă au mulţi, nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să îi pună într-o bancă şi gata.
Ei se bucură numai la numărul banilor, dacă el depune în 2008 o suma de 2000 ron, iar dobânda medie e de 10% pe an, iar în anul următor ei observă că au 2200 ron, se bucură, ce de bani au ei. Mărind puţin proporţiile, dacă un om depune 10000 ron în bancă, el observă ca dobânda ar fi 100 ron aproximativ pe lună şi zice, ia uite ce investiţie bună am făcut, iau un milion pe lună de la bancă.
Dar dacă ar face un minim calcul, unul foarte simplu, ar vedea că ei de fapt pot chiar să şi piardă din bani ţinându-i în bancă, dar desigur nu la numărul lor.
Revenind la cazul cu 2000 ron, peste un an avem 2200 ron.
Luăm situaţia actuală şi pentru a demonstra valoarea banilor să zicem că folosim raportarea la euro, o raportare aproximativa, dar e singura mai la îndemână.
In 2008 euro era 3.5 ron iar banii depuşi 2000 ron ar fi făcut în euro cam 572 euro.
În anul de graţie 2009 cei 2200 ron pe care îi avem în cont, fac la un curs de 4.3 per euro, cam 512 euro.
De aici se vede că de fapt omul a pierdut 60 euro, care la cursul iniţial ar fi însemnat 210 ron, iar la cursul actual de 4.3 ar fi însemnat, 258 ron.
Dacă însă copilul unui astfel de părinte ar fi vrut să facă altceva cu banii, să îi investească în ceva, părintele (termen generic), ar fi făcut tot posibilul să îl oprească, mergând până la şantaj sentimental de genul: „ce vorbeşti tu acolo, că mi se face rău când te aud”, „lasă că mor eu şi faci tu ce vrei după aia, că văd că nu mai e nevoie de mine”.
Aceste şantaje, coroborate cu educaţia primită de copil de a nu-şi contrazice sau mai mult aceea de a nu-şi supăra părintele, duce la inhibarea oricăror iniţiative pe care copii le-ar putea avea şi când zic copii, e doar o plasare erarhică faţă de părinţi, copiii ăştia pot să reacţioneze aşa chiar şi la vârste înaintate.
Tragedia pierderii locului de muncă, se răsfrânge asupra generaţiei tinere în mod otrăvitor.
Unul din tineri dacă îşi pierde slujba, aşteptând-o sau căutând-o pe următoarea, va fi acuzat de părinte că nu a fost în stare să îşi păstreze un serviciu şi tot odată e pisat zilnic cu întrebări şi cicăleli legate despre cum şi când are de gând tânărul să îşi găsească de muncă. Aceasta ducând la faptul că tânărul sâcâit va accepta prima ofertă ce îi iese în cale numai pentru a scăpa de gura părinţilor.
Doar că nu neapărat cea mai bună oferta ajunge prima.
Mai mult decât atât, puţini dintre părinţi pot oferi însă şi o soluţie tânărului respectiv. De obicei ştiu doar să critice şi să sâcâie, dar prin educaţia lor ei nu pot spune copiilor lor, cum e cel mai bine să îţi cauţi un loc de muncă, cum să recunoşti o ofertă bună de una proastă, cum să avansezi sau să te dezvolţi într-o viaţă profesională şi personală armonioasă.
Un alt episod al educaţiei respective se manifestă în dictonul „laşa-ti loc de bună ziua”, sau „ajută lumea că nu se ştie când şi tu ai nevoie de ajutor”. Aceste idei împinse la extrem fac pe unii să facă servicii pe gratis altora, fără a primi nimic în schimb.
Nu pledez aici pentru intoleranţă şi egoism în potriva altruismului, dar cred că altruismul ar trebui făcut în momentul când îl poţi face.
Recent, m-am confruntat cu diverse situaţii în care diverşi cereau cunoştintelor mele diverse servicii.
Cunoştinţele acestea, încercând să se sfătuiască cu părinţii cât să ceară, primeau răspunsul: „lasă, fă pe degeaba, ca poate te-o ajuta şi pe tine să îţi găseşti un loc de muncă”, sau „lasă mai, cum să îi ceri la x că ai văzut că a fost alături de tine când z”.
Menţionez că momentul când a fost alături x şi anume z s-a lăsat cu reale beneficii şi pentru x.
Iată de ce eu cred ca în arealul ţării noastre comunismul încă există. Odată cu exterminarea dictatorilor nu a fost înfrânt brusc şi sistemul creat. Educaţia impusă de acel regim îşi produce efectele şi astăzi, chiar dacă toţi ne dăm democraţi acum. Vrem nu vrem am primit o educaţie, mai bine zis ne-au fost inoculate nişte deprinderi, atitudini şi reacţii, de care nu putem scăpa, chiar dacă raţional ne dăm seama că reacţia respectivă e o tâmpenie. Mai mult, mulţi nu îşi dau seama şi continuă să îşi educe copii în spiritul respectiv şi vor trebui mulţi ani până când lucrurile să se cureţe.
Revenind la politicieni, ei nu sunt decât oameni, oameni care se înscriu perfect în tot ce am zis mai sus. Diferenţa dintre noi şi ei este că au avut pe cine trebuie unde trebuie la un moment dat.
Mai mult, populaţia nu poate să aleagă în mod corespunzător cine să îi conducă pentru că, aşa cum spuneam mai sus, ei nu au nici minime cunoştinţe despre organizările statale şi nici cunoştinţe economice. Aşa că toata încercarea de a discuta subiecte importante în campanie păleşte în faţa ignoranţei poporului faţă de acele probleme.
Oamenii vor să ştie un singur lucru, cine şi când le va da mai mulţi bani. Şi nu acuz această chestie, dar ei nu sunt pregătiţi să judece, care din candidaţi, prin ceea ce spune, ar avea vreo şansă să le dea mai mulţi bani.
O altă chestiune oprimată de comunism, e gândirea pe termen lung, toţi se gândesc cum să facă câţi mai mulţi bani pe termen scurt, uitând de termenele medii şi lungi.
Trist este că adoptarea unor decizi pe termen scurt fără a vedea efectul lor în termen mediu şi lung, va duce la grave probleme pentru cine ia decizia şi mai ales pentru cei ce depind de decizia lui.
În România de aceea nici afacerile nu se fac corespunzător, toţi oamenii de afaceri actuali, sunt în jur de 50 ani şi au trăit in vremurile vechi şi nu pot să se comporte altfel.
Odată ce într-un sistem există o majoritate, ceilalţi care vin sunt obligaţi să se supună aceloraşi reguli, sau să moară.
Dacă eu intru pe piaţă cu un produs, iar unul dă un preţ pentru că el îşi permite deoarece nu plăteşte chirie fiindcă se ştie cu primarul, eu ori sunt şi eu nevoit să mă cunosc cu primarul şi să practic cel puţin acelaşi preţ, ori sunt nevoit să dau faliment cu afacerea mea în braţe, nu numai că nu voi putea vreodată să practic acelaşi preţ, dar primarul (care este un factor activ) poate veni a doua zi şi în faţa buticului meu să monteze semn de parcare interzisă, stâlpi de protecţia trotuarului ca să nu intre maşina şi să stea să vâneze fiecare maşină care ar veni în zona unde am eu afacerea ca să îi blocheze roţile.
Ne pregătirea economică a oamenilor şi perpetuarea acesteia se observă încă din primele si cele mai simple idei de educaţie.
Părinţii spun: Sa ai şi tu o casă deasupra capului, să ai şi tu un serviciu ca să ai o pensie.
Dar asta duce automat la ineficienţă economică, dacă e să privim propria viaţă ca pe o afacere.
La început să zicem locuieşti cu părinţii, găseşti un job, găseşti o fată te căsătoreşti, dar banii nu îţi ajung să ai casa ta.
Locuieşti tot cu părinţii. Brusc unul primeşte o mărire de salariu, sau poate chiar amândoi.
Se duc acasă cu vestea şi ce sunt sfătuiţi?
„pai mai mamă, acum cu diferenţa asta de o aveţi în plus puteţi să acoperiţi o rată la bancă ia luaţi-vă voi o casă”.
Aşa se întâmplă, ei îşi iau o casă cu diferenţa de bani plătesc rata şi totul ar trebui să fie în regulă.
Dar brusc ei observă că nu e aşa, că deşi fără mărire de salarii, banii le ajungeau, cu casa cea noua nu le mai ajung banii.
Decid că mai trebuie să îşi ia o slujbă, sau să muncească mai mult ca să obţină o mărire de salariu. Fac aşa, obţin banii şi ce fac cu ei?
Se duc şi cumpără o maşina zicând că mărirea de salariu sau noul salariu de la noul loc de muncă acoperă şi rata la maşină, dar brusc, deşi primesc şi mai mulţi bani, banii nu le ajung.
Asta pentru că au investit în ceea ce se cheamă pasive. Lucruri ce generează cheltuieli adiţionale, pe lângă preţul lor iniţial de achiziţie:
Impozite, cheltuieli de întreţinere.
Dezvoltaţi cât doriţi scenariu şi o să obţineţi firul vieţii a majorităţii oamenilor.
Mult mai comod ar fi fost dacă tinerii ar fi fost învăţaţi cum să investească, astfel încât să creeze un sistem de active. Astfel ei ar fi avut un sistem din care banii să vină mulţumitor fără ca efortul să fie prea mare şi ar fi putut la un moment dat să cumpere şi casa şi maşina etc.
Un ultim mod prin care comunismul se manifestă încă, este lipsa de informare sau mai rău proasta informare a oamenilor despre persoanele cu dizabilităţi.
Mai mult, în regimul respectiv, oamenii ne fiind obligaţi să decidă, să cunoască, au căpătat obiceiul să tragă concluzii imediat, bazat pe informaţii imediat observabile, fără să aştepte să se informeze corect.
Astfel, cum spuneam în începutul scrisorii, eu sunt o persoană fără vedere.
Contrar credinţelor existente, eu am terminat o şcoală, un liceu de limbi străine (calificare franceză, engleza), o facultate de Matematica şi Informatică şi un master în Project Management.
Cu toate acestea, după ce am terminat facultatea, am depus cv-uri la multe firme. Sincer din fire şi dorind să fac o informare corectă, am scris în cv că sunt orb.
Multe firme nu m-au sunat, altele m-au sunat deoarece nu citiseră tot cv-ul.
S-au uitat la primele pagini cu experienţa şi educaţia şi au fost mulţumiţi.
M-au sunat, iar eu ştiind poziţia societăţii faţă de persoanele fără vedere, le atrăgeam atenţia, ia uite ce scrie acolo, aveţi vreo problemă cu asta?
Făceam acest lucru, deoarece eu eram din Constanţa şi interviurile la care eram chemat erau la Bucureşti şi nu merita să mă deplasez ca să ajung acolo şi omul să mă dea afară pe uşă fiindcă are o problemă cu orbii.
La acest moment, când le atrăgeam atenţia, reacţiile erau diverse, variind între politicoase şi impertinente. Am să amintesc una din fiecare:
„vă mulţumim pentru sinceritatea şi curajul dumneavoastră, dar firma noastră nu vă poate asigura lucrul în condiţii optime zilnic”;
„A! Nu am văzut că scrie în cv, dar eu nu vreau orbi la mine în firmă”.
Am primit totuşi o ofertă de lucru unde am lucrat 3 ani de zile.
În faţa experienţei acesteia, revelată de cv, atitudinile firmelor s-au schimbat faţă de mine.
Acum mă cheamă pe la interviuri pentru a-şi satisface diverse curiozităţi bolnăvicioase de genul:
„i-a să vedem bai, cum e un orb şi care culmea nesimţirii mai e şi programator”.
Dacă curiozităţile lor ar fi doar în zona tehnică, le-aş putea înţelege, dar m-am trezit pe la interviuri cu întrebări:
„dar tu cum mănânci”
„dar tu poţi să ai copii”.
Frumos mod de a începe sau a termina un interviu pentru un post de programator.
În speranţa că nu v-am plictisit chiar rău de tot, închei trăgând concluzia că comunismul nu a dispărut şi o să ne mai luptăm multa vreme cu el.