duminică, 7 august 2016

Despre incredere

(o incursiune reflexiva, regresiva in amintirile despre viitor)

O seara de mai, dupa unul din zecile de evenimente pe care le organizam.
Telefonul sunase, iar glasul ei imi spusese sa ne intalnim aici.
Ma simteam rau, rau pentru ca nu voiam sa o intalnesc, pentru ca facuse, fata de mine, cel mai grav pacat, tradarea, iar asta ma facea sa ma simt ca ultimul rahat.
Era unul din marile mele esecuri in ceea ce ma credeam bun, iar asta ma facea sa ma simt foarte rau.
Stomacul mi se urcase cu totul in gat, aducandu-mi cu el toata bila care se varsase mai devreme intransul, iar furia, frustrarea si dezamagirea, se amestecau batandu-se care mai de care sa rabufneasca.
Aproape ca ma comportam ca un robot dezarticulat care, pus in fata a unei pleiade de comenzi contradictorii, nu stie pe care sa o execute mai intai, fortat fiind de toate celelalte sa renunte imediat ce dadea preioritate oricarei alteia din comenzi.
Dar nu aveam ce face, mi se ceruse o explicatie si nu puteam sa refuz.
Un adevarat luptator, nu evita confruntarea, ci intra cu totul si o traieste, murind, daca e cazul, pe campul de lupta.
Imi dadeam seama ca dramatizam, asa ca mi-am pus in gand sa fiu mai realist.
Cu inima stransa de o menghina si abia batandu-mi, plecai totusi spre locul intalnirii.


Seara era racoroasa.
Un vant adia dinspre mare, facand ca aceasta sa glasuiasca murmure prelungi, murmure ce ajungeau pana la mine si la gandurile mele sumbre.
Ma asezasem pe scaun, intors spre gardul de imprejmuire si imi cocotasem picioarele pe cea de a treia bara, stand intr-o pozitie perfect relaxata.
Ca de fiecare data in momentele grele, marea imi venea in ajutor cu tot ce putea. Aveam senzatia ca daca s-ar fi putut personifica, ar fi venit sa ma mangaie si sa ma stranga in brate, asa insa, doar se facea auzita.
Mi-am pus in gand sa cobor mai tarziu, sa o las sa isi produca medicina atat de benefica.
O auzeam cum se inteteste in strigare, mirata sa ma vada atat de trist. Chemarea ei parca imi spunea sa ma duc jos..
I-am murmurat incet:
- Am sa vin mama!
 voi cobori.
Gandurile imi zburau aiurea, de fapt, doar senzatia era ca ele zburau aiurea, in mintea mea desfasurandu-se un intreg plan de evaluare a tot ce stiam si o reasezare in ordine a tuturor faptelor si concluziilor.
Urma sa trebuiasca sa raspund ceva si nu as fi vrut sa o fac spontan, pe cai emotionale sub imboldul impulsurilor.
Ma asteptam la o avalansa de emotii cand ea avea sa ajunga si nu voiam ca acelea sa imi conduca demersul.
Mai intai a fost parfumul pe care l-am simtit. Astmul care ma chinuia de ceva vreme imi puse un nod in gat, era cat pe aci sa tusesc, dar ma abtinui.
Nu as fi vrut sa dau vreun semn al recunoasterii prezentei ei in zona.
Parfumul acela ma scotea din minti, devenise pentru mine mirosul tradarii si asta ma facea sa nu vreau sa il mai simt.
Furia castiga batalia cu celelalte emotii si incepu sa iasa la iveala.
Ma incruntai, dar reusi sa imi infranez comportamentul care se ghicea in incruntarea aceea.
Noroc ca eram cu fata spre mare si nu puteam fi observat.
Stateam aparent linistit, cufundat intr-o pozitie relaxanta si tacuta. Totul era calm in jur si parca toata lumea fugise speriata de intalnirea care avea sa se petreaca.
Am auzit cum a tras usor scaunul si s-a asezat.
Atinsa de mutenia locului, nu a vrut poate sa deranjeze linistea, asa ca ghiceam in miscarile ei o lentoare si o grija deosebita pentru acest lucru.
Nu spuse nimic, statea acolo si ma observa fara sa zica nimic.
Imi tineam fata relaxata si calma in bataia vantului. Acesta se intetise si aducea cu el mirosurile marii, reusind sa acopere parfumul infamiei.
Odata cu aceste mirosuri ale marii, pleca si furia mea, iar linistea si detasarea ma cuprinsera.
Secundele se scurgeau, transformandu-se in minute si fugind care in cotro facandu-ne sa mai imbatranim cu cate o clipa.
Linistea fu sparta de chelnarita care ne aducea meniurile.
Ea ii facu semn ca nu e nevoie de meniuri si comanda cu glasu-i suav, aproape soptit:
- Un frape pentru mine va rog, iar pentru domnul o vodka si suc de portocale.
Fuseseram atat de apropiati, incat imi stia starile, gandurile, stia ce sa imi comande in orice situatie fara sa ma intrebe si o nimerea de fiecare data.
Acest gand ma revolta!
 Cat de prost putusem sa fiu sa ma las astfel descoperit!
 Dar de, asa e cand te ia orgoliul pe dinainte si uiti de cele mai elementare instrumente pe care, culmea, le ai la indemana si le folosesti in orice alta situatie.
Bauturile venira si nu mai aveam ce face.
Trebuia sa ma intorc, fie si pentru a-mi lua paharul, iar atunci fata mea ar fi spus tot.
As fi putut sta acolo, sa ignor situatia la nesfarsit, sa joc un joc al rezistentelor, dar totul mi se parea atat de inutil dintr-odata.
Imi redresai pozitia la verticala, intorsei scaunul si ma asezai.
Incepui sa tremur inperceptibil pentru ca teama unei confruntari pusese stapanire pe mine.
Simteam cum toata acea chestiune brusc nu avea atata importanta si as fi cedat, voiam sa nu fi stiut nimic, sa nu fi avut acele daruri, daruri care ma ajuta sa descopar si cele mai ascunse lucruri.
E cumplit sa poti gasi adevarul si atunci cand nu vrei sa il gasesti.
Vantul se inteti, venind sa imi alunge toata teama si sa imi arate ca e acolo cu mine.
- Cum faci de ...?
Nu apuca sa termine intrebarea, ca aceasta se continua deja in gandul meu.
- Cum faci de afli totul? Cum de poti?
Atacase direct si nici macar nu isi punea problema despre ce se intimplase. Asta era deja de domeniul trecutului pentru ea, important era doar cum de aflasem eu.
Dorea sa afle tehnica, sa o poata probabil folosi, sau fenta pe mai departe si nimic mai mult.
Gandul acesta ma facu sa ma simt scarbit.
Ma gandeam sa nu ii ofer satisfactie, sa nu ii zic, sa o las sa mai traiasca astfel de momente.
Sa se invarta intr-un cerc vicios, din care banuiam ca nu avea sa iasa pentru multa vreme.
Imi dadeam seama totusi ca era inutil, asa ca ii spusei:
- Eu am un dar, dar nu e o putere supranaturala, cumai putea crede. Este format din 20% senzatii, 40% intuitii si 39% logica si ratiune.
- Si restul?
Zise ea, vrand sa imi arate cat de desteapta era ea.
- Restul, 1%,  e format din eroare, fix ca in cazul de fata.
Ii raspunsei sec.
-Si cum se manifesta totusi?
- Te uiti la oameni, ii vezi cum te fac sa te simti, apoi le observi comportamentul si incerci sa vezi bresele de inflexiune.
- Brese de inflexiune?
- Da! Un om sincer are un comportament fluent, coerent, consecvent. Chiar daca se poate schimba la un moment dat, comportamentul, acesta vine cumva intr-o continuare, sau o actiune fireasca a ce a fost anterior.
Uitandu-te astfel, poti vedea un model, un sablon.
Totul este curgator si poti afirma ca este chiar frumos.
Chiar daca nu este la ce te astepti, totul ti se pare firesc, chiar daca contravine unor valori ale tale, iti dai seama ca in sistemul de valori aratat pana atunci, actiunea aia era fireasca.
Atunci cand omul nu este el, sau nu este sincer, sau incearca sa joace un rol, sa fie altcineva, apar aceste brese de inflexiune.
Adica, trecerea de la un moment la altul este sacadata, inconsecventa, ca si cum acolo lipseste ceva, e o spartura.
- Interesant... Dar sparturile astea nu pot sa fie goluri de informatii la tine, mai de graba, decat un comportament la ceilalti?
- Nu am zis ca iei decizia despre un om
 pe loc, la aia doar intuitia te poate ajuta, dar acolo trebuie sa fi cu grija, pana cand primesti confirmari si de la celelalte doua componente.
Bresele observate initial, se pot umple, pe moment ce primesti informatii, dar de la un moment dat incolo, ar trebui sa iti pui probleme daca timpul trece si bresele raman tot brese si nimic nu se schimba in modelul afisat.
Asta inseamna ca ai in fata un rol foarte bine repetat, care iti este servit dupa o reteta.
Tocmai lipsa de schimbare trebuie sa iti dea de gandit.
- Aha...
Zise ea pe ganduri..
- toata lumea face asa ceva?
- Mai mult sau mai putin.
- De ce?
-Pentru ca toti vor sa se apere, ceea ce e normal pana la un punct.
Nu vrei sa te descoperi fiecarui strain care se apropie de tine.
Asa ca incepi si iti construiesti ziduri de aparare, perdele de fum, le utilizezi una dupa alta, ca sa tii la distanta de tine lumea pe care nu o doresti, sau pe care nu o cunosti inca.
Problema intervine atunci cand folosesti toate aceste lucruri pentru a mistifica, pentru a induce in eroare, pentru a obtine ceva.
Atunci cand servesti acest rol, convingand pe cineva ca asa esti tu, facandu-l sa se bazeze pe faptul ca tu asa esti si, de fapt, sa se descopere dupa ca esti in cu totul alt sens...
- Adica?
- Adica, sa ii dai incredere unui om ca vei colabora cu el, sa il faci sa dezvolte planuri si actiuni in care sa te cuprinda si pe tine, sa beneficiezi de pe urma acestor planuri, iar la final de fapt, tu, cu fiecare ocazie pe care o ai, impreuna cu altii sa discuti despre cum l-ai fabricat tu pe cutare, despre cat de destept esti tu si cat de prost e ala ca uite cum l-ai facut, sa glumesti, chiar in mod umilitor, despre diverse opinii, pareri, comportamente ale acelei persoane.
- Hmm...
- Asta numesc eu tradare si la mine e pacatul suprem, dar nu e singurul exemplu, mai sunt exemple de folosire tendentioasa a unui rol.
 Nu vei putea colabora cu un om, decat atunci cand il vei cunoaste cum e el de fapt, cand vei reusi sa treci dincolo de rolul pe care ti-l joaca.
 Pana atunci, daca poti si esti interesat, trebuie sa sapi sa vezi ce e acolo.
- Inteleg! Imi dau seama cat am gresit.
- Treci peste, nu te ajuta in acest moment. Profita de timpul pe care il mai ai, ca sa iti culegi cate informatii mai poti si apoi sa ne vedem de drumurile noastre, ca pana la urma urmei, asta ai vrut chemandu-ma aici, nu?
- Nu, dar daca asta crezi tu...!
Cat dureaza sa citesti un om?
- La cei uzuali, 2 intalniri, 2- 3 ore, mai ales daca ai antrenament. La cei antrenati poate sa dureze si ani de zile.
Insa te prinzi de la inceput daca merita sau nu sa sapi. Pentru ca prin bresele de inflexiune, la un moment dat, se vad crampeie din omul adevarat si atunci iti dai seama daca merita sau nu sa descoperi ce este acolo.
Insa, trebuie sa avem in vedere si cei 1%, eroare, care, desi e 1%, e foarte important.
- De unde poate veni eroarea?
- Din diverse zone:
Prostia ta, ca te crezi prea bun;
Antrenamentul pe care il are cel pe care vrei sa il citesti;
Cantitatea de informatii pe care le poti obtine prin bresele de inflexiune si daca nu cumva ai parte de ziduri succesive de aparare, adica, ceea ce vezi prin zidul de deasupra, sa fie de fapt un zid de dedesupt si nu realitatea.
- Cum te asiguri ca nu dai de un zid dedesupt?
- Este vorba despre cum exploatezi bresele de inflexiune. Mai intai trebuie sa le observi, sa vezi unde exista golul de raspuns. Vei stii ca pe acolo ai sanse sa intri, sau sa scoti ceva.
Apoi, la fel cum testezi un televizor, un monitor pe fiecare canal de culoare sa vezi daca emite sau nu raspuns, poti testa un om pe fiecare emotie pura si sa vezi ce iese prin aceste brese de securitate.
Trebuie sa ii creezi o emotie puternica dintr-un anumit spectru si una cate una sa le incerci pe toate.
Vei primi astfel un feedback. Dar si omul va realiza ca ti-a furnizat un feedback si va intelege ca nu mai are sens sa ascunda acea parte. Asa, incet, incet, fiecare bucata din zid cade.
Apoi poti sa incerci sa ataci nucleul de credinte, pentru a-i vedea forma si a stii de fapt ce se afla acolo.
Prin fiecare bresa de inflexiune poti introduce informatii si sa vezi reactii. De obicei, cand atinci nucleul, feedback-ul este unul agresiv violent inapoi, astfel, prin testari succesive, vei putea delimita realul de rolul jucat.
Fiecare om atacat in nucleul sau de credinte, uita de orice rol joaca si reactioneaza violent, mai ales daca nu are mare antrenament in rolul pe care il joaca.
- Cat ti-a luat cel mai mult sa citesti un om, atunci cand ai fost interesat? Adica sa sapi, cum spui tu?
 - 3 ani!
- Si ai reusit?
- Da!
- Nu e cam mult?
Ignorai intrebarea, deoarece in cazul ei asteptasem 5 ani si crezusem ca citisem totul, ca dupa 7 sa aflu cum isi exprima parerile despre mine si care de fapt ii erau scopurile.
Intelesese ca nu aveam sa raspund si imi zise:
- Ce te-a facut sa fii atent la mine, ce ti-a dat de banuit?
- Asa cum ti-am spus, Sunt multiple tehnici prin care descoperi bresele si prin care poti sa sapi in ele sa ajungi la om.
Unele tehnici (ca doar nu am sa ti le spun pe toate), tin de ce poti tu face, altele nu tin de tine, ci iti sunt servite, daca iti sunt servite.
Trebuie insa sa fii atent sa le observi..
- Deci?
- Deci, la un moment dat am simtit cum sunt bagat intr-un dialog inceput deja anterior si care nu fusese inceput cu mine.
Greseala a fost ca si tu si persoana cu care ai dialogat, ati cerut informatii de la mine, informatii care sa va completeze dialogul, iar tonul pe care ati cerut acele informatii nu a fost tocmai placut.
Ati persistat in greseala atunci cand, intrebandu-va pe fiecare de ce va intereseaza acele informatii, pentru ca nu vedeam scopul lor in demersul pe care il aveam impreuna, ati devenit evazivi.
Tonul pe care imi fusesera cerute informatiile, fiind unul foarte superior, mi-am dat seama ca am nimerit intr-un dialog care incepuse fara mine si ale carui rezultate se decisese deja ca nu ma intereseaza.
Si nu a fost greu sa ghicesc natura dialogului.
- Mda, ce greseala de copii!
Ma bulversa teribil aceasta fraza a ei. Nu era deranjata de faptul ca imi provocase un rau, singura problema era ca fusese prinsa.
Imi ridicai paharul de vodka si decisei sa nu mai raspund.
Nu intelegea nimic, totul era normal si firesc. E foarte simplu sa pretinzi ca aprecezi un om, ca vrei sa colaborezi cu el si pe urma pe unde poti si cum poti sa iti bati joc de el in toate modurile posibile, devalorizandu-i rezultatele, facand misto de comportamentele sale si creindu-i o imagine proasta, fara ca el sa stie.
Problema majora e ca trebuie doar prostul sa nu se prinda.
Imi terminai paharul de vodka dintr-o singura sorbitura. Il luai si pe cel de suc si il dadui peste cap.
Am lasat pe masa 20 lei si m-am ridicat sa plec.
- Stai, ce faci, unde te duci!?
- Ce-ti pasa?
- Dar esti singur, sa nu patesti ceva.
- Ce-ti pasa?
Am inceput sa merg incet, folosindu-mi bastonul pentru a ajunge spre cazino.
Asa cum promisesem, voiam sa cobor jos, sa ma las mangaiat de mainile apei.
Faceam cu grija pas cu pas, lent, batand sacadat cu bastonul in gardul de imprejmuire pentru a tine o directie dreapta.
Am auzit cum s-a ridicat si cum ma urmarea cu privirea.
odata ajuns la trepte, am inceput sa le cobor cu grija.
Sufeream enorm din cauza acelei voci si nu imi placea de loc.
Fusese unul din cele mai mari esecuri ale vietii mele si asta nu imi dadea pace.
Cum de fusesem atat de prost sa fiu fabricat in felul acela, sa fiu mintit si eu sa nici nu verific macar.
Coboram treptele una cate una, iar pe moment ce coboram si sufletul mi se afunda intr-un lichid vascos de simtiri.
Am mers spre cel mai apropiat bolovan si m-am asezat.
I-am auzit pasii apropiindu-se si oprindu-se langa gard.
Am presupus ca statea acolo si ma privea. Nu avea de cat, ce mare lucru.
Auzeam marea care vuia din ce in ce mai puternic. Ajunsesera pana la ea vuetele mele sufletesti si imi raspundea cu aceleasi sunete.
Valurile se ridicara si la un moment dat, doua venira succesiv.
Au cazut fiecare pe cate o parte a corpului meu, mangaindu-mi obrajii, ca un parinte grijuliu care te dezmiarda atunci cand esti trist.
Hainele imi erau ude si se scurgeau.
Lacrimile incepura sa imi curga, puteam plange linistit in voie, nu avea cine sa ma vada si daca ma vedea cineva, nu avea sa isi dea seama de nimic, lacrimile mele se amestecau cu apa de pe obraz.
Plangeam linistit, cu ochii mei stinsi larg deschisi, singurul semn al suferintei fiind doar lacrimile care se scurgeau incet, amestecandu-se cu apa sarata a marii.
Marea trimise doua noi valuri sa ma diezmerde. Urma o succesiune de alte doua si cu fiecare simteam cum deznadejdea si suferinta mea pleaca.
O ghiceam pe ea in noapte stand acolo si uitandu-se la mine. Valuri din tristetea ei ajungeau pana la mine si imi dadeam seama ca realizeaza cat de tare ma ranise, dar asta nu mai era treaba mea.
Aveam propria suferinta de care sa ma ocup si oricum, ani de zile, prea gandisem numai pentru NOI, putea si EU sa fie important acum.
Ii stiam dorintele, pasiunile, aspiratiile si complotasem la realizarea lor, ma bucuram de fiecare moment cand cate un obiectiv mai era atins, uneori renuntam la ceva de al meu numai ca sa ii vad bucuria in ochi, dar...
Alte doua valuri venira si imi stersera lacrimile.
Am inceput sa ma ridic. O stiam acolo si nu as mai fi vrut sa o intalnesc, dar nu aveam ce face, nu puteam dormi intreaga noapte pe plaja.
Hainele imi erau ude si se scurgeau, vantul batea si un fior de frig ma strabatu.
Adrenalina mi se varsa in vene si ma simtii mai bine.
Incet, am inceput sa imi caut drumul spre trepte si apoi inapoi sus.
Trebuia sa ma tin de gard ca sa urmez drumul drept, dar acolo era ea.
Ma apropiai...
- Radule! Stai putin... Imi pare rau, nu am stiut cata suferinta iti provoc, nu am gandit atat de departe...
- Si? Ce ai vrea acum? De mila pentru mine sa ne prefacem ca nu a fost nimic si sa continuam mai departe? Sau, mai de graba, din mila pentru tine? Pentru ca nu esti in stare, nu suporti sa simti ce simti acum?
Trebuie sa simti, pentru ca undeva, candva, te-ai simtit si bine fiind superioara si terfelindu-ma in fel si chip. Exista un echilibru in toate si el se realizeaza undeva...
Acum platesti pentru acele clipe de fericire superioara pe care ai crezut ca le ai...
- Iarta-ma  te rog, nu vreau sa fii suparat, nu vreau sa suferi!
- Exact ce ti-am spus, ti-e mila! Nu-ti pasa ca ai facut ce ai facut, doar ca nu poti rezista stiind ca ai facut un om sa se simta rau...
- Intelege-ma si iarta-ma!
- Nu pot, tu nu iti dai seama ca nu pot? Tot ce simt acum pentru tine e ura, cum sa pot eu sa zic ca te iert, as fi un ipocrit. Sa simt ura si totusi sa iti zic ca te iert.
Nu stiu cum pot ierta pe cineva pentru tradare, sau ceea ce numesc eu tradare, nu am mai facut-o pana acum.
Am plecat mai departe!
-Lasa-ma macar sa te ajut, esti singur!
- Si? Care e problema ta?
- Nu fi mai incapatanat, esti in pericol!
- Eu? In pericol?
Am mama mea marea aici langa mine si tatal meu vantul ma insoteste!
 Cine si ce ar putea sa imi faca rau, cand chiar natura ma ocroteste!
oamenii? Nu ma tem de ei!
- Masinile, nu e nimic delimitat aici si o sa iti fie greu, nu fi incapatanat!
Ma apuca de brat si plecaram impreuna spre statia de autobuz.
- Si nu exista nicio sansa sa trecem peste, sa putem iarasi sa...?
Nu asteptai finalul!
- Acum nu stiu, timpul o va decide.
Tradarea nu se spala decat prin jertfa, prin sacrificiu.
Timpul va decide daca va exista asa ceva si in ce fel va fi, pana atunci insa, nu!
- Nu ma lasa asa mai! Da-mi o speranta, ceva! Nu ma simt bine fara sprijinul tau...!
- Acum vorbesti tu? Sau rolul tau?
- Vorbesc eu!
 Te-ai razbunat destul, las-o  si tu mai moale.
 Iarta-ma! Nu fi orgolios!
Auzeam marea murmurind linistita, vantul ma mangaia usor prin par si imi dadea o senzatie de bine.
Nu ziceam nimic, doua lacrimi mi se desprinsera si cursera incet.
Imi vedea fata, pentru prima data, plangand, deschis, in fata, fara a ma teme ca ma considera un om slab.
Oricum ma redusese din vorbele ei fata de altii la sub pragul de om slab, deci ce mai aveam de pierdut?
Se lipi de mine si ma imbratisa.
O simtii cum plange, corpul ei svelt, fiind scuturat de tremure mici.
Simteam ca sufera, dar eram eu oare de vina? Eram eu dator sa curm acea suferinta...?
Ma strangea tare si nu imi mai dadea drumul.
Neincrederea insa nu ma lasa sa merg mai departe.
Vazusem oameni plangand la manipulare si obtinind prin plans tot ce voiau...
Timpul avea sa decida daca, in sfarsit, sparsesem toate zidurile si ajunsesem la omul de dedesupt.
Semnat
Copilul Ploii Reci

Niciun comentariu: