sâmbătă, 28 decembrie 2013

The war has begun

I have been suffering so much in this world, so much that I have become a really strong person without feelings and other things like this. I have only two feeling, the hate and love.

The hate

A really big hate directed against you all, all of you making good people to suffer. You are like animals, you bite the hand that feeds you, you do and say bad words about the ones that loves you. You know you are an animal and, for all your life, you will be an animal.

But you know what animal, I am stronger than you, I have the power to shut you of, to fuck you and to make you cry after the day of your dead. So be aware, be warned that I am hunting you, I am comming after you and you will feel pain . As long as you had something with me, it was not a problem, but as long as you started to give sufferance to my loved ones, to my relatives, I am here to protect them and I have the right weapons and skills to fight against you and to make you die. Don't ever thing that you can escape, I will be there to be sure you receive the things you deserve.

I will put my foot on your neck and I will press firmly.

I can not accept to see good men suffering and for what, for some animals, some parasites wanting a good life without hard things. Without work and jobs, without responsabilities, sucking money from they relatives and giving back only sufferance. You know what, go fuck your self until I will come and shut you off. Don't base your hope to escape on the fact that this sounds like paranoid message, because you will be wrong. This is not a paranoid message, because I see no enemies, but, instead, I see a lot of animals deserving to die and to be killed. I have a very clear mind when I say that from this moment on where ever I will see animals like you, parasites, I will spend all my time to make you disappear, at least from my and my relatives neighbourhood. I am above your forces, nothing touches me so I am there down in the battle field to exterminate you.

The love

A really big love for the good people. For the good people, I am here, you can base on me. I put all my forces in this fight against animals that make you suffer.

you don't need to suffer anymore.

I want not to be passive any more, because beeing passive allows such animals to develop and to get all our resources, finally killing us.

This message is not about something special that happened to me, if they happen to me, I know how to fight, I don't care about them.

But is about bad things I have heart, things that happened to a person I love and I respect very very much, and that, as we say in Romania, filled the glass.

So, you animals, lets the dance begin!!!

Listen to this, in the corus is my recipe of succes

joi, 19 decembrie 2013

O lecție de viață

Buna! Vă scriu atât de rar încât ma mir că nu m-ați părăsit deja. Nu că îmi lipsesc subiectele, ba chiar am prea multe, dar îmi lipsește timpul. M-am angrenat în atâtea încât nu știu cum o să ies din toate. Astăzi vreau să vă povestesc ceva frumos, ceva frumos la care am fost părtaș și din care cu toții avem de învățat. Postarea poate va fi mai lungă, dar vă rog mult să rezistați până la capăt, nu vreau să o sparg în mai multe, iar lectura veți vedea merită. Probabil părți din ea vor fi reluate pentru a face mai clar acel mesaj, dar nu vă bazați pe asta. Lectura va va fi plăcuta, e sub formă de narațiune, la care știți că mă pricep. Deși narată la persoana I, personajul nu sunt eu, sau nu în totalitate. Faptele mi s-au întâmplat mie totuși, dar mârșav cum sunt, i le-am pus în spate bietului personaj.

Să începem.

Bucuria de a dărui

Cândva în trecut

Vântul suflând, apa șuroind sau clipocind, zgomotul orașului, cântecul păsărelelor, toate făceau parte din viața mea cândva, îmi plăcea să le ascult și asta mă făcea mai liniștit. Observam în jurul meu totul și rețineam fiecare detaliu fiind foarte liniștit și împăcat cu mine însumi. Viața curgea lin și frumos și nimic nu părea să tulbure acest conținut zen.

Dar dintr-o dată grijile vieții veniră peste mine, mă năpădiră și am început încet, încet să devin ca toți ceilalți pe care îi vedeam în jurul meu pe stradă. Mergeam cu capul între umeri, îmbrăcat în niște haine terne în culori spălăcite și urâte, niște haine de parcă tocmai mă întorceam de la o înmormântare și mă grăbeam să ajung la alta. Mă ciocneam de oameni pe stradă, dar nu îmi luam nici măcar timpul să mă scuz, nu mi se păreau importanți, important era că trebuia să ajung din punctul A în punctul B și nimic nu mai conta, era o chestiune de viață și de moarte această ajungere. Devenisem un mecanizm, ca și celelalte mecanizme din jurul meu, gata să se ia la harță și pentru cel mai mărunt lucru. Un loc în autobuz, un loc la coadă, toate deveneau probleme internaționale la care noi, ca adevărați Putini ce suntem doream să reacționăm și să le rezolvăm violent.

O seara de decembrie

O seară feerica de decembrie, cam după moș Nicolaie. Prin manevrele unor complici "diabolici" sunt invitat în direct într-o emisiune TV, unde se prezintă cum am devenit eu un mecanizm. Toate celelalte mecanizme mă aplaudă, dorindu-și ca emisiunea aia să se termine mai repede și să plece acasă să nu mai fie nevoite să aplaude acest mecanizm care oricum nu a făcut nimic mai mult decât iei și mai e și urât pe deasupra. Emisiunea se termină cu mulțimi de promisiuni pentru mecanizmul care sunt, promisiuni care aveau să se materializeze cândva in viitor, nu se știe însă când.

În celălalt capăt al lumii, un om blând, un om care nu a uitat despre cântecul păsărelelor mă contactează și îmi spune:
"Există un centru de educație inclusivă în Buzău, v-am văzut la emisiunea tv și m-am gândit că ne-ați putea ajuta cu 13 pachețele de dulciuri pentru copiii orfani de la acest centru".
Omul credea că sunt din Buzau și că deci nu ar fi un efort prea mare să vin și eu acolo cu câteva pachețele.

Am reacționat trecât prin diverse faze, dar prin toate fazele prin care am trecut, o singură idee îmi flutura intermitent prin minte, cântecul păsărelelor, cântecul pe care nu îl mai auzisem de mult. Aș fi vrut să îl aud, dar ceea ce devenise o voință la început, ajunsese un automatizm și cântecul dispăruse. Inițial am zis să dau ignor, așa fac până la urma urmei toate mecanizmele, de ce aș fi eu diferit. Dar cântecul păsărelelor... Am răspuns și am acceptat invitația

Duminica și luni

Am început febril să caut modalități de a ajunge la Buzău, eram în partea ailaltă a țării și trebuia să ajung acolo. Am găsit tren de la Constanța la București, tren de la București la Rîmnicul Sărat unde, prin amabilitatea verișoarei mele, am rămas cazat pentru o noapte ca să pot fi a doua zi la ora 9 la serbare. Tot în Rîmnicul Sărat am făcut și cumpărăturile și tot cu amabilitatea verișoarei mele, deoarece ea m-a ajutat cu mașina să fac cumpărăturile și să le car. Am ales cu grijă dulciurile, pungile și le-am pus în căruț. Nu văzusem în viața mea atâtea lucruri la un loc într-un căruț de cumpărături (nu sunt un bogat) așa că am zis să le fac poză să le am amintire.

Drumul până acolo a avut și el savoarea lui, deoarece trenul de la Constanța la București a întârziat și era cât pe ce să pierd trenul spre Rîmnicul Sărat. Dumnezeu a vrut însă să merg spre cântecul păsărelelor și atunci când am coborât din tren, celalalt tren era fix pe linia de lângă așa că am sărit practic dintr-un tren în altul.

Marti dimineata

Am luat dulciurile, fiecare în pachețelul său și le-am pus în trei plase mai mari. Am plecat la gară, am urcat în tren, încercând să nu stroșesc dulciurile, să ajungă și ele într-o stare cât de cât ok la destinație.

Trenul a ajuns la Buzău, eram în ultimul vagon la ultima ușă, am încercat să deschid, nu se deschidea! Disperat nu știam ce să fac, un nene prezent la fața locului, mi-a luat sacoșile din mână și m-a tras după el. Am coborât pe partea cu gardul, mergând printre tren si gard, lipindu-mă cât mai mult posibil de gard ca să nu mă agațe trenul când pleacă. Vântul bătea puternic și îl puteam simți. Era o stare confuză, îmi era tare frică de situația în care mă aflam, dar mă bucuram mult că pot simți din nou, vântul! Omul din fața mea mergea repede și sigur pe el, părea că știe ce face, așa că m-am lăsat târât de el până la ieșirea din tunelul infernal. M-a scos pe un peron, mi-a înmânat bagajele și a dispărut.

Nu am apucat să îi mulșțumest, nu am apucat nimic.

Așa că om bun, oriunde ai fi, îți multumesc că m-ai ajutat să ies din tren și dintre tren și gard.

Am ieșit în gară, am făcut întrerupere pe bilet și am luat locuri la următorul tren către bucurești, unul care să îmi convină ca oră. Am urcat într-un taxi și m-am îndreptat spre centru. M-am întâlnit acolo cu omul blajin care mă contactase. Îmi făcusem o părere apriori despre acest om, părere care avea să fie dărâmată de realitate. Am crezut că atât de bun încât să caute ajutorul nu poate fi decât un om învârstă, așa că nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că omul blajin, era o scumpă mămică de aceeași vârstă cu mine cu doi copii frumoși, dar care, din păcate, dinvina crudei soarte care le știe pe ale ei, au autism amândoi.

Marti, pe la 9,Centrul de educație inclusivă

Centrul este recent înființat, iar clasa de gradiniță la care am fost eu este în majoritate cu copii cu autism și cu alte dizabilități asociate. Am intrat în clasa, m-a izbit din start atmosfera frumoasă, de sărbătoare de acolo. Un brăduț trona mândru într-un colț al clasei, jucăriile existau peste tot,iar doamna educatoare L, făcea totul pentru binele copiilor. Ne-a întâmpinat zâmbit și povestindu-ne câteva despre locul unde ne aflăm și despre copii prezenți acolo, dar și despre cei care, din vina unei varicele pârdalnice, nu erau prezenți.

marti, pe la acelaș 9, Nevinovăția copilăriei

În momentul acela, unul dintre copii, pentru a-mi atrage atenția, a trecut cu o mașinuță mare prin fața mea. Dorind poate să ne jucăm împreună. Cum sunt orb, am auzit mașinuța, dar nu am înțeles mesajul. M-am așezat la o măsuță, resimțind emoția de a fi la grădiniță. Stând pe scaun, copilul a venit la mine, m-a luat de mână și mi-a zis: "Domnu, am venit".

Copilul, în nevinovăția lui, înțelesese ceea ce eu mă chinui să explic mecanizmelor și anume că atunci când te apropi de un nevăzător e bine să îți faci cunoscută prezența. El întelesese asta fără multe explicații, prin observția proprie. Amicul meu C, copil cu autism mediu și ADHD, de fiecare dată când se apropia de mine mă anunța: "Domnu, am venit". M-am jucat împreună cu el, mi-a cântat un colind, am rugat-o pe soția să deseneze împreună cu el, dar el era foarte atras de mine, nu vroia cu soția mea. Venea mereu și îmi punea mâna pe mustață, pipăind-o, ca și cum era lucrul cel mai de preț pe care și l-ar fi dorit. L-am întrebat: "Îți place mustața mea?" "Da!" a răspuns el fericit. "Seamănă cu un cățel nu! De aia îți place". "Nu!" a răspuns el indignat. Am continuat să ne jucăm, cu el lipit de mine aproape tot timpul.

Prietenul G, unul din frumoșii copii ai omului blajin, ne-a cântat și el un colind și ne-a spus o poiezie frumoasă. Apoi s-a dus lângă soția mea și a început să deseneze un extraterestru.

Marti, nouă și juma deja, Nevinovăția unui dar

La intrare, pusesem pungile cu cadouri sub brăduț, să le împărțim la momentul potrivit. Evident că ele erau atracția copiilor acolo și mă așteptam dintr-o clipă în alta să se bage în ele și să înceapă să mănânce, nu ar fi fost o tragedie, dar erau programate pentru mai târziu.

Prietenul P, autism profund, nevorbitor cum se cheama el în termeni tehnici, s-a înfipt în pungile cu cadouri, a luat o prăjiturică Măgura prezentă acolo și a venit fuga la mine, punându-mi în mână prajiturica, fâcându-mi semne si vizuale și sonore că ar trebui să o mănânc, că e un cadou de la el. Am încercat să îi explic că e pentru el cadoul, nu pentru mine, dar nu a fost chip. Pe șest am pus prajiturica la loc, sau cel puțin așa credeam. Foarte atent, m-a observat, a tras concluzia ca nu îmi place ce mi-a dat, așa că s-a dus la pungi, a scos o prăjiturică Barney și a venit cu aceea la mine.

Am luat cadourile și le-am încuiat departe de ei, pentru a nu le mai atrage atenția până când moșul avea să le împartă. În acest timp, soția mea le desena un peisaj de iarnă. Amicul A, în brațele mamei sale, făcea semne de bucurie privind desenul și îi arăta mamei sale cele mai calde și mai frumoase dovezi de iubire. Practic a stat nedeslipit de mama sa, pupând-o și iubind-o tot timpul. Atent în jur, să nu scape ceva, dar foarte atent și cu mama sa, o dragoste de care mulți copii de mecanizme nu sunt în stare astăzi.

nouă și 40 aproape, Ce mică este lumea

Apare în peisaj și echipa televiziunii. Reporterița îl recunoaște pe C și îi spune, "Eu te-am filmat pe tine la 8 luni mă, mi-ai rupt sufletul atunci, te-as fi înfiat dacă legile nu erau așa cretine". Nu știu dacă și el a recunoscut-o, dar cert e că s-a urcat în brațele ei și a stat acolo. Nici reporterița nu părea să aibă ceva cu asta, purtându-l în brațe după ea peste tot prin clasa și vorbind cu el. S-au pupat, și-au vorbit, până când C a cerut să fie adus la mine. Eram unul lângă altul cu reporterița și C ne ținea pe amândoi de mâini și vorbea cu noi. Vorbeam si eu cu reporterița, încercând printre picături să facem o brumă de documentare pentru reportaj, dar nu era chip, atenția ne era acaparată de C.

Cealaltă jumătate de copii se duseseră la cameraman și erau călare pe el. C s-a despărțit de reporteriță și a fugit și el la cameraman, făcând curse între cameraman și mine. I-am zis baiatului să stăm unul lângă altul să nu obosească copii fugind între noi.

În tot acest timp, educatoarea L. era atentă ca niciunul dintre copii să nu se rănească, zadarnicindu-le orice tentativă de acest gen. Prezentă, pentru o ajuta în această situație deosebită, era și logopeda CA, ea explicându-mi mai multe detalii despre fiecare copil în parte. La un moment dat am întrebat-o de ce trag copii așa la mine și nu la soția mea și de ce trag la cameraman și nu la reporteriță. Răspunsul, logic de altfel, a venit: "Păi sunt sătui de prezență feminină, în schimb nu au nicio prezență masculină în jurul lor". Educatoarea L. prizând din zbor discuția intervine: "Și dacă ați știi câte își imaginează, aud împrejur, la ceilalți diverse povești și și le dezvolta pe ale lor. Să vedeți cum spun: Mama mea are o casă mare, cu o pajiște frumoasă în față, cu multe vaci și oi. Dimineața îmi dă lapte de la văcuța Mu, care e văcuța mea dragă.".

Un nod mi s-a pus în gât și m-am ținut de cana de cafea, oferită cu amabilitate, pentru a nu mi se vedea lacrimile din ochi. Deși nu mai am voie să beau cafea cu cofeina, am dus cana la gură și am sorbit pentru a masca faptul că era cât pe ce să plâng.

Nouă și cinci zeci deja, Momentul cadourilor

Am filmat interviul cu reporterița, evident cu amicul C printre picioare. Am încercat să lansez un mesaj câtre buzoieni, dacă fiecare s-ar duce și-ar alege un copil de care să aibă grijă și apoi, lunar, săptămânal, sau cât de des vor ei să se ducă cu ceva la acel copil, să îl scoată la plimbare, să se joace cu el, ar fi minunat. Nu trebuie să îl iei acasă pentru todeauna, dar poți avea grijă de el în felul asta. El nu ar mai fi al nimanui și chiar și la centru s-ar ști că cineva se interesează de copilul ăla. Uneori e nevoie de cineva să aibă grijă de ei, să le dea un medicament care, lăsat la voia soartei și a prea iubitului nostru guvern, ajunge prea târziu.

Am început să împart cadourile. C intră primul să își ia cadoul, și mă pupă energic pe amândoi obrajii. Vine AL la rând, mă pupă și el și pleacă. Revine C care mă mai pupă odată. Am crezut că mai vrea un cadou și i-am zis ca nu mai primește unul, a zis că nu mai vrea unul și m-a pupat din nou. Am injurat în gând natura mea de mecanizm care mă făcea să mă gândesc la o așa o porcărie, când de fapt copilul vroia doar să mă pupe. A venit amicul A la rând, m-a pupat și și-a luat cadoul. Și cei doi G și-au luat cadourile, mulțumindu-mi pentru ele.

Vine rândul prietenului P să își ia cadoul, mă pupă și pleaca doi pași mai încolo și lasă punga jos. Am crezut că a scăpat-o și i-o ridic să i-o pun în mânuțele lui mici. El o ia, se duce doi pași mai încolo și o lasă jos. Știind că au modul lor de a fi, l-am lăsat în pace. El a început să se uite în pungă, scoțând fiecare chestie și făcând un zgomot apreciativ (sau cel puțin așa l-am interpretat eu), omul trebuia să verifice pentru ce m-a pupat, nu?

Ora 10 fix, Finalul

Au mai urmat minute bune de joacă la centrul de educație inclusivă, C luându-ma de mână și plimbându-mă prinnsala de clasa. L-am rugat să aibă grijă să nu mă bage în vreun dulap, mi-a raspuns foarte serios că are grijă. Mi-a povestit că lui îi place să se plimbe și că își dorește mult să se plimbe. M-am lăsat pe vine lângă el și l-am întrebat: " - Tu ce vrei să te faci când vei fi mare? - Vreau să mă fac mare! - Bravo! Și eu tot aia am vrut și uite cât am ajuns... - Vrei să te faci doctor? - Da! - De ce? - Să îi vindec pe oameni, să îi fac bine - Bine, când o să fi mare o să fi un bun doctor dacă îi asculți pe cei de la centru de aici. ".

zece și ceva, fix, Nebunia soartei, cât o urăsc

Spre final, a venit un tătic, cam la 23 ani (nu știu dacă am apreciat corect, tot ce vă scriu acum sunt din aprecierile mele) cu două fetițe care semănau mult între ele încât am crezut că sunt gemene. Fetițele păreau să aibă autism profund, pentru că nu reacționau în niciun fel și în plus, după poziția corpului, păreau să aibă și ceva paralizie cerebrală. Am rămas revoltat pe soarta asta de rahat, soartă care poate oferi unui părinte de 23 ani sau pe acolo, doi copii și ambii cu dizabilități crunte, cât de crudă trebuie să fie această soartă.

Am decis atunci să plec, să nu mă ia a doua oară plânsul, nu de alta, dar dispăruse ceașca de cafea, pentru a nu o vedea copiii. Am ieșit pe hol, în treacăt m-am cunoscut și cu domnul director al centrului, urmează să mă reîntorc la domnia sa, pentru ca am ceva de discutat cu el.

Prin amabilitatea omului blajin am ajuns la gară cu mașina din dotare și m-am pregătit pentru plecare.

10:45: Întoarcerea

Stăteam în gara din Buzău, așteptând trenul de întoarcere. O fântână susura încet lângă mine, iar în ea câteva broscuțe își duceau traiul lor liniștit. Vântul bătea în rafale scurte, infiorându-mă de frig când și când. Un lucru deosebit se întâmpla însă, pe copacii din apropiere vrăbiuțele ciripeau, ciorile croncăneau, iar eu puteam să le aud din nou. Învățasem iar să fiu om și nu un mecanizm împuțit care numără zilele până la moarte. M-am suit în trenul de București multumit că puteam auzi cântecul păsărelelor din nou și sperând să nu mai dispară niciodată.

Informații suplimentare

Asta a fost oameni buni povestea personajului meu. Ce trebuie voi să înțelegeți din asta:

  1. Este nevoie de voi și de ajutorul vostru pentru ca lumea să ofere șanse egale tuturor. E nevoie de șanse egale pentru toți pentru ca anumiți oameni, mai năpăstuiți să devină membrii activi și productivi ai societății. Din asistați social să poată deveni oameni care produc și nu oameni pentru care trebuie să plătim noi întreținerea lor. Până la urma urmei e un principiu simplu de economie, putem să plătim toata viața să întreținem 600000 de persoane cu handicap, sau putem, acum, prin efort susținut, să plătim puțin, iar acești oameni, mare parte din ei, să ajungă pe propriile picioare și să se întrețină singuri, asta înseamnă că vom plăti mult mai puțin.

  2. La centrul din buzău, există niște fonduri alocate de guvern, dar cum guvernul în mărinimia lui ne-a catalogat pe noi, persoanele cu dizabilitați, ca irecuperabili, fondurile alea sunt puține. În acest fel, rechizitele copiilor de la centru sunt cumpărate din salariul educatoarelor. Televizorul la care copii urmăresc desene animate în sala de curs, este adus de una din educatoare de acasă, atenție, nu un televizor vechi de care nu mai are nevoie pentru ca are unul nou. Ci singurul, propriul televizor. Copiii uneori sunt fără hainuțe, nu au ciorapi, nu au maieu, chiar și chiloți uneori, pentru că nu sunt și nu e vina nimănui de la centru, ei se descurcă cu banii care le vin.

    Am fost rugat dacă pot să fac rost de un televizor, m-am gândit și eu ca un televizor cu un dvd player și muulte dvd-uri cu desene animate ar fi un cadou frumos pentru acolo, dar asta înseamnă puțin mai mulți bani față de cât îmi pot eu permite momentan. Nu înseamnă că nu o să încerc să strâng și să cumpăr așa ceva, dar va mai dura.

  3. Revin cu apelul câtre voi, nu este un apel pentru mine, nu vă cer nimic pentru mine, ci pentru acei copii. De altfel nici nu trebuie să ma includeți pe mine în ecuație, vă puteți duce direct la centru cu darurile voastre, pe STR. Horticole, NR. 56, în Buzău la clasa de gradiniță.

  4. Revin cu mesajul către buzoieni, ducei-vă fraților acolo măcar odată pe lună și faceți un copil fericit, nu este greu și o să aveți parte de bucurii nebanuite. Nu puteți să dăruiți nimic, nu e o problemă, puteți dărui măcar 2 ore din timpul vostru să stați cu acei copii, ei vor fi mai fericiți. Așa de mult s-au bucurat când au vazut oameni străini.

În final mulțumesc complicilor mei, fără ei nimic nu ar fi fost posibil: Mihaiela Polschi (omul blajin), sotia mea, Mihaiela Mitrea (verișoara), Camelia Csiki (care mi-a fost ca de obicei alături, promovând evenimentul și centrul de educație inclusivă), Și nu în ultimul rând mama care a completat suma de bani alocată de mine pentru acest moment și care s-a bucurat mult auzind poveștile și văzând pozele + reportajul. Poze din păcate nu vă pot pune, pentru că nu e frumos, pentru cunoscuți, dacă vor, le pot vedea la mine.

Vă ofer scuzele mele pentru eventualele greșeli de redactare, dar scriind am retrăit fiecare emoție și am încercat să o las să apară și în scriere, drept pentru care nu am mai fost atent la reguli de scriere și alte din astea, pur și simplu am scris cum mi-a venit. Acum, recitind, îmi văd eventualele greșeli, dar le las acolo, să fie totul autentic, așa cum a ieșit din emoțiile trăite. Vă mulțumesc că ați rezistat până aici și nu uitați de mesajul aflat în final, ajutați cât puteți.