sâmbătă, 24 decembrie 2016

Amintiri despre femei singure

Scriam acu ceva zile o postare despre standardele inalte pe care le au unele femei care nu isi dau seama cat de ridicole sunt si nici nu sunt capabile sa realizeze, logic, ca ceea ce cauta este exact ceea ce obtin.
Ele ajung sa se intrebe de fiecare data:

"Cum de dau numai peste betivi".

Desi stiu ca nu asta ti-ai propus, adica pe lista ta de caracteristici nu scrie "Barbatul ideal trebuie sa fie betiv", s-ar putea ca toate celelalte caracteristici pe care tu ti le-ai pus pe lista caracteristicilor ideale la un barbat, combinate, sa dea fix asta, un betiv.


Stiu, stiu, in inteligenta ta pe care ti-o crezi, te ofusca acest mesaj al meu. Dar, te rog, macar odata in viata uita-te la mine ca la un barbat care vrea sa te ajute cu sinceritate, nu ca la unu care vrea sa iti darame valoarea ta de diva inteligenta.
Drept urmare, am sa iti povestesc niste amintiri...

Diva neinteleasa


Eram acum vreo 8 ani de zile, mai mic si mai necunoscator in ale personalitatii umane fata de cum sunt azi. Nu ca azi as fi vreun zeu al cunoasterii, dar totusi, sper, ca nu au trecut 8 ani peste mine degeaba.
Aveam deci vreo 26 de ani.


Am participat la un eveniment interesant, unde, eram un fel de vedeta. Cum sunt hotarat sa extrag contextul inafara povestii, nu am sa precizez nici ce eveniment, nici motivul pentru care eram o vedeta.
La acelas eveniment participau, cum v-ati prins probabil si alte persoane.


Printre acestea am remarcat o femeie interesanta. Nu era din cale afara de frumoasa, dar nici genul pe langa care sa treci nepasator.
Comunica cu o dezinvoltura pe care eu insumi nu mi-o permiteam, surazand si reusind sa socializeze aproape cu oricine.
Subiectele abordate erau diverse si se vedea ca ai ce sa discuti.
Se vedea pe ea ca ii place acea postura, de centrul atentiei si ca se descurca minunat cu gestionarea ei.
Am aflat mai multe despre ea, ca organiza nu stiu ce gen de evenimente prin Bucuresti, ca are 35 ani, ca era recunoscuta la nivelul unei comunitati destul de extinsa drept un om tare si multe alte povesti.
Si da, o chema Denisa.



Am fost impresionat, recunosc, si am zis ca poate e o persoana a carei prezenta merita cultivata.
Orgolios din fire insa, nu am dat niciun semnal necesar pentru a-mi arata interesul. Am mers pe principiu, lasa sa vina ea la mine.
Pe de alta parte, nici nu stiam daca nu cumva e cuplata deja si nu as fi vrut sa ma trezesc in mijlocul unei scene de gelozie.


Denisa mai vorbi ceva timp unora si altora.
Eu, un antisocial sociabil convins, stateam la masa mea, aproape singur si mai aruncam din cand in cand cate o vorba celor care veneau sa intre in vorba cu mine.
Ma simteam al dracu de plin de mine si de mandru stand acolo singur, cu paharul meu de gin in fata si flirtand din cand in cand cu cate o vorba aruncata in vant.
Eram admirat si stiam asta, mai mult, imi si placea.
Desi eram aproape singur, lumea nu lipsea din jurul meu, existand mai mereu cel putin o persoana cu care sa schimb doua vorbe.
La un moment dat, grupul din jurul Denisei se disipeaza si ea ramane singura.
Se uita putin dezorientata in jur, parca nestiind ce sa faca cu acea singuratate aparuta dintr-o data, ma vede si un zambet larg ii infloreste pe chip.
Se indreapta cu indrazneala spre mine si se aseaza la masa mea zicandu-mi:
- Buna, am vorbit mai devreme parca, am inteles ca tu te ocupi cu ....
Si urmeaza aici o intreaga ploaie de cuvinte despre ceea ce faceam eu.
Am ramas putin impresionat vazand ca retinuse atatea lucruri despre mine, eu, in autosuficienta mea, nu stiam mai nimic despre ea, decat ce aflasem in mod direct interesat.
Ca organizeaza evenimente, ca are 35 ani etc.
Ce sa mai, eram in maxim de admiratie pentru aceasta femeie.

Primul semn de intrebare avea sa vina insa curand...

Aproape toata lumea plecase din localul in care evenimentul avusese loc. Mai eram doar noi doi la o masa, singuri, discutand.
Eu imi asteptam prietenii sa vina sa ma recupereze, deoarece, din pricina handicapului meu, ma descurcam destul de greu prin Bucuresti.

Stand asa la masa, imi spune la un moment dat:
- Daca tot te ocupi cu.... Nu ai avea un loc si pentru mine? Sunt intre joburi si...
M-am minunat pentru ea, deoarece aceasta rugaminte nu concorda cu ceea ce stiam eu despre oamenii tari.
Eu eram un om tare, iar eu aveam un job, chiar doua, iar in timpul liber mai aveam si o intreprindere personala care sa faca bani, atat pentru mine cat si pentru cei care munceau pentru mine.
Pentru mine, idea de om tare care sa nu aiba un job, sau nimic altceva, nu era de conceput la vremea aceea.
De altfel, soarta avea sa imi arate ca nu ma inselam, insa atunci, deschis la minte, am zis ca na, oricat de tare e omul, mai sunt episoade in care ramai fara nicio sursa de venit.
Cum chiar aveam in colaborarile mele cu altii niste posturi deschise, i-am zis ca vedem ce se poate face.
M-am simtit chiar bine ca o puteam ajuta intr-un fel.


- Si tu, ce mai astepti pe aici? Cazu urmatoarea intrebare!
I-am povestit ca imi astept prietenii care sa ma duca acasa.
- Dar unde stai?
- La Iancului - Raspunsei!
Venira si prietenii mei. O intrebai si eu unde sta si imi spuse ca sta la Dristor.
Am vorbit cu prietenii mei daca putem sa o luam si pe ea si sa o lasam in drum.
Ei au zis ca da, drept urmare, i-am propus sa o duc acasa.
A parut vizibil incantata si seara s-a terminat asa.
A doua zi o asteptam sa vina la cei cu care colaboram, ca sa isi ia postul in primire, sau, ma rog, sa negocieze cu ei ce avea de negociat.
Denisa aparu si accepta postul. Aveam sa lucram in aceeasi companie, desi la departamente diferite.


In prima zi se oferi sa ma duca acasa la terminarea programului, deoarece ramasesem singur si varianta alternativa era taxiul.
De felul meu eram o fire sociabila, prietenoasa, iar asta s-a vazut mai prin toate companiile pe unde lucram.
Am fost cel care inchega colectivul si ii facea pana si pe cei mai ursuzi, mai singuratici sa ia parte la grup.
Unii imi cautau prezenta si primeau cu bucurie sfaturile mele despre diverse teme, multumindu-mi ca sunt alaturi de ei.
Probabil ca si Denisa observase aceasta deschidere a mea, pentru ca inca de pe drumul din prima seara incepu sa imi povesteasca ce nasoala e viata.
Imi povestea cum la varsta ei sta inca cu parintii si ca nu are un iubit.
Ca nu intelege ce se intimpla, de ce toti barbatii astia fug de ea, ca doar ea e asa de tare.
Marturisesc ca in momentul ala nici eu nu intelegeam, dar culmea e ca nici eu nu simteam vreo atractie sexuala fata de acea persoana.
Sa nu fiu inteles gresit, din seara in care a inceput sa mi se destainuiasca, am simtit o mare cantitate de iubire pentru ea. O iubeam sincer.
Dar nicio atractie sexuala.


Da, cel putin la mine este posibil acest lucru. In psihologia mea, sexul si iubirea nu au nicio legatura, ele fiind clar separate.
Invatasem pana atunci ca legatura fortata dintre sex si iubire este cea care creaza cele mai grave probleme in diverse relatii, asa ca aveam sa le separ si sa recomand tuturor separarea lor.
Ele pot sa coexiste, dar nu trebuie legate.
Cert e ca din seara aceea am iubit-o mult pe Denisa si ma gandeam intens la binele ei si la cum as putea sa o ajut mai bine.
Sa nu fiu inteles gresit, nu era mila, nu era compasiune, ci chiar o iubire sincera si netarmurita pentru acea persoana.


Serile au continuat sa curga cu noi intrand din ce in ce mai mult unul in viata celuilalt si afland din ce in ce mai multe detalii unul despre altul.
Totul parea sa fie facut pentru noi si ca nimic nu mergea gresit.
Doar ca atractia mea sexuala pentru ea se incapatana sa nu apara.
De obicei, imi ascult organismul si dau o mare importanta unor semne.
Faptul ca acest lucru nu aparea, insemna ca subconstientul meu detectase ceva neconform si de asta nu se activa.
Dand urmare sentimentelor mele de iubire, ascultand-o si pe Denisa, am decis ca merita sa ii arat un colt de viata frumoasa, pentru a o face sa inteleaga anumite lucruri.
Mi se parea ca in fervoarea ei de a-si rezolva unele probleme cotidiene, ridicase standardele destul de sus si de aceea viata i se parea atat de nasoala.
Pentru ca viata buna, era undeva sus la ani lumina si era destul de greu sa ajungi acolo.
In dorinta mea era sa ii arat ca te poti bucura de viata chiar prin lucrurile simple, prin simple momente traite ici si colo si ca nu iti trebuie foarte mult sa fii fericit.
Ca toate acele lucruri pe care noi le consideram fericire, nu sunt ale noastre, ci ne-au fost bagate in cap.


Un alt semnal de alarma suna in capul meu la momentul respectiv, dar am decis sa nu il iau in seama. El spunea asa:
"Cum se poate ca un om tare, la 35 de ani, sa nu aiba un iubit si sa stea inca cu parintii"?
Am inceput insa sa gasesc scuze. Statul cu parintii era pana la urma urmei o chestie pe care si eu o faceam, din ratiuni pur economice.
Nu vedeam rostul separarii si platii a doua intretineri si doua randuri de dari la stat.
Asa ca am mers mai departe.


Curand o plimbasem pe Denisa prin toate locurile care eu le consideram interesante din Bucuresti, mancasem si ne simtiseram bine prin cele mai interesante localuri, lucruri simple care iti pot face fericita viata.
O prezentasem prietenilor mei si am incercat sa o integrez in grup.
Insa prietenii mei nu prea o placeau si nu am inteles de ce.
Curand se dovedi ca nici Denisei nu ii placeau prietenii mei, devenind destul de ursuza si rautacioasa ori de cate ori ne intalneam cu ei.
De altfel, fiecare moment in care nu era centrul atentiei, parea sa o deranjeze.
Pentru a o ajuta pe Denisa si mai mult, am inceput sa o invat sa faca afaceri. Eu aveam ceva intreprinderi inca de pe vremea aceea, intreprinderi care faceau bani.
Eram student la Project Management, deci in pozitia clara de a o invata ceva.
Ma asculta si incepu sa isi construiasca o afacere, ii dadu chiar drumul.
In dezvoltarea afacerii, imi ceru si ii dadui cateva sfaturi.
O ajutai sa inteleaga care sunt caracteristicile forte ale unui afacerist si o sprijinii in a obtine primii bani de la primii clienti.
Asta se inscria perfect pe linia pe care eu o stabilisem, de a-i arata Denisei ce inseamna viata cu adevarat si ca nu are de ce sa creada ca viata e nasoala, cand de fapt sunt atatea lucruri misto de trait.


Un al treilea semnal de alarma suna, dar ma incapatanai sa il evit si pe acesta.
La fiecare lucru despre care vorbeam, lucru despre care eu constatasem ca lipseste din trusa cu unelte a Denisei, aceasta imi raspundea superior:
"Stiu asta".
Aproape ca credeam ca la fiecare chestie pe care o ziceam, nimeream in plin o chestie pe care Denisa o stia deja.
Cu toate astea, ma minunam de ce naiba nu aplica daca stie atatea!
Un om care stie atatea, ar fi trebuit sa aiba o situatie mult mai buna, decat cea prezentata de Denisa.
Aceasta dorinta de a epata, de a isi asocia o valoare pe care era evident ca nu o are, ma inspaimanta.
Insa, adormit de iubirea mea profunda pentru ea, ma decisei sa evit si acest semnal de alarma.


Momentele frumoase au curs mai departe. In prima ipostaza, Denisa era muta de admiratie pentru fiecare manifestare a mea.
Singurele momente de razvratire era acel anunt "Stiam asta".
In rest, totul era bun, frumos, nemaipomenit.
La fiecare episod trait impreuna, ea exclama cat de frumos e totul si cat de wow.
Pana intr-o zi in care am aflat, cu greu, din gura ei ca nu i-a placut nimic din ce am facut si ar fi cazul sa o las in pace.
Mi-a cazut cerul in cap la vremea respectiva. M-am simtit ultimul om.
De unde ma consideram un om bun, facand diverse fapte bune si aducand fericirea in sufletul unui om, aflu ca de fapt chinuiam un om care se simtea fortat sa traiasca acele episoade alaturi de mine.
Am inceput sa mai raresc episoadele si sa ma extrag incet incet din viata Denisei, considerand ca nu am de ce sa chinui un om si ca eu chiar nu aveam nevoie de asa ceva, nu imi trebuiau episoadele alea, le gandisem doar ca sa ii arat cat de frumoasa poate fi viata si ca nu trebuie sa fii special, deosebit ca sa ai parte de o viata fericita.
I-am oferit un set de ultime 3 episoade, la care, Denisa, a exclamat incantata ca sunt super si ne mai pomenite.
Ma gandeam ca poate, in sfarsit, o nimerisem.
Dar aveam sa ma insel, pe cai laturalnice a ajuns la mine cum ca Denisa, in diverse cercuri, s-ar fi exprimat despre acele episoade ca au fost naspa.
La orice interactiune a urmat dupa, desi Denisa spunea initial ca e super misto, la ceva timp dupa o intorcea de asa natura incat sa te faca sa te simti vinovat ca ai trait acel moment alaturi de ea si ca ai fortat-o pe ea sa il traiasca alaturi de tine.
Ajunsesem de ma scuzam in gand pentru fiecare lucru cu care aveam sa o "deranjez" pe Denisa.


Nu intelegeam ce se intimpla cu mine, eram un barbat puternic, cautat si iubit de femei.
Nu ca ma laud, nu am fost vreun Casanova, iar la interactiunea cu femeile eram prost spre foarte prost, cu toate astea, nu imi lipseau, ele, femeile, gasind calea sa ajunga pana la mine.
Cu toate astea, incepusem sa imi pun intrebari vis a vis de capacitatea mea de a discerne lucrurile, in aceasta relatie cu Denisa.
Nu intelegeam nici aceasta chestiune.
Deschis fiind de felul meu, nu puteam pricepe cum omul sa spuna ca ii place ceva ce nu ii place.
Repet ce am spus la inceput, nu era niciun alt interes, decat ala de a ajuta un suflet aflat la ananghie, un om pe care, consideram ca il iubesc mult.
Consideram ca la cat de misto este omul acela, merita ajutat si ca poate sa isi gaseasca propria cale pe care sa mearga.
Ca e doar chestie de cateva sfaturi si exemple astfel incat sa ajunga la fericire.


Cu toate astea, incepusem sa ma simt din ce in ce mai rau cu Denisa.
Pe de o parte imi doream sa o ajut, sa fiu alaturi de ea, sa traiesc acele episoade frumoase, pe de alta parte, mi se facea scarba de momentele in care stiam ca o sa vina cu vreo replica care sa arunce la gunoi tot ce incercam eu sa fac acolo.
Pana intr-o zi in care am ajuns la epuizare. Cred ca cumva iubirea pe care o simteam pentru acea fiinta s- a terminat si am inceput sa intrezaresc marele adevar.
Sau poate cu tot cu iubirea pe care o simteam am inceput sa intrezaresc marele adevar.


Denisa era o inganfata, o aroganta,o megalomana care, desi nu avea nimic, se purta de parca ar fi detinut totul.
Nu putea sustine singura din propriile sale realizari acest lucru, deci trebuia sa recurga la niste artificii pentru a putea sa isi sustina propria valoare supraevaluata.
Unul din aceste artificii era acela de a-i devaloriza pe toti cei care pareau sa fie mai valorosi decat ea, sa sape in ei si sa le scada valoarea, aratand astfel cat de tare era ea, cum i-a spus-o ea lui ala smecheru, sau cum a reusit ea sa il destabilizeze pe marele Vasile.
Acest comportament se intimpla cu precadere cu cei de parte masculina din jurul ei, incercand sa gaseasca in fiecare barbat cate o problema si apoi sa ii arate aceluia ca are o problema si ca uite cat de desteapta e ea ca a descoperit problema respectiva.
O mare parte din probleme erau inventate, dar asta nu conta pentru Denisa.
Totusi, comportamentul acesta era destul de parsiv, deoarece el alterna cu episoade de admiratie si de politete, astfel incat o eventuala garda din partea ta sa fie exclusa, facandu-te astfel sa nu intri pe modul de aparare, sau, eventual, de atac.
Altfel ar fi stat situatia, daca, spre exemplu, te-ar fi atacat direct si te devaloriza constant, atunci ai fi putut sa ridici mecanismul de aparare si sa te aperi, sau, eventual, sa ataci la randul tau.
Comportamentul ei insa, te debusola total.

La mine insa, sapa al dracu si nu reusea sa gaseasca vreo problema.
Spera poate sa imi creeze una, sau sa imi genereze vreuna pe care mai apoi sa mi-o arunce in fata.
Imi amintesc ca au fost vreo doua astfel de incercari, dar eu, nenorocitul, in spiritul barbatului puternic care sunt, nu am cazut in capcana.
I-am raspuns sec ca nu am o astfel de problema si ca sunt bine cu mine asa cum sunt.
Ca problemele mele mi le stiu si ca, daca doreste, i le pot expune.
Nu i-a convenit, ii stirbeam astfel maretia descoperirii...
Ma uitam atent de la un moment dat cum fiecare moment in care reusea sa ma faca sa ma simt aiurea ii furniza un moment de fericire, de bucurie.
Se vedea pe ea ca se simte bine, mandra, valoroasa facand acel gest.


Intr-un final am disparut, asta e genul meu de a rezolva probleme cand imi dau seama ca nu mai e nimic de facut. Pur si simplu dispar din viata omului respectiv, nu ma mai gaseste acolo unde stia ca ma poate gasi.
Ne-am invartit timp de un an unul in jurul altuia.

Istoria cu Denisa a fost mai lunga, v-am expus doar faptele principale considerate de mine concludente pentru tipologie.
De atunci insa au trecut 8 ani, in fiecare an aproape ca vad cate o Denisa, pe multe le ocolesc, dar, din cand in cand, de amorul artei, mai las cate o Denisa sa ajunga la mine.
Nu de alta, dar nu vreau sa uit acel episod si sa cad vreodata, din nou, in capcana vreunei astfel de dive.
Ma gandesc ca poate pe la 40 de ani ma voi prosti mai rau si voi face poate vreo greseala.
De aceea, imi pastrez vigilenta la maxim.
Aceeasi poveste, aceleasi detalii, doar numele si forma fizica difera.
Eu am evoluat insa si am invatat sa nu imi mai atasez propria valoare, propriile emotii de comportamentele sau spusele celorlalti, asa ca ma lasa rece comportamentul Deniselor pe care le intalnesc.

Insa, trebuie sa marturisesc ca, din 8 ani, am intalnit 3 Denise care au fost capabile sa inteleaga unde gresesc si sa isi indrepte comportamentul.
Acum sunt fericite si imi sunt recunoscatoare.
Au renuntat la a-mi scadea mie valoarea si implicit valoarea ajutorului meu si au inteles ca au primit ceva valoros pentru care au de ce sa imi fie recunoscatoare.
Au inteles ca nu le scade valoarea lor daca primesc ajutorul cuiva si nu e nicio problema daca un om pare ca e mai tare ca tine, fiecare avand propria lui treaba pe acest pamant.

Dupa disparitia mea, Denisa a bagat-o in gard rau de tot. Afacerea ei inceputa atat de frumos s-a dus dracului intens.
In doi ani de zile, a facut 37 de ani, tot singura si tot cu parintii era. Numai ca acestia devenisera din ce in ce mai presanti si ii dadusera si un ultimatum. Evenimentele pe care Denisa le organiza nu au mai tinut mult, asa ca si comunitatea respectiva a inceput sa o uite pe Denisa, iar ea, Denisa, nu a mai fost curand un om tare.


Am inteles ca intreba de mine, ma cauta, numai ca eu plecasem deja din zona, eram la Constanta, vazandu-mi linistit de alte aventuri.


Sfarsit de poveste.


Nu stiu ce ai inteles tu din povestea asta, nu stiu daca vei intelege ceva. Dar tot ce vreau sa iti spun e ca vei reusi cu adevarat sa ai pe cineva alaturi, atunci cand nu te vei mai chinui sa demonstrezi la fiecare pas cat de desteapta, deosebita, speciala esti tu si cat de prost e fiecare care ajunge pe langa tine.
Alt fel, nu vei tine prea multi oameni in jurul tau, iar relatiile tale vor fi unele de complezenta sau de interes.
Valoarea ta nu scade cu nimic daca recunosti ca si alti oameni sunt destepti si poate mai destepti ca tine. Nu e o nenorocire sa recunosti ca, uneori, esti proasta, sau ai o problema si nu stii cum sa o rezolvi.
Nu faci decat sa te minti pe tine.
Insa nu doar sa o recunosti verbal, la nivel de complezenta, sa spui doar niste texte pe ton admirativ.
Ci sa fii convinsa atunci cand recunosti un lucru.
Mai grav la modelul Denisa, nu e faptul ca recunoaste lucruri doar de complezenta, ci ca, pe dedesupt, ea este roasa de diverse ganduri si emotii, sentimente contrare celor declarate, chestii pe care se chinuie sa le ascunda, dar, evident, ele sunt vizibile din avion.
Asa ca numai ciudatii vor fi atrasi de un astfel de specimen, cei care au ei insisi o problema.
De aia, nu zic acu sa ridici osanale fiecarui barbat care vine pe langa tine, doar, doar nu o pleca. Dar trebuie sa fii atenta, sa constati punctele tari si sa le recunosti pentru ca nu esti tu cea mai desteapta de pe acest pamant.
Iar daca vei continua sa devalorizezi sistematic fiecare persoana care apare pe langa tine, inclusiv prietenii, nu vei ajunge prea departe. Vei fi in aceeasi stare si peste 10 ani.
Daca tu chiar crezi ca oamenii aia nu au valoare, nu sta cu ei, du-te la cei care tu crezi ca au valoare. Dar inainte de a evalua valoarea unui om, uita-te mai intai la tine si vezi daca nu cumva sistemul ala de evaluare e cam viciat.


Craciun Fericit Denisa, oriunde te-i fi afland...!
Ia acest text ca pe un cadou din partea mea pentru tine, mai ales ca azi e ajunul Craciunului...
Uita-te ca la 8 ani distanta imi aduc aminte de tine si vreau sa iti ofer un ultim cadou, un ultim episod.
Stiu, stiai deja asta si e urat ca te fac sa treci prin asta, dar e ultima oara, promit!
Am inteles ca ma cautai si am zis sa iti ofer un ultim sfat.

Cu drag pentru toate "Denisele"

Acest episod nu are legatura cu numele de Denisa, cunosc foarte multe fete misto cu numele acesta. E doar un nume, primul care mi-a venit in minte, ca sa nu dau numele real al persoanei.
Cand ma refer la toate "Denisele", ma refer de fapt la toate femeile cu tipologia descrisa mai sus, nu la cele pe care le cheama in realitate Denisa.
Acest text este rezultatul unor amintiri reinviate astazi de un prieten drag prin mesaje private pe messenger, care a tinut sa imi povesteasca ce mai face Denisa si ca, ea, Denisa isi aminteste de mine ca de cel mai bun prieten.
Am vrut sa ii dau ocazia sa mai aiba un semn de la mine, drept recompensa ca isi aminteste de mine ca de un bun prieten.
Totodata, mi-am amintit de toate Denisele pe care le-am vazut anii trecuti si am zis ca un sfat generalisim nu strica.

duminică, 7 august 2016

Despre incredere

(o incursiune reflexiva, regresiva in amintirile despre viitor)

O seara de mai, dupa unul din zecile de evenimente pe care le organizam.
Telefonul sunase, iar glasul ei imi spusese sa ne intalnim aici.
Ma simteam rau, rau pentru ca nu voiam sa o intalnesc, pentru ca facuse, fata de mine, cel mai grav pacat, tradarea, iar asta ma facea sa ma simt ca ultimul rahat.
Era unul din marile mele esecuri in ceea ce ma credeam bun, iar asta ma facea sa ma simt foarte rau.
Stomacul mi se urcase cu totul in gat, aducandu-mi cu el toata bila care se varsase mai devreme intransul, iar furia, frustrarea si dezamagirea, se amestecau batandu-se care mai de care sa rabufneasca.
Aproape ca ma comportam ca un robot dezarticulat care, pus in fata a unei pleiade de comenzi contradictorii, nu stie pe care sa o execute mai intai, fortat fiind de toate celelalte sa renunte imediat ce dadea preioritate oricarei alteia din comenzi.
Dar nu aveam ce face, mi se ceruse o explicatie si nu puteam sa refuz.
Un adevarat luptator, nu evita confruntarea, ci intra cu totul si o traieste, murind, daca e cazul, pe campul de lupta.
Imi dadeam seama ca dramatizam, asa ca mi-am pus in gand sa fiu mai realist.
Cu inima stransa de o menghina si abia batandu-mi, plecai totusi spre locul intalnirii.


Seara era racoroasa.
Un vant adia dinspre mare, facand ca aceasta sa glasuiasca murmure prelungi, murmure ce ajungeau pana la mine si la gandurile mele sumbre.
Ma asezasem pe scaun, intors spre gardul de imprejmuire si imi cocotasem picioarele pe cea de a treia bara, stand intr-o pozitie perfect relaxata.
Ca de fiecare data in momentele grele, marea imi venea in ajutor cu tot ce putea. Aveam senzatia ca daca s-ar fi putut personifica, ar fi venit sa ma mangaie si sa ma stranga in brate, asa insa, doar se facea auzita.
Mi-am pus in gand sa cobor mai tarziu, sa o las sa isi produca medicina atat de benefica.
O auzeam cum se inteteste in strigare, mirata sa ma vada atat de trist. Chemarea ei parca imi spunea sa ma duc jos..
I-am murmurat incet:
- Am sa vin mama!
 voi cobori.
Gandurile imi zburau aiurea, de fapt, doar senzatia era ca ele zburau aiurea, in mintea mea desfasurandu-se un intreg plan de evaluare a tot ce stiam si o reasezare in ordine a tuturor faptelor si concluziilor.
Urma sa trebuiasca sa raspund ceva si nu as fi vrut sa o fac spontan, pe cai emotionale sub imboldul impulsurilor.
Ma asteptam la o avalansa de emotii cand ea avea sa ajunga si nu voiam ca acelea sa imi conduca demersul.
Mai intai a fost parfumul pe care l-am simtit. Astmul care ma chinuia de ceva vreme imi puse un nod in gat, era cat pe aci sa tusesc, dar ma abtinui.
Nu as fi vrut sa dau vreun semn al recunoasterii prezentei ei in zona.
Parfumul acela ma scotea din minti, devenise pentru mine mirosul tradarii si asta ma facea sa nu vreau sa il mai simt.
Furia castiga batalia cu celelalte emotii si incepu sa iasa la iveala.
Ma incruntai, dar reusi sa imi infranez comportamentul care se ghicea in incruntarea aceea.
Noroc ca eram cu fata spre mare si nu puteam fi observat.
Stateam aparent linistit, cufundat intr-o pozitie relaxanta si tacuta. Totul era calm in jur si parca toata lumea fugise speriata de intalnirea care avea sa se petreaca.
Am auzit cum a tras usor scaunul si s-a asezat.
Atinsa de mutenia locului, nu a vrut poate sa deranjeze linistea, asa ca ghiceam in miscarile ei o lentoare si o grija deosebita pentru acest lucru.
Nu spuse nimic, statea acolo si ma observa fara sa zica nimic.
Imi tineam fata relaxata si calma in bataia vantului. Acesta se intetise si aducea cu el mirosurile marii, reusind sa acopere parfumul infamiei.
Odata cu aceste mirosuri ale marii, pleca si furia mea, iar linistea si detasarea ma cuprinsera.
Secundele se scurgeau, transformandu-se in minute si fugind care in cotro facandu-ne sa mai imbatranim cu cate o clipa.
Linistea fu sparta de chelnarita care ne aducea meniurile.
Ea ii facu semn ca nu e nevoie de meniuri si comanda cu glasu-i suav, aproape soptit:
- Un frape pentru mine va rog, iar pentru domnul o vodka si suc de portocale.
Fuseseram atat de apropiati, incat imi stia starile, gandurile, stia ce sa imi comande in orice situatie fara sa ma intrebe si o nimerea de fiecare data.
Acest gand ma revolta!
 Cat de prost putusem sa fiu sa ma las astfel descoperit!
 Dar de, asa e cand te ia orgoliul pe dinainte si uiti de cele mai elementare instrumente pe care, culmea, le ai la indemana si le folosesti in orice alta situatie.
Bauturile venira si nu mai aveam ce face.
Trebuia sa ma intorc, fie si pentru a-mi lua paharul, iar atunci fata mea ar fi spus tot.
As fi putut sta acolo, sa ignor situatia la nesfarsit, sa joc un joc al rezistentelor, dar totul mi se parea atat de inutil dintr-odata.
Imi redresai pozitia la verticala, intorsei scaunul si ma asezai.
Incepui sa tremur inperceptibil pentru ca teama unei confruntari pusese stapanire pe mine.
Simteam cum toata acea chestiune brusc nu avea atata importanta si as fi cedat, voiam sa nu fi stiut nimic, sa nu fi avut acele daruri, daruri care ma ajuta sa descopar si cele mai ascunse lucruri.
E cumplit sa poti gasi adevarul si atunci cand nu vrei sa il gasesti.
Vantul se inteti, venind sa imi alunge toata teama si sa imi arate ca e acolo cu mine.
- Cum faci de ...?
Nu apuca sa termine intrebarea, ca aceasta se continua deja in gandul meu.
- Cum faci de afli totul? Cum de poti?
Atacase direct si nici macar nu isi punea problema despre ce se intimplase. Asta era deja de domeniul trecutului pentru ea, important era doar cum de aflasem eu.
Dorea sa afle tehnica, sa o poata probabil folosi, sau fenta pe mai departe si nimic mai mult.
Gandul acesta ma facu sa ma simt scarbit.
Ma gandeam sa nu ii ofer satisfactie, sa nu ii zic, sa o las sa mai traiasca astfel de momente.
Sa se invarta intr-un cerc vicios, din care banuiam ca nu avea sa iasa pentru multa vreme.
Imi dadeam seama totusi ca era inutil, asa ca ii spusei:
- Eu am un dar, dar nu e o putere supranaturala, cumai putea crede. Este format din 20% senzatii, 40% intuitii si 39% logica si ratiune.
- Si restul?
Zise ea, vrand sa imi arate cat de desteapta era ea.
- Restul, 1%,  e format din eroare, fix ca in cazul de fata.
Ii raspunsei sec.
-Si cum se manifesta totusi?
- Te uiti la oameni, ii vezi cum te fac sa te simti, apoi le observi comportamentul si incerci sa vezi bresele de inflexiune.
- Brese de inflexiune?
- Da! Un om sincer are un comportament fluent, coerent, consecvent. Chiar daca se poate schimba la un moment dat, comportamentul, acesta vine cumva intr-o continuare, sau o actiune fireasca a ce a fost anterior.
Uitandu-te astfel, poti vedea un model, un sablon.
Totul este curgator si poti afirma ca este chiar frumos.
Chiar daca nu este la ce te astepti, totul ti se pare firesc, chiar daca contravine unor valori ale tale, iti dai seama ca in sistemul de valori aratat pana atunci, actiunea aia era fireasca.
Atunci cand omul nu este el, sau nu este sincer, sau incearca sa joace un rol, sa fie altcineva, apar aceste brese de inflexiune.
Adica, trecerea de la un moment la altul este sacadata, inconsecventa, ca si cum acolo lipseste ceva, e o spartura.
- Interesant... Dar sparturile astea nu pot sa fie goluri de informatii la tine, mai de graba, decat un comportament la ceilalti?
- Nu am zis ca iei decizia despre un om
 pe loc, la aia doar intuitia te poate ajuta, dar acolo trebuie sa fi cu grija, pana cand primesti confirmari si de la celelalte doua componente.
Bresele observate initial, se pot umple, pe moment ce primesti informatii, dar de la un moment dat incolo, ar trebui sa iti pui probleme daca timpul trece si bresele raman tot brese si nimic nu se schimba in modelul afisat.
Asta inseamna ca ai in fata un rol foarte bine repetat, care iti este servit dupa o reteta.
Tocmai lipsa de schimbare trebuie sa iti dea de gandit.
- Aha...
Zise ea pe ganduri..
- toata lumea face asa ceva?
- Mai mult sau mai putin.
- De ce?
-Pentru ca toti vor sa se apere, ceea ce e normal pana la un punct.
Nu vrei sa te descoperi fiecarui strain care se apropie de tine.
Asa ca incepi si iti construiesti ziduri de aparare, perdele de fum, le utilizezi una dupa alta, ca sa tii la distanta de tine lumea pe care nu o doresti, sau pe care nu o cunosti inca.
Problema intervine atunci cand folosesti toate aceste lucruri pentru a mistifica, pentru a induce in eroare, pentru a obtine ceva.
Atunci cand servesti acest rol, convingand pe cineva ca asa esti tu, facandu-l sa se bazeze pe faptul ca tu asa esti si, de fapt, sa se descopere dupa ca esti in cu totul alt sens...
- Adica?
- Adica, sa ii dai incredere unui om ca vei colabora cu el, sa il faci sa dezvolte planuri si actiuni in care sa te cuprinda si pe tine, sa beneficiezi de pe urma acestor planuri, iar la final de fapt, tu, cu fiecare ocazie pe care o ai, impreuna cu altii sa discuti despre cum l-ai fabricat tu pe cutare, despre cat de destept esti tu si cat de prost e ala ca uite cum l-ai facut, sa glumesti, chiar in mod umilitor, despre diverse opinii, pareri, comportamente ale acelei persoane.
- Hmm...
- Asta numesc eu tradare si la mine e pacatul suprem, dar nu e singurul exemplu, mai sunt exemple de folosire tendentioasa a unui rol.
 Nu vei putea colabora cu un om, decat atunci cand il vei cunoaste cum e el de fapt, cand vei reusi sa treci dincolo de rolul pe care ti-l joaca.
 Pana atunci, daca poti si esti interesat, trebuie sa sapi sa vezi ce e acolo.
- Inteleg! Imi dau seama cat am gresit.
- Treci peste, nu te ajuta in acest moment. Profita de timpul pe care il mai ai, ca sa iti culegi cate informatii mai poti si apoi sa ne vedem de drumurile noastre, ca pana la urma urmei, asta ai vrut chemandu-ma aici, nu?
- Nu, dar daca asta crezi tu...!
Cat dureaza sa citesti un om?
- La cei uzuali, 2 intalniri, 2- 3 ore, mai ales daca ai antrenament. La cei antrenati poate sa dureze si ani de zile.
Insa te prinzi de la inceput daca merita sau nu sa sapi. Pentru ca prin bresele de inflexiune, la un moment dat, se vad crampeie din omul adevarat si atunci iti dai seama daca merita sau nu sa descoperi ce este acolo.
Insa, trebuie sa avem in vedere si cei 1%, eroare, care, desi e 1%, e foarte important.
- De unde poate veni eroarea?
- Din diverse zone:
Prostia ta, ca te crezi prea bun;
Antrenamentul pe care il are cel pe care vrei sa il citesti;
Cantitatea de informatii pe care le poti obtine prin bresele de inflexiune si daca nu cumva ai parte de ziduri succesive de aparare, adica, ceea ce vezi prin zidul de deasupra, sa fie de fapt un zid de dedesupt si nu realitatea.
- Cum te asiguri ca nu dai de un zid dedesupt?
- Este vorba despre cum exploatezi bresele de inflexiune. Mai intai trebuie sa le observi, sa vezi unde exista golul de raspuns. Vei stii ca pe acolo ai sanse sa intri, sau sa scoti ceva.
Apoi, la fel cum testezi un televizor, un monitor pe fiecare canal de culoare sa vezi daca emite sau nu raspuns, poti testa un om pe fiecare emotie pura si sa vezi ce iese prin aceste brese de securitate.
Trebuie sa ii creezi o emotie puternica dintr-un anumit spectru si una cate una sa le incerci pe toate.
Vei primi astfel un feedback. Dar si omul va realiza ca ti-a furnizat un feedback si va intelege ca nu mai are sens sa ascunda acea parte. Asa, incet, incet, fiecare bucata din zid cade.
Apoi poti sa incerci sa ataci nucleul de credinte, pentru a-i vedea forma si a stii de fapt ce se afla acolo.
Prin fiecare bresa de inflexiune poti introduce informatii si sa vezi reactii. De obicei, cand atinci nucleul, feedback-ul este unul agresiv violent inapoi, astfel, prin testari succesive, vei putea delimita realul de rolul jucat.
Fiecare om atacat in nucleul sau de credinte, uita de orice rol joaca si reactioneaza violent, mai ales daca nu are mare antrenament in rolul pe care il joaca.
- Cat ti-a luat cel mai mult sa citesti un om, atunci cand ai fost interesat? Adica sa sapi, cum spui tu?
 - 3 ani!
- Si ai reusit?
- Da!
- Nu e cam mult?
Ignorai intrebarea, deoarece in cazul ei asteptasem 5 ani si crezusem ca citisem totul, ca dupa 7 sa aflu cum isi exprima parerile despre mine si care de fapt ii erau scopurile.
Intelesese ca nu aveam sa raspund si imi zise:
- Ce te-a facut sa fii atent la mine, ce ti-a dat de banuit?
- Asa cum ti-am spus, Sunt multiple tehnici prin care descoperi bresele si prin care poti sa sapi in ele sa ajungi la om.
Unele tehnici (ca doar nu am sa ti le spun pe toate), tin de ce poti tu face, altele nu tin de tine, ci iti sunt servite, daca iti sunt servite.
Trebuie insa sa fii atent sa le observi..
- Deci?
- Deci, la un moment dat am simtit cum sunt bagat intr-un dialog inceput deja anterior si care nu fusese inceput cu mine.
Greseala a fost ca si tu si persoana cu care ai dialogat, ati cerut informatii de la mine, informatii care sa va completeze dialogul, iar tonul pe care ati cerut acele informatii nu a fost tocmai placut.
Ati persistat in greseala atunci cand, intrebandu-va pe fiecare de ce va intereseaza acele informatii, pentru ca nu vedeam scopul lor in demersul pe care il aveam impreuna, ati devenit evazivi.
Tonul pe care imi fusesera cerute informatiile, fiind unul foarte superior, mi-am dat seama ca am nimerit intr-un dialog care incepuse fara mine si ale carui rezultate se decisese deja ca nu ma intereseaza.
Si nu a fost greu sa ghicesc natura dialogului.
- Mda, ce greseala de copii!
Ma bulversa teribil aceasta fraza a ei. Nu era deranjata de faptul ca imi provocase un rau, singura problema era ca fusese prinsa.
Imi ridicai paharul de vodka si decisei sa nu mai raspund.
Nu intelegea nimic, totul era normal si firesc. E foarte simplu sa pretinzi ca aprecezi un om, ca vrei sa colaborezi cu el si pe urma pe unde poti si cum poti sa iti bati joc de el in toate modurile posibile, devalorizandu-i rezultatele, facand misto de comportamentele sale si creindu-i o imagine proasta, fara ca el sa stie.
Problema majora e ca trebuie doar prostul sa nu se prinda.
Imi terminai paharul de vodka dintr-o singura sorbitura. Il luai si pe cel de suc si il dadui peste cap.
Am lasat pe masa 20 lei si m-am ridicat sa plec.
- Stai, ce faci, unde te duci!?
- Ce-ti pasa?
- Dar esti singur, sa nu patesti ceva.
- Ce-ti pasa?
Am inceput sa merg incet, folosindu-mi bastonul pentru a ajunge spre cazino.
Asa cum promisesem, voiam sa cobor jos, sa ma las mangaiat de mainile apei.
Faceam cu grija pas cu pas, lent, batand sacadat cu bastonul in gardul de imprejmuire pentru a tine o directie dreapta.
Am auzit cum s-a ridicat si cum ma urmarea cu privirea.
odata ajuns la trepte, am inceput sa le cobor cu grija.
Sufeream enorm din cauza acelei voci si nu imi placea de loc.
Fusese unul din cele mai mari esecuri ale vietii mele si asta nu imi dadea pace.
Cum de fusesem atat de prost sa fiu fabricat in felul acela, sa fiu mintit si eu sa nici nu verific macar.
Coboram treptele una cate una, iar pe moment ce coboram si sufletul mi se afunda intr-un lichid vascos de simtiri.
Am mers spre cel mai apropiat bolovan si m-am asezat.
I-am auzit pasii apropiindu-se si oprindu-se langa gard.
Am presupus ca statea acolo si ma privea. Nu avea de cat, ce mare lucru.
Auzeam marea care vuia din ce in ce mai puternic. Ajunsesera pana la ea vuetele mele sufletesti si imi raspundea cu aceleasi sunete.
Valurile se ridicara si la un moment dat, doua venira succesiv.
Au cazut fiecare pe cate o parte a corpului meu, mangaindu-mi obrajii, ca un parinte grijuliu care te dezmiarda atunci cand esti trist.
Hainele imi erau ude si se scurgeau.
Lacrimile incepura sa imi curga, puteam plange linistit in voie, nu avea cine sa ma vada si daca ma vedea cineva, nu avea sa isi dea seama de nimic, lacrimile mele se amestecau cu apa de pe obraz.
Plangeam linistit, cu ochii mei stinsi larg deschisi, singurul semn al suferintei fiind doar lacrimile care se scurgeau incet, amestecandu-se cu apa sarata a marii.
Marea trimise doua noi valuri sa ma diezmerde. Urma o succesiune de alte doua si cu fiecare simteam cum deznadejdea si suferinta mea pleaca.
O ghiceam pe ea in noapte stand acolo si uitandu-se la mine. Valuri din tristetea ei ajungeau pana la mine si imi dadeam seama ca realizeaza cat de tare ma ranise, dar asta nu mai era treaba mea.
Aveam propria suferinta de care sa ma ocup si oricum, ani de zile, prea gandisem numai pentru NOI, putea si EU sa fie important acum.
Ii stiam dorintele, pasiunile, aspiratiile si complotasem la realizarea lor, ma bucuram de fiecare moment cand cate un obiectiv mai era atins, uneori renuntam la ceva de al meu numai ca sa ii vad bucuria in ochi, dar...
Alte doua valuri venira si imi stersera lacrimile.
Am inceput sa ma ridic. O stiam acolo si nu as mai fi vrut sa o intalnesc, dar nu aveam ce face, nu puteam dormi intreaga noapte pe plaja.
Hainele imi erau ude si se scurgeau, vantul batea si un fior de frig ma strabatu.
Adrenalina mi se varsa in vene si ma simtii mai bine.
Incet, am inceput sa imi caut drumul spre trepte si apoi inapoi sus.
Trebuia sa ma tin de gard ca sa urmez drumul drept, dar acolo era ea.
Ma apropiai...
- Radule! Stai putin... Imi pare rau, nu am stiut cata suferinta iti provoc, nu am gandit atat de departe...
- Si? Ce ai vrea acum? De mila pentru mine sa ne prefacem ca nu a fost nimic si sa continuam mai departe? Sau, mai de graba, din mila pentru tine? Pentru ca nu esti in stare, nu suporti sa simti ce simti acum?
Trebuie sa simti, pentru ca undeva, candva, te-ai simtit si bine fiind superioara si terfelindu-ma in fel si chip. Exista un echilibru in toate si el se realizeaza undeva...
Acum platesti pentru acele clipe de fericire superioara pe care ai crezut ca le ai...
- Iarta-ma  te rog, nu vreau sa fii suparat, nu vreau sa suferi!
- Exact ce ti-am spus, ti-e mila! Nu-ti pasa ca ai facut ce ai facut, doar ca nu poti rezista stiind ca ai facut un om sa se simta rau...
- Intelege-ma si iarta-ma!
- Nu pot, tu nu iti dai seama ca nu pot? Tot ce simt acum pentru tine e ura, cum sa pot eu sa zic ca te iert, as fi un ipocrit. Sa simt ura si totusi sa iti zic ca te iert.
Nu stiu cum pot ierta pe cineva pentru tradare, sau ceea ce numesc eu tradare, nu am mai facut-o pana acum.
Am plecat mai departe!
-Lasa-ma macar sa te ajut, esti singur!
- Si? Care e problema ta?
- Nu fi mai incapatanat, esti in pericol!
- Eu? In pericol?
Am mama mea marea aici langa mine si tatal meu vantul ma insoteste!
 Cine si ce ar putea sa imi faca rau, cand chiar natura ma ocroteste!
oamenii? Nu ma tem de ei!
- Masinile, nu e nimic delimitat aici si o sa iti fie greu, nu fi incapatanat!
Ma apuca de brat si plecaram impreuna spre statia de autobuz.
- Si nu exista nicio sansa sa trecem peste, sa putem iarasi sa...?
Nu asteptai finalul!
- Acum nu stiu, timpul o va decide.
Tradarea nu se spala decat prin jertfa, prin sacrificiu.
Timpul va decide daca va exista asa ceva si in ce fel va fi, pana atunci insa, nu!
- Nu ma lasa asa mai! Da-mi o speranta, ceva! Nu ma simt bine fara sprijinul tau...!
- Acum vorbesti tu? Sau rolul tau?
- Vorbesc eu!
 Te-ai razbunat destul, las-o  si tu mai moale.
 Iarta-ma! Nu fi orgolios!
Auzeam marea murmurind linistita, vantul ma mangaia usor prin par si imi dadea o senzatie de bine.
Nu ziceam nimic, doua lacrimi mi se desprinsera si cursera incet.
Imi vedea fata, pentru prima data, plangand, deschis, in fata, fara a ma teme ca ma considera un om slab.
Oricum ma redusese din vorbele ei fata de altii la sub pragul de om slab, deci ce mai aveam de pierdut?
Se lipi de mine si ma imbratisa.
O simtii cum plange, corpul ei svelt, fiind scuturat de tremure mici.
Simteam ca sufera, dar eram eu oare de vina? Eram eu dator sa curm acea suferinta...?
Ma strangea tare si nu imi mai dadea drumul.
Neincrederea insa nu ma lasa sa merg mai departe.
Vazusem oameni plangand la manipulare si obtinind prin plans tot ce voiau...
Timpul avea sa decida daca, in sfarsit, sparsesem toate zidurile si ajunsesem la omul de dedesupt.
Semnat
Copilul Ploii Reci