O lecție de viață

Buna! Vă scriu atât de rar încât ma mir că nu m-ați părăsit deja. Nu că îmi lipsesc subiectele, ba chiar am prea multe, dar îmi lipsește timpul. M-am angrenat în atâtea încât nu știu cum o să ies din toate. Astăzi vreau să vă povestesc ceva frumos, ceva frumos la care am fost părtaș și din care cu toții avem de învățat. Postarea poate va fi mai lungă, dar vă rog mult să rezistați până la capăt, nu vreau să o sparg în mai multe, iar lectura veți vedea merită. Probabil părți din ea vor fi reluate pentru a face mai clar acel mesaj, dar nu vă bazați pe asta. Lectura va va fi plăcuta, e sub formă de narațiune, la care știți că mă pricep. Deși narată la persoana I, personajul nu sunt eu, sau nu în totalitate. Faptele mi s-au întâmplat mie totuși, dar mârșav cum sunt, i le-am pus în spate bietului personaj.

Să începem.

Bucuria de a dărui

Cândva în trecut

Vântul suflând, apa șuroind sau clipocind, zgomotul orașului, cântecul păsărelelor, toate făceau parte din viața mea cândva, îmi plăcea să le ascult și asta mă făcea mai liniștit. Observam în jurul meu totul și rețineam fiecare detaliu fiind foarte liniștit și împăcat cu mine însumi. Viața curgea lin și frumos și nimic nu părea să tulbure acest conținut zen.

Dar dintr-o dată grijile vieții veniră peste mine, mă năpădiră și am început încet, încet să devin ca toți ceilalți pe care îi vedeam în jurul meu pe stradă. Mergeam cu capul între umeri, îmbrăcat în niște haine terne în culori spălăcite și urâte, niște haine de parcă tocmai mă întorceam de la o înmormântare și mă grăbeam să ajung la alta. Mă ciocneam de oameni pe stradă, dar nu îmi luam nici măcar timpul să mă scuz, nu mi se păreau importanți, important era că trebuia să ajung din punctul A în punctul B și nimic nu mai conta, era o chestiune de viață și de moarte această ajungere. Devenisem un mecanizm, ca și celelalte mecanizme din jurul meu, gata să se ia la harță și pentru cel mai mărunt lucru. Un loc în autobuz, un loc la coadă, toate deveneau probleme internaționale la care noi, ca adevărați Putini ce suntem doream să reacționăm și să le rezolvăm violent.

O seara de decembrie

O seară feerica de decembrie, cam după moș Nicolaie. Prin manevrele unor complici "diabolici" sunt invitat în direct într-o emisiune TV, unde se prezintă cum am devenit eu un mecanizm. Toate celelalte mecanizme mă aplaudă, dorindu-și ca emisiunea aia să se termine mai repede și să plece acasă să nu mai fie nevoite să aplaude acest mecanizm care oricum nu a făcut nimic mai mult decât iei și mai e și urât pe deasupra. Emisiunea se termină cu mulțimi de promisiuni pentru mecanizmul care sunt, promisiuni care aveau să se materializeze cândva in viitor, nu se știe însă când.

În celălalt capăt al lumii, un om blând, un om care nu a uitat despre cântecul păsărelelor mă contactează și îmi spune:
"Există un centru de educație inclusivă în Buzău, v-am văzut la emisiunea tv și m-am gândit că ne-ați putea ajuta cu 13 pachețele de dulciuri pentru copiii orfani de la acest centru".
Omul credea că sunt din Buzau și că deci nu ar fi un efort prea mare să vin și eu acolo cu câteva pachețele.

Am reacționat trecât prin diverse faze, dar prin toate fazele prin care am trecut, o singură idee îmi flutura intermitent prin minte, cântecul păsărelelor, cântecul pe care nu îl mai auzisem de mult. Aș fi vrut să îl aud, dar ceea ce devenise o voință la început, ajunsese un automatizm și cântecul dispăruse. Inițial am zis să dau ignor, așa fac până la urma urmei toate mecanizmele, de ce aș fi eu diferit. Dar cântecul păsărelelor... Am răspuns și am acceptat invitația

Duminica și luni

Am început febril să caut modalități de a ajunge la Buzău, eram în partea ailaltă a țării și trebuia să ajung acolo. Am găsit tren de la Constanța la București, tren de la București la Rîmnicul Sărat unde, prin amabilitatea verișoarei mele, am rămas cazat pentru o noapte ca să pot fi a doua zi la ora 9 la serbare. Tot în Rîmnicul Sărat am făcut și cumpărăturile și tot cu amabilitatea verișoarei mele, deoarece ea m-a ajutat cu mașina să fac cumpărăturile și să le car. Am ales cu grijă dulciurile, pungile și le-am pus în căruț. Nu văzusem în viața mea atâtea lucruri la un loc într-un căruț de cumpărături (nu sunt un bogat) așa că am zis să le fac poză să le am amintire.

Drumul până acolo a avut și el savoarea lui, deoarece trenul de la Constanța la București a întârziat și era cât pe ce să pierd trenul spre Rîmnicul Sărat. Dumnezeu a vrut însă să merg spre cântecul păsărelelor și atunci când am coborât din tren, celalalt tren era fix pe linia de lângă așa că am sărit practic dintr-un tren în altul.

Marti dimineata

Am luat dulciurile, fiecare în pachețelul său și le-am pus în trei plase mai mari. Am plecat la gară, am urcat în tren, încercând să nu stroșesc dulciurile, să ajungă și ele într-o stare cât de cât ok la destinație.

Trenul a ajuns la Buzău, eram în ultimul vagon la ultima ușă, am încercat să deschid, nu se deschidea! Disperat nu știam ce să fac, un nene prezent la fața locului, mi-a luat sacoșile din mână și m-a tras după el. Am coborât pe partea cu gardul, mergând printre tren si gard, lipindu-mă cât mai mult posibil de gard ca să nu mă agațe trenul când pleacă. Vântul bătea puternic și îl puteam simți. Era o stare confuză, îmi era tare frică de situația în care mă aflam, dar mă bucuram mult că pot simți din nou, vântul! Omul din fața mea mergea repede și sigur pe el, părea că știe ce face, așa că m-am lăsat târât de el până la ieșirea din tunelul infernal. M-a scos pe un peron, mi-a înmânat bagajele și a dispărut.

Nu am apucat să îi mulșțumest, nu am apucat nimic.

Așa că om bun, oriunde ai fi, îți multumesc că m-ai ajutat să ies din tren și dintre tren și gard.

Am ieșit în gară, am făcut întrerupere pe bilet și am luat locuri la următorul tren către bucurești, unul care să îmi convină ca oră. Am urcat într-un taxi și m-am îndreptat spre centru. M-am întâlnit acolo cu omul blajin care mă contactase. Îmi făcusem o părere apriori despre acest om, părere care avea să fie dărâmată de realitate. Am crezut că atât de bun încât să caute ajutorul nu poate fi decât un om învârstă, așa că nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că omul blajin, era o scumpă mămică de aceeași vârstă cu mine cu doi copii frumoși, dar care, din păcate, dinvina crudei soarte care le știe pe ale ei, au autism amândoi.

Marti, pe la 9,Centrul de educație inclusivă

Centrul este recent înființat, iar clasa de gradiniță la care am fost eu este în majoritate cu copii cu autism și cu alte dizabilități asociate. Am intrat în clasa, m-a izbit din start atmosfera frumoasă, de sărbătoare de acolo. Un brăduț trona mândru într-un colț al clasei, jucăriile existau peste tot,iar doamna educatoare L, făcea totul pentru binele copiilor. Ne-a întâmpinat zâmbit și povestindu-ne câteva despre locul unde ne aflăm și despre copii prezenți acolo, dar și despre cei care, din vina unei varicele pârdalnice, nu erau prezenți.

marti, pe la acelaș 9, Nevinovăția copilăriei

În momentul acela, unul dintre copii, pentru a-mi atrage atenția, a trecut cu o mașinuță mare prin fața mea. Dorind poate să ne jucăm împreună. Cum sunt orb, am auzit mașinuța, dar nu am înțeles mesajul. M-am așezat la o măsuță, resimțind emoția de a fi la grădiniță. Stând pe scaun, copilul a venit la mine, m-a luat de mână și mi-a zis: "Domnu, am venit".

Copilul, în nevinovăția lui, înțelesese ceea ce eu mă chinui să explic mecanizmelor și anume că atunci când te apropi de un nevăzător e bine să îți faci cunoscută prezența. El întelesese asta fără multe explicații, prin observția proprie. Amicul meu C, copil cu autism mediu și ADHD, de fiecare dată când se apropia de mine mă anunța: "Domnu, am venit". M-am jucat împreună cu el, mi-a cântat un colind, am rugat-o pe soția să deseneze împreună cu el, dar el era foarte atras de mine, nu vroia cu soția mea. Venea mereu și îmi punea mâna pe mustață, pipăind-o, ca și cum era lucrul cel mai de preț pe care și l-ar fi dorit. L-am întrebat: "Îți place mustața mea?" "Da!" a răspuns el fericit. "Seamănă cu un cățel nu! De aia îți place". "Nu!" a răspuns el indignat. Am continuat să ne jucăm, cu el lipit de mine aproape tot timpul.

Prietenul G, unul din frumoșii copii ai omului blajin, ne-a cântat și el un colind și ne-a spus o poiezie frumoasă. Apoi s-a dus lângă soția mea și a început să deseneze un extraterestru.

Marti, nouă și juma deja, Nevinovăția unui dar

La intrare, pusesem pungile cu cadouri sub brăduț, să le împărțim la momentul potrivit. Evident că ele erau atracția copiilor acolo și mă așteptam dintr-o clipă în alta să se bage în ele și să înceapă să mănânce, nu ar fi fost o tragedie, dar erau programate pentru mai târziu.

Prietenul P, autism profund, nevorbitor cum se cheama el în termeni tehnici, s-a înfipt în pungile cu cadouri, a luat o prăjiturică Măgura prezentă acolo și a venit fuga la mine, punându-mi în mână prajiturica, fâcându-mi semne si vizuale și sonore că ar trebui să o mănânc, că e un cadou de la el. Am încercat să îi explic că e pentru el cadoul, nu pentru mine, dar nu a fost chip. Pe șest am pus prajiturica la loc, sau cel puțin așa credeam. Foarte atent, m-a observat, a tras concluzia ca nu îmi place ce mi-a dat, așa că s-a dus la pungi, a scos o prăjiturică Barney și a venit cu aceea la mine.

Am luat cadourile și le-am încuiat departe de ei, pentru a nu le mai atrage atenția până când moșul avea să le împartă. În acest timp, soția mea le desena un peisaj de iarnă. Amicul A, în brațele mamei sale, făcea semne de bucurie privind desenul și îi arăta mamei sale cele mai calde și mai frumoase dovezi de iubire. Practic a stat nedeslipit de mama sa, pupând-o și iubind-o tot timpul. Atent în jur, să nu scape ceva, dar foarte atent și cu mama sa, o dragoste de care mulți copii de mecanizme nu sunt în stare astăzi.

nouă și 40 aproape, Ce mică este lumea

Apare în peisaj și echipa televiziunii. Reporterița îl recunoaște pe C și îi spune, "Eu te-am filmat pe tine la 8 luni mă, mi-ai rupt sufletul atunci, te-as fi înfiat dacă legile nu erau așa cretine". Nu știu dacă și el a recunoscut-o, dar cert e că s-a urcat în brațele ei și a stat acolo. Nici reporterița nu părea să aibă ceva cu asta, purtându-l în brațe după ea peste tot prin clasa și vorbind cu el. S-au pupat, și-au vorbit, până când C a cerut să fie adus la mine. Eram unul lângă altul cu reporterița și C ne ținea pe amândoi de mâini și vorbea cu noi. Vorbeam si eu cu reporterița, încercând printre picături să facem o brumă de documentare pentru reportaj, dar nu era chip, atenția ne era acaparată de C.

Cealaltă jumătate de copii se duseseră la cameraman și erau călare pe el. C s-a despărțit de reporteriță și a fugit și el la cameraman, făcând curse între cameraman și mine. I-am zis baiatului să stăm unul lângă altul să nu obosească copii fugind între noi.

În tot acest timp, educatoarea L. era atentă ca niciunul dintre copii să nu se rănească, zadarnicindu-le orice tentativă de acest gen. Prezentă, pentru o ajuta în această situație deosebită, era și logopeda CA, ea explicându-mi mai multe detalii despre fiecare copil în parte. La un moment dat am întrebat-o de ce trag copii așa la mine și nu la soția mea și de ce trag la cameraman și nu la reporteriță. Răspunsul, logic de altfel, a venit: "Păi sunt sătui de prezență feminină, în schimb nu au nicio prezență masculină în jurul lor". Educatoarea L. prizând din zbor discuția intervine: "Și dacă ați știi câte își imaginează, aud împrejur, la ceilalți diverse povești și și le dezvolta pe ale lor. Să vedeți cum spun: Mama mea are o casă mare, cu o pajiște frumoasă în față, cu multe vaci și oi. Dimineața îmi dă lapte de la văcuța Mu, care e văcuța mea dragă.".

Un nod mi s-a pus în gât și m-am ținut de cana de cafea, oferită cu amabilitate, pentru a nu mi se vedea lacrimile din ochi. Deși nu mai am voie să beau cafea cu cofeina, am dus cana la gură și am sorbit pentru a masca faptul că era cât pe ce să plâng.

Nouă și cinci zeci deja, Momentul cadourilor

Am filmat interviul cu reporterița, evident cu amicul C printre picioare. Am încercat să lansez un mesaj câtre buzoieni, dacă fiecare s-ar duce și-ar alege un copil de care să aibă grijă și apoi, lunar, săptămânal, sau cât de des vor ei să se ducă cu ceva la acel copil, să îl scoată la plimbare, să se joace cu el, ar fi minunat. Nu trebuie să îl iei acasă pentru todeauna, dar poți avea grijă de el în felul asta. El nu ar mai fi al nimanui și chiar și la centru s-ar ști că cineva se interesează de copilul ăla. Uneori e nevoie de cineva să aibă grijă de ei, să le dea un medicament care, lăsat la voia soartei și a prea iubitului nostru guvern, ajunge prea târziu.

Am început să împart cadourile. C intră primul să își ia cadoul, și mă pupă energic pe amândoi obrajii. Vine AL la rând, mă pupă și el și pleacă. Revine C care mă mai pupă odată. Am crezut că mai vrea un cadou și i-am zis ca nu mai primește unul, a zis că nu mai vrea unul și m-a pupat din nou. Am injurat în gând natura mea de mecanizm care mă făcea să mă gândesc la o așa o porcărie, când de fapt copilul vroia doar să mă pupe. A venit amicul A la rând, m-a pupat și și-a luat cadoul. Și cei doi G și-au luat cadourile, mulțumindu-mi pentru ele.

Vine rândul prietenului P să își ia cadoul, mă pupă și pleaca doi pași mai încolo și lasă punga jos. Am crezut că a scăpat-o și i-o ridic să i-o pun în mânuțele lui mici. El o ia, se duce doi pași mai încolo și o lasă jos. Știind că au modul lor de a fi, l-am lăsat în pace. El a început să se uite în pungă, scoțând fiecare chestie și făcând un zgomot apreciativ (sau cel puțin așa l-am interpretat eu), omul trebuia să verifice pentru ce m-a pupat, nu?

Ora 10 fix, Finalul

Au mai urmat minute bune de joacă la centrul de educație inclusivă, C luându-ma de mână și plimbându-mă prinnsala de clasa. L-am rugat să aibă grijă să nu mă bage în vreun dulap, mi-a raspuns foarte serios că are grijă. Mi-a povestit că lui îi place să se plimbe și că își dorește mult să se plimbe. M-am lăsat pe vine lângă el și l-am întrebat: " - Tu ce vrei să te faci când vei fi mare? - Vreau să mă fac mare! - Bravo! Și eu tot aia am vrut și uite cât am ajuns... - Vrei să te faci doctor? - Da! - De ce? - Să îi vindec pe oameni, să îi fac bine - Bine, când o să fi mare o să fi un bun doctor dacă îi asculți pe cei de la centru de aici. ".

zece și ceva, fix, Nebunia soartei, cât o urăsc

Spre final, a venit un tătic, cam la 23 ani (nu știu dacă am apreciat corect, tot ce vă scriu acum sunt din aprecierile mele) cu două fetițe care semănau mult între ele încât am crezut că sunt gemene. Fetițele păreau să aibă autism profund, pentru că nu reacționau în niciun fel și în plus, după poziția corpului, păreau să aibă și ceva paralizie cerebrală. Am rămas revoltat pe soarta asta de rahat, soartă care poate oferi unui părinte de 23 ani sau pe acolo, doi copii și ambii cu dizabilități crunte, cât de crudă trebuie să fie această soartă.

Am decis atunci să plec, să nu mă ia a doua oară plânsul, nu de alta, dar dispăruse ceașca de cafea, pentru a nu o vedea copiii. Am ieșit pe hol, în treacăt m-am cunoscut și cu domnul director al centrului, urmează să mă reîntorc la domnia sa, pentru ca am ceva de discutat cu el.

Prin amabilitatea omului blajin am ajuns la gară cu mașina din dotare și m-am pregătit pentru plecare.

10:45: Întoarcerea

Stăteam în gara din Buzău, așteptând trenul de întoarcere. O fântână susura încet lângă mine, iar în ea câteva broscuțe își duceau traiul lor liniștit. Vântul bătea în rafale scurte, infiorându-mă de frig când și când. Un lucru deosebit se întâmpla însă, pe copacii din apropiere vrăbiuțele ciripeau, ciorile croncăneau, iar eu puteam să le aud din nou. Învățasem iar să fiu om și nu un mecanizm împuțit care numără zilele până la moarte. M-am suit în trenul de București multumit că puteam auzi cântecul păsărelelor din nou și sperând să nu mai dispară niciodată.

Informații suplimentare

Asta a fost oameni buni povestea personajului meu. Ce trebuie voi să înțelegeți din asta:

1. Este nevoie de voi și de ajutorul vostru pentru ca lumea să ofere șanse egale tuturor. E nevoie de șanse egale pentru toți pentru ca anumiți oameni, mai năpăstuiți să devină membrii activi și productivi ai societății. Din asistați social să poată deveni oameni care produc și nu oameni pentru care trebuie să plătim noi întreținerea lor. Până la urma urmei e un principiu simplu de economie, putem să plătim toata viața să întreținem 600000 de persoane cu handicap, sau putem, acum, prin efort susținut, să plătim puțin, iar acești oameni, mare parte din ei, să ajungă pe propriile picioare și să se întrețină singuri, asta înseamnă că vom plăti mult mai puțin.

2. La centrul din buzău, există niște fonduri alocate de guvern, dar cum guvernul în mărinimia lui ne-a catalogat pe noi, persoanele cu dizabilitați, ca irecuperabili, fondurile alea sunt puține. În acest fel, rechizitele copiilor de la centru sunt cumpărate din salariul educatoarelor. Televizorul la care copii urmăresc desene animate în sala de curs, este adus de una din educatoare de acasă, atenție, nu un televizor vechi de care nu mai are nevoie pentru ca are unul nou. Ci singurul, propriul televizor. Copiii uneori sunt fără hainuțe, nu au ciorapi, nu au maieu, chiar și chiloți uneori, pentru că nu sunt și nu e vina nimănui de la centru, ei se descurcă cu banii care le vin.

   Am fost rugat dacă pot să fac rost de un televizor, m-am gândit și eu ca un televizor cu un dvd player și muulte dvd-uri cu desene animate ar fi un cadou frumos pentru acolo, dar asta înseamnă puțin mai mulți bani față de cât îmi pot eu permite momentan. Nu înseamnă că nu o să încerc să strâng și să cumpăr așa ceva, dar va mai dura.

3. Revin cu apelul câtre voi, nu este un apel pentru mine, nu vă cer nimic pentru mine, ci pentru acei copii. De altfel nici nu trebuie să ma includeți pe mine în ecuație, vă puteți duce direct la centru cu darurile voastre, pe STR. Horticole, NR. 56, în Buzău la clasa de gradiniță.

4. Revin cu mesajul către buzoieni, ducei-vă fraților acolo măcar odată pe lună și faceți un copil fericit, nu este greu și o să aveți parte de bucurii nebanuite. Nu puteți să dăruiți nimic, nu e o problemă, puteți dărui măcar 2 ore din timpul vostru să stați cu acei copii, ei vor fi mai fericiți. Așa de mult s-au bucurat când au vazut oameni străini.

În final mulțumesc complicilor mei, fără ei nimic nu ar fi fost posibil: Mihaiela Polschi (omul blajin), sotia mea, Mihaiela Mitrea (verișoara), Camelia Csiki (care mi-a fost ca de obicei alături, promovând evenimentul și centrul de educație inclusivă), Și nu în ultimul rând mama care a completat suma de bani alocată de mine pentru acest moment și care s-a bucurat mult auzind poveștile și văzând pozele + reportajul. Poze din păcate nu vă pot pune, pentru că nu e frumos, pentru cunoscuți, dacă vor, le pot vedea la mine.

Vă ofer scuzele mele pentru eventualele greșeli de redactare, dar scriind am retrăit fiecare emoție și am încercat să o las să apară și în scriere, drept pentru care nu am mai fost atent la reguli de scriere și alte din astea, pur și simplu am scris cum mi-a venit. Acum, recitind, îmi văd eventualele greșeli, dar le las acolo, să fie totul autentic, așa cum a ieșit din emoțiile trăite. Vă mulțumesc că ați rezistat până aici și nu uitați de mesajul aflat în final, ajutați cât puteți.

Multumiri

Va Multumesc!

Va multumesc pentru ca exiistati, pentru ca va pasa si pentru ca vreti in sufletul vostru sa fie mai bine oricui, indifferent cat de apropiat sau indepartat va este, indifferent din ce grup face parte, indifferent de orice.

Va multumesc pentru ca fara sa stiti prea multe despre mine, fara sa ma cunoasteti personal, ati acordat credit unui demers al meu si m-ati sustinut.

Va multumesc pentru ca, asa cum ati putut, ati participat la problemele mele, ati pus umarul sa rezolvati o parte din ele, ati rezonat alaturi de mine.

Datorita si voua, situatia nevazatorilor din Romania va ramane neschimbata pentru un moment, in sensul ca, nu vor fi taiate acele drepturi despre care vorbeam in scrisoarea mea deschisa pe care ati promovat-o cu atita bunavointa.

Inca odata va multumesc si va raman indatorat.

Cu drag al vostru

Black Ares

Informatii despre nevazatori si cum nu le este respectata legea referitoare la ei - partea II

Continui astazi analiza legii inceputa in episodul trecut.
De asemenea va invit sa mai cititi pe acest blog, analize asupra sistemului bancar facute in trecut in contradictie cu aceasta lege 448.
Va multumesc ca cititi si ca vreti sa intelegeti si sa ma intelegeti.



Din acest moment vom începe să observăm şi alte lacune ale legislaţiei.
Următoarea pe firmament, contradicţia cu altă legislaţie, sau, mai rău, supunerea faţă de alte legi.

Art. 66. - (1) Editurile au obligaţia să pună matriţele electronice utilizate pentru tipărirea cărţilor şi revistelor la dispoziţia persoanelor juridice autorizate care le solicită pentru a le transforma în format accesibil persoanelor cu deficienţe de vedere sau de citire, în condiţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Bibliotecile publice au obligaţia să înfiinţeze secţii cu carte în formate accesibile persoanelor cu deficienţe de vedere sau de citire.


Ca să înţelegeţi aceste paragrafe, trebuie să vă explic unele mici amănunte.
În viaţa de zi cu zi, persoanele fără vedere nu pot citi un material tipărit în alfabetul obişnuit, pentru că evident nu pot.
Însă, prin intermediul unui scanner obişnuit, o persoană fără vedere poate introduce în calculator, sub formă de imagine, un material tipărit.
Apoi, prin intermediul unei tehnologii denumită recunoaşterea optică a caracterelor, persoana în cauză poate transforma textul tipărit din imagine în text pur si simplu pe care mai apoi să îl copieze într-un editor de texte.
Vă veţi întreba cum foloseşte totuşi o persoană fără vedere un computer!
Ei bine, există un sistem de tehnologii, denumite citire de ecran şi text către vorbire.
Aceste tehnologii preiau o informaţie din computer, de cele mai multe ori afişata vizual şi o transformă în informaţie audio inteligibilă.
Deci, practic, computerul meu vorbeşte, aşa cum ar vorbi un om.
Astfel el îmi anunţă vocal orice modificare de context în lucrul cu calculatorul.
Apăs o tastă, el spune ce am apăsat, computerul afişează un mesaj, atunci tehnologia enunţă verbal ce s-a afişat.
Prin aceste tehnologii combinate: scanare, recunoaştere de caractere, citire de ecran, vorbire către text, o persoană nevăzătoare poate citi un text tipărit.
Procesul de scanare însă este unul anevoios, inchipuiţivă că zilele trecute doar ce mi-am cumpărat „Manualul gower de project management” are cam o mie de pagini a4. având în vedere că se poate scana cam la o rată de patru pagini pe minut, înseamnă că îmi trebuie 250 minute pentru a scana acea carte, adică aproximativ patru ore.
Această rată de scanare este una rapidă, uneori durează şi o pagină pe minut. Adăugand la asta şi eventualele rateuri, pagini care trebuie scanate de mai multe ori, timpul creşte considerabil. În plus nimeni nu e capabil să stea atâtea ore să facă o acţiune repetitivă, aşa că scanarea unei cărţi atât de mari nu poate fi un proces care decurge doar într-o zi.
La toate aceste neajunsuri se mai adaugă şi faptul că recunoaşterea caracterelor nu este un proces lipsit de erori, ba din potrivă, calitatea lui depinde de o mulţime de factori cum ar fi calitatea scanner-ului, calitatea hârtiei şi a cărţii, reglajele scanerului şi evident priceperea celui care scanează.
De cele mai multe ori, cartea după scanare, este corectată de cineva care vede, sau este citită aşa cu erori.

Pentru a elimina aceste probleme, legea a vrut să le spună editurilor, ca într-un cadru organizat să ofere matriţele cărţilor pentru a fi distribuite sub formă de e-book către persoanele nevăzătoare.
Numai că legea spune că aceste lucruri să se întâmple în conformitate cu legea dreptului de autor.
Fără a fi împotriva dreptului la proprietate intelectuală, trebuie să constat, că cele două legi se bad cap în cap, iar lumea alege să o respecte pe cea pe care şi-o doreşte.
Aşa că sunt foarte rare editurile care pun la dispoziţie cărţile în format electronic şi acelea doar când nu mai pot invoca legea dreptului de autor.
Deci vă închipuiţi care cărţi anume ajung la noi.
Nici vorbă să citeşti o nouă apariţie.
Mai mult, legea dreptului de autor interzice scanarea cărţilor, luandu-mi mie practic singura metodă prin care eu pot citi un material, sau forţându-mă să încalc legea şi deci să fiu un infractor.
Amintesc aici de faptul că în legea 448, în câteva articole discutate mai sus, statul trebuia să îmi procure lucruri necesare mie pentru viaţa de zi cu zi şi pentru muncă.
Cum nu o face, ne lasă la limita imposibilului.
De ce?
Pentru că alte state fac acest lucru, iar producătorii de aşa ceva s-au învăţat că ei fac contracte cu guverne nu cu persoane individuale.
Astfel pentru a citi un material tipărit eu aş avea nevoie:
Scanner: Este ieftin se găseşte oriunde, deci nu amintesc preţul.
OCR: Recunoaşterea caracterelor, costă 140 euro o licenţpă.
Cititor de ecran + text către vorbire: o licenţă 1095 dolari
Un display braille: 4000 usd.
Şi am enumerat doar câteva din tehnica de calcul, nu m-am legat de obiectele casnice.
Vă daţi seama ca nu mulţi au banii ăştia să îşi procure aceste materiale, ducând practic la 0 capacitatea de lecturare a unui material.
Cel de al doilea punct al articolului ar fi bun şi aplicabil, în contextul în care celelalte articole anterioare pe care le-am discutat, ar fi fost aplicate.
A face o sală de lectură specială pentru nevăzători la o bibliotecă, în contextul în care un nevăzător nu poate ajunge singur la o bibliotecă este cel puţin ilar.
Dar staţi liniştiţi că nici aşa ceva nu există, sau acolo unde există nu sunt întreprinderi ale statului, ci proiecte particulare, locale, făcute de diverse ong-uri fără nici un sprijin de la stat.
De obicei sunt săli mici, cu un computer, unde mai mult de o persoană două nu pot intra.

Art. 67. - (1) Până la data de 31 martie 2007, operatorii de telefonie au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin o cabină la o baterie de telefoane publice în conformitate cu prevederile legale în vigoare;
b) să furnizeze informaţii despre costurile serviciilor în forme accesibile persoanelor cu handicap.
(2) Operatorii de servicii bancare au obligaţia să pună la dispoziţia persoanelor cu handicap, la solicitarea acestora, extrase de cont şi alte informaţii în formate accesibile.
(3) Angajaţii operatorilor de servicii bancare şi poştale au obligaţia de a acorda asistenţă în completarea formularelor, la solicitarea persoanelor cu handicap.

Primul punct se respectă, dar el este bun pentru o parte din persoanele cu handicap, pentru acelea care se pot deplasa până la acel telefon. Deci respectarea acestui punct păleşte din cauza nerespectării celor legate de infrastructură.

Ajungem însă la un punct care pe mine m-a afectat mult, dar pentru asta, iaraşi trebuie să vă introduc puţin în viaţa persoanelor cu dizabilităţi vizuale.
Lipsindu-ne organul vital scrierii şi citirii în alfabetul obişnuit, evident că noi nu avem un scris propriu de mână.
Mulţi dintre noi cunoaştem literele obişnuite de tipar şi putem scrie în orb cu acele litere, nu ţinem rândul cam drept dacă scriem repede, dar cu grija se poate ţine şi rândul.
Însă aceată cunoaştere este una de cultură generală mai mult decât de uz zilnic.
Amintiţivă câte referiri la literele alfabetului sunt în descrierile de zi cu zi şi veţi înţelege de ce e necesar să cunoaştem acele litere.
Adesea ni se spune: „Vezi că e o şurubelniţă acolo care arată ca un t”.
Datorită faptului că nu putem scrie, nu avem o semnătură proprie.
Oricum, ea în sine, semnatura, este o instituţie cretină, trebuind abrogată şi schimbată de mult.
De ce?
Pentru că poate fi contrafăcută până la asemenea detaliu de fineţe încât oricine poate semna în locul vostru şi, mai mult, oricine poate nega că o semnătură este a sa.

Există însă legea notarilor publici care spune „Nevăzătorii nu au drept de semnătură”.
În faţa unui notar, dacă acesta acceptă, eu pot semna cu literele pe care le cunosc şi el certifică actul.
Dacă însă notarul nu vrea, eu trebuie să pun degetul să las amprenta.
Mulţi notari deja nu mai folosesc această practică pentru a nu include persoanele cu dizabilităţi în rândul celor fără de şcoală.
Aşa că eu personal, în faţa notarului, semnez cu mâna mea, sau notarul specifică faptul că sunt nevăzător şi semnează şi parafează răspunzând de acel act.
Ca fapt divers, eu nu am semnat nici la casătoria civilă, ofiţerul de stare civilă consemnând dizabilitatea şi faptul că acea căsătorie este legal consimţită.

Să revenim la legea noastra:
Punctul doi spune faptul că băncile trebuie să îmi puna mie la dispoziţie informaţii în format accesibil.
Asta înseamnă că trebuie să îmi ofere toate informaţiile într-un mod în care eu să îl pot înţelege.
Adică nu pe hârtie.
Pentru a nu respecta această lege, multe bănci au început să refuze nevăzătorilor servicii.
Personal am fost refuzat de mai multe bănci la deschiderea de carduri, conturi şi alte servicii.
Ei invocă diverse legi, cel mai adesea legea notarilor publici, ca să spună că eu nu am drept de semnătură şi deci, ei, nu îmi pot oferi serviciu.
Dacă eu nu am dreptul la serviciu, ei nu trebuie să îl mai facă în format accesibil şi uite aşa au scăpat de mine.
Este un comportament ilar al băncilor, deoarece soluţii tehnice există, nu sunt costisitoare.
Mai mult decât atât, multe din băncile de la noi, sunt sucursale, sau reprezentanţe ale unor bănci de afară, bănci care, în ţarile occidentale, au implementat şi ruleaza multiple astfel de soluţii pentru a oferi servicii persoanelor cu dizabilităţi.
Revin deci la idea că acolo, legea existentă este şi aplicată, spre deosebire de aici, asta făcând diferenţa de comportament.

Punctul 3, nici nu mai comentez, nu se aplică, adesea sunt întâmpinat cu un formular şi trimis să îl completez.
Când îndrăznesc să spun că aş dori ajutor la completare mi se replică:
„Dar tu nu vezi domne ce coadă e, stau acum după dumneata să îţi scriu hârtiile”.
Menţionez că cel mai des mi se întâmplă acest lucru la poştă, dar şi la alţi operatori de servicii publice, de drept public sau privat.

Art. 68. - Până la data de 31 decembrie 2007, proprietarii de spaţii hoteliere au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin o cameră pentru găzduirea persoanei cu handicap care utilizează fotoliul rulant;
b) să marcheze prin pavaj sau covoare tactile intrarea, recepţia şi să deţină harta tactilă a clădirii;
c) să monteze lifturi cu însemne tactile.


Nu pot comenta prea mult asupra acestui articol, deoarece nu am fost în toate hotelurile din ţară ca să verific.
Dar vă asigur că acolo unde am fost, hoteluri de la o stea până la hoteluri de cindi stele, punctele b şi c nu erau respectate, iar punctul a însemna de cele mai multe ori o cameră poziţionată la parter şi atât, fără alte adaptări, unele din ele fiind foarte înguste la intrare, aşa încât nu ştiu cum intra un fotoliu rulant.
Nu mai spun că acele hoteluri nu aveau rampă la intrare.
De curând am fost martor la o întâmplare într-o staţiune unde un om cu fotoliu rulant, împins de o bătrânică, a coborât pe scări, aşa cum făcea de obicei, lucru riscant de altfel.
Numai că de data aia lucrurile nu au mai mers cum trebuie, iar omul s-a dus pe scari cu tot cu fotoliu cazând şi din acesta.
Norocul meu că eram acolo cu mai mulţi prieteni şi eram toţi bine instruiţi pentru a interveni astfel încât am ajutat ca omul să nu păţească mai nimic.

Va urma

Alte articole pe aceasta tema:
Legea in romania nerespectata, obisnuinta bate tribunalul

Orbii persoane cu dizabilitati discriminati de banci, episodul I

Romania si cacaturile ei

Informatii despre nevazatori si cum nu le este respectata legea referitoare la ei - partea I

Aveam pe blogul preferat mie, slvc, o discutie pe baza noii legi si a demersului meu de postarea trecuta.
Am primit acolo o critica de la o persoana, critica dupa care, initial, m-am enervat, am vrut sa reactionez urat, dar dupa aceea am remarcat un lucru atit de simplu.
Oamenii habar nu au ce este viata unei persoane cu dizabilitati.
Mai précis habar nu au ce inseamna viata unui nevazator.
Si mai précis, ce inseamna viata unui nevazator in Romania.
Stiu ca o sa sariti si o sa spuneti:
“Da frate, stim, in Romania nu e bine”.
Dincolo de aceasta fraza stereotypica, va spun ca nu, nu stiti nimic, vi se pare ca stiti si actionati in consecinta.
Va voi presenta mai jos diverse articole din legea persoanelor cu handicap si veti vedea singuri daca se aplica sau nu.
Mai important decat asta e faptul ca va voi prezenta printre articole, informatii despre cum sunt folosite anumite elemente specificate in lege in viata persoanelor cu dizabilitati.
Din pacate sunt mai multe parti destul de lungi, asa ca va mai urma si zilele urmatoare sa vizionati aceste informatii.

Va multumesc ca cititi!

Legea persoanelor cu dizabilităti nerespectata

Pentru informarea opiniei publice, m-am gândit să scriu acest document.
Există o percepţie publică în rândul oamenilor cum că persoanele cu dizabilităţi au tot ce îşi doresc, încât noua lege care le taie din pensia socială, nu ar fi chiar aşa o problemă.
În românia legea principală pentru protecţia persoanelor cu handicap este legea 448 pe 2006.
Vom analiza împreuna câteva articole dina ceastă lege şi am să vă rog să vă duceţi să constataţi singuri dacă am sau nu dreptate.
Aşa dar sa începem cu analiza legii.

Mediul Înconjurător

Ca o persoană care nu văd, nu am cum să identific lucrurile din juru meu la o depărtare mai mare. Practic în viaţa unui nevăzător există trei spaţii pe care acesta le poate controla într-o măsură mai mică sau mai mare:
Spaţiul închis aflat in jurul nevăzătorului la o distanţă de un braţ. Adică întindeţi braţul înainte şi vă învârtiţi în loc în jurul vostru şi âla este spaţiul închis.
Este foarte controlabil de către nevăzător, deoarece el poate atinge cu mâna tot ce se află acolo şi deci să ia cunoştinţă de existenţa a ceva în acel spaţiu.
Spaţiul semideschis: Este spaţiul care se află în jurul nevăzătorului la o distanţă de un braţ plus lungimea bastonului de nevăzător. Este un spaţiu mai greu controlabil pentru că nevăzătorul nu simte direct, cu propriile simţuri ce se află în jur.
Spaţiul deschis: Spaţiul acesta este format de tot ce nu se află în celelalte două spaţii şi nu e controlabil de loc de nevăzător.
Pentru a putea controla spaţiul deschis, nevăzătorul merge cu celelalte două spaţii din aproape în aproape.
Totuşi să observăm că dacă în spaţiile controlabile obiectele sunt vizuale, ele pot fi ignorate de către nevăzător.
De aceea în toată lumea, obiectele vizuale importante pentru nevăzător se marchează şi tactil într-un fel.
V-am explicat toate acestea pentru a înţelege ceea ce urmează şi necesitatea celor spuse de lege, dar niciodată aplicate.

Legea 448 are un întreg capitol de accesibilitate în care spune:

Art. 61. - În vederea asigurării accesului persoanelor cu handicap la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional, autorităţile publice au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice:
a) să promoveze şi să implementeze conceptul Acces pentru toţi, pentru a împiedica crearea de noi bariere şi apariţia unor noi surse de discriminare;
b) să sprijine cercetarea, dezvoltarea şi producţia de noi tehnologii de informare şi comunicare şi tehnologii asistive;
c) să recomande şi să susţină introducerea în pregătirea iniţială a elevilor şi studenţilor a unor cursuri referitoare la problematica handicapului şi a nevoilor acestora, precum şi la diversificarea modalităţilor de realizare a accesibilităţii;
d) să faciliteze accesul persoanelor cu handicap la noile tehnologii;
e) să asigure accesul la informaţiile publice pentru persoanele cu handicap;
f) să asigure interpreţi autorizaţi ai limbajului mimico-gestual şi ai limbajului specific persoanelor cu surdocecitate;
g) să proiecteze şi să deruleze, în colaborare sau în parteneriat cu persoanele juridice, publice ori private, programe de accesibilitate sau de conştientizare asupra importanţei acesteia.

Punctul a este un blabla mare, practic nu recomanda nimic, e ca si cum i-ai recomanda unui copil să nu uite să se spele pe dinţi. Dacă o va face, sau nu, e treaba lui.
Punctul B nu este respectat. Nu există nici măcar un proiect de cercetare în domeniu. Toate tehnologiile respective ne sunt aduse de afară şi vândute la preţuri exorbitante.
Mai mult decât atât nu există niciun program naţional prin care să primesc măcar o parte din costurile necesare lucrurilor de care eu am nevoie.
Punctul C: Întrebaţi-vă copii dacă au făcut aşa ceva la şcoală.
Eu însumi am fost în şcoli să predau aşa ceva, darn u în numele unei autorităţi publice, ci pe cont propriu.
Oamenii erau foarte miraţi că se poate preda aşa ceva şi nu mai auziseră până atunci.
La punctul D, legea spune că statul ar trebui să îmi procure şi să mă ajute să obţin lucrurile necesare pentru mine, referitoare la dizabilitate.
Eventual statul ar trebui să şi suporte şi o parte din costurile acestor instrumente.
Însă nu numai că nu se ocupă de suportarea costurilor, dar nici nu au reuşit să aducă în România importatori, sau distribuitori de aşa ceva.
Toate lucrurile se cumpără de afară, cu preţuri exorbitante şi, mai mult, cu nişte costuri ale plăţilor fenomenale.
Neexistând posibilitatea să plăteşti în ţară, trebuie să plăteşti prin transfer bancar în străinătate, care costă foarte mult.
La un produs de 45 euro pe care îl cumperi, trebuie să plăteşti 50 euro comisioane bancare.
Despre punctele F şi G nu mai vorbesc, pentru că pe astea le puteţi constata şi singuri că nu există.
Dacă nu, putem întreba persoanele cu dizabilităţi de auz, de câte ori au găsit un interpret la o autoritate publică.

Art. 62. - (1) Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun şi staţiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători şi peroanele principalelor staţii, spaţiile de parcare, străzile şi drumurile publice, telefoanele publice, mediul informaţional şi comunicaţional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
(2) Clădirile de patrimoniu şi cele istorice se vor adapta, cu respectarea caracteristicilor arhitectonice, conform prevederilor legale în domeniu.
(3) Costurile lucrărilor necesare pentru realizarea adaptărilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se suportă din bugetele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi din sursele proprii ale persoanelor juridice cu capital privat, după caz.
(4) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să includă reprezentanţi ai Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap sau ai organizaţiilor neguvernamentale ale persoanelor cu handicap în comisiile de recepţie a lucrărilor de construcţie ori de adaptare a obiectivelor prevăzute la alin. (1) şi (2).
Art. 63. - (1) Autorităţile prevăzute de lege au obligaţia să elibereze autorizaţia de construcţie pentru clădirile de utilitate publică numai în condiţiile respectării prevederilor legale în domeniu, astfel încât să fie permis accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi pentru clădirile de locuit care se construiesc ori pentru care se realizează lucrări de consolidare, de reabilitare, de extindere şi/sau de modernizare, cu finanţare din fonduri publice.
(3) Adaptarea accesului în clădirile aflate în patrimoniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale se face şi în condiţiile când nu se realizează lucrările prevăzute la alin. (2), la solicitarea persoanelor cu handicap grav, locatari ai acestora.

Am dat două articole de odată pentru că acestea sunt foarte strâns legate între ele şi nu e foarte mult de comentat pe marginea lor.
Articolul 62 punctul 1:
Vă întreb unde aţi văzut asemenea adaptări.
Recunosc că în Constanţa, acolo unde locuiesc, la unele intersecţii au fost montate semafoare sonore.
Aceste semafoare când e roşu nu emit niciun sunet, când este verde emit un sunet.
Să ne închipuim acum un nevăzător care merge pe un trotuar lung de 500 metrii în dreptul căruia se află o trecere de pietoni cu un semafor, fie el şi sonor.
Dacă semaforul este pe roşu, el nu scoate niciun sunet.
Mă întreb, cum va identifica nevăzătorul acea trecere de pietoni în caz că doreşte să traverseze.
Singura variantă pe care o văd este aceea ca el să aştepte vreo 5 minute să vadă dacă se aude semaforu.
Dacă nu îl aude, să plece mai departe pentru că înseamnă că nu există o trecere de pietoni pe acolo.
Având în vedere că s-ar putea să nu ştie în prealabil pe ce trotuare sunt treceri de pietoni cu semafor, asta înseamnă că ori de câte ori va dori să traverseze, nevăzătorul nostrum va trebui să aştepte cele 5 minute să vadă dacă nu cumva se aude.
Deci va trebui să facă asta la fiecare trotuar, iar dacă nu aude nimic, să se mai deplaseze nitel şi apoi iar să asculte.
În mod normal aceste semafoare ar fi trebuit să scoată zgomot şi când e roşu şi când e verde, iar sunetele să fie diferite.
Dar ne-am îndepărtat de la subiect. Spuneam că nu există acele amenajări aşa cum prevede alineatul 1.
Dacă aici legea nu prevede strict ce anume să se facă (ceea ce este o lacună),
Veţi vedea că în articolele următoare legea prevede nişte lucruri stricte.

Articolul 63 punctul 1:
Foarte important, acesta spune că în România nu ar fi trebuit emisă nicio autorizaţie de construcţie, atâta timp cât clădirea ce urmează a fi construită, în planul ei, nu respectă elementele de construcţie necesare accesului persoanelor cu dizabilităţi.
Legea aceasta este din 2006, ori eu nu cred că din 2006 nu s-a mai construit, darn u am văzut clădiri noi în care un nevăzător să se poată descurca fără ajutor.
Ceea ce înseamnă că ajungem încet, îbncet la miezul problemei şi anume că autorităţile nu respectă această lege.

Art. 64. - (1) Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie, până la 31 decembrie 2010, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia măsuri pentru:
a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie;
b) adaptarea tuturor staţiilor mijloacelor de transport în comun conform prevederilor legale, inclusiv marcarea prin pavaj tactil a spaţiilor de acces spre uşa de intrare în mijlocul de transport;
c) montarea panourilor de afişaj corespunzătoare nevoilor persoanelor cu handicap vizual şi auditiv în mijloacele de transport public;
d) imprimarea cu caractere mari şi în culori contrastante a rutelor şi a indicativelor mijloacelor de transport în comun.
(2) În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, toţi operatorii de taxi au obligaţia să asigure cel puţin o maşină adaptată transportului persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant.
(3) Constituie discriminare refuzul conducătorului de taxi de a asigura transportul persoanei cu handicap şi a dispozitivului de mers.
(4) Până la data de 31 decembrie 2007, autorităţile administraţiei publice locale competente au obligaţia să ia măsuri pentru:
a) adaptarea trecerilor de pietoni de pe străzile şi drumurile publice conform prevederilor legale, inclusiv marcarea prin pavaj tactil;
b) montarea sistemelor de semnalizare sonoră şi vizuală la intersecţiile cu trafic intens.
(5) Câinele-ghid care însoţeşte persoana cu handicap grav are acces liber şi gratuit în toate locurile publice şi în mijloacele de transport.
(6) Până la data de 31 decembrie 2010, administratorii infrastructurii feroviare şi operatorii de transport feroviar au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin un vagon şi staţiile principale de tren, pentru a permite accesul persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant;
b) să marcheze prin pavaj tactil contrastant căile spre peroanele de îmbarcare, ghişee sau alte utilităţi.

Aici deja vedem nişte lucruri spuse, nişte termene impuse. Ţin să mentionez că în momentul acestei scrieri ne aflăm în data de 19.09.2011.
Să analizăm puţin acest articol.
La punctul 1 aceasta lege spune că până la 31.12.2010 autorităţile ar fi trebuit să adapteze fiecare mijloc de transport în comun astfel încât acesta să poată fi folosit de orice persoană cu handicap.
Nu ştiu cum este în alte oraşe, dare u la constanţa nu văd aceste lucruri.
Spre exemplu eu ca nevăzător, nu ştiu ce autobus vine, adică ce număr este, nu ştiu unde este uşa pe care să urc.
Mai important, legea spune să se marcheze staţia şi drumul către uşi cu pavaj tactil.
Acest pavaj este un pavaj pe care eu ca nevăzător să îl simt la picior şi după care să mă ghidez spre uşă.
Mai mult, tot cu ajutorul acestui pavaj pot sa aflu pe un trotuar de 500 metrii care are o staţie de autobus pe el, unde se află staţia aia de autobus.
La momentul actual nu există aşa ceva, decât în jurul şcolii de nevăzători din bucureşti.
Mai mult, obişnuiesc să merg cu transportul în comun, însoţit fireşte, iar la staţiile din Constanţa, nu ştiu cum se face, dar mereu uşa pe care cobor eu este oprită în faţa unui pom, sau a unui stâlp eventual şi cu un coş de gunoi pe el.

Să observăm că la punctul 4, se spune că până la 31.12.2007 trecerile de pietoni şi alte elemente importante de pe stradă ar trebui marcate inclusiv prin pavaj tactil.
Suntem în 2011 şi acest lucru nu se întâmplă.

Punctul 6 litera b spune că în gările CFR eu, ca nevăzător, ar trebui să am pavaj tactil spre peron, spre casele de bilete, astfel încât să mă pot descurca singur.
Inutil să spun că nici acest lucru nu se întâmplă.


Va urma

scrisoare deschisa impotriva .legii asistentei sociale

Nu am mai scris de mult, fiind putin suparat pe diverse lucruri si simtind nevoia sa fiu singur o vreme.
Colac peste pupaza guvernul vine si cu un proiect de lege aberrant impotriva caruia am scris o scrisoare deschisa pe care o public mai jos.
Rugamintea mea catre voi este sa furnizati aceasta scrisoare cat mai multor personae, daca aveti parlamentari prin families au printer cunostinte si mai bine.
Pentru cei ce doresc, le pot pune la dispozitie si scrisoarea in format word.
Scrisoarea este scrisa la prima mana, fara corecturi, asa cum a nascut ea din supararea mea.
Va multumesc anticipat pentru ajutor.






Mă numesc Radu Vasile şi sunt un nevazător de 28 ani din Constanta. Ca şi studii am absolvit Facultatea de Matematica – Informatică din cadrul Universităţii Ovidius Constanta, iar mai apoi am absolvit Masterul Managementul Informatizat al Proiectelor din cadrul Facultăţii de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică de la Academia de Studii Economice din Bucureşti.
Motivul prezentei scrieri îl constituie proiectul legii asistenţei sociale pe care guvernul a binevoit să îl depună ,la parlament spre dezbatere.
Pentru a intelege mai bine de ce scriu aceste rânduri, trebuie să vă prezint puţin situaţia actuală cu câteva exemple din viaţa mea.
Persoanele cu handicap în momentul de faţă sunt catalogate şi împărţite conform legii 448 pe 2006 în 3 grade majore de handicap.
Aceste grade sunt acordate având în vedere gravitatea bolii, sau a dizabilităţii de care omul suferă.
În funcţie de aceste grade de handicap, omul primeşte ca şi compensaţie în bani o pensie socială.
Pentru cei de gradul I, persoane presupuse a avea nevoie de ajutor în viaţa de zi cu zi, pe lângă pensia socială, se mai acordă un ajutor de insoţitor, sau, la alegere, I se angajează un asistent personal care va primi un salariu în cuantumul ajutorului de însoţitor.
Pentru o persoană de gradul I cuantumul acestor sume în momentul de faţă este de 202 ron pensie sociala, 91 ron, buget complementar si 525 ron ajutor de însoţitor.
Bugetul complementar se foloseste pentru achitarea diverselor abonamente la utilităţile strict necesare pentru o persoană cu dizabilităţi (cum ar fi telefonul fix).
Restul de bani fiecare îl foloseşte cum poate, pentru a elimina pe cât posibil inegalităţile existente între persoanele cu şi fără dizabilităţi.
Spre exemplu: Pentru a mă deplasa dintr-un loc în altul, eu, ca nevăzător, nu pot folosi singur transportul în comun, pentru simplul motiv că staţiile autobuzelor nu sunt marcate în niciun fel, aşa că dacă avem un trotuar de 300 metrii care pe undeva are o staţie de autobus, eu nu pot afla unde este acea staţie.
Este doar un exemplu din multe altele existente în viaţa mea.
Soluţiile sunt: Fie să folosesc taxiul care vine unde îl chem. Eu şi mă duce unde vreau eu, fie să rog o persoană să mă însoţească.
Ştim cu toţii ca nimic nu e pe gratis şi că, dacă vrem să avem parte de ajutor şi în viitor, e bines ă răsplătim persoana care ne ajută, pentru că nimeni nu e dornic de caritate la nesfârşit.
Deci practic aceşti bani îmi oferă independenţa de care am nevoie pentru a-mi desfăşura viaţa într-un mod activ şi integrat în restul societăţii.
Mai mult, am încercat de atâtea ori să mă angajez, iar sub diverse motive am fost respins la interviuri de oameni care nu doreau să se încurce cu persoane oarbe.
Nu discutăm acum motivele acestor oameni, pentru că ele sunt multe şi variate, dar ne având de muncă, m-am hotărât să încerc ceva pe cont propriu.
Cu banii mai sus amintiţi, reuşesc să ma deplasez unde am nevoie pentru a-mi realiza contractele pe care oamenii din societatea celor fără dizabilităţi binevoiesc să mi le arunce. De menţionat că acestea sunt puţine şi rare, deci banii de mai sus reuşesc să ma ţină calm şi cu mintea limpede într-o lună în care nu reuşesc să găsesc ceva de muncă şi să pot gândi ce să mai fac pentru a mai atrage un contract.
Alte persoane, mai rău afectate de soartă, folosesc aceşti bani în întregime pe medicamente, pentru că nu toate medicamentele sunt gratis şi, din cauza legii conflictuale, nu toţi primesc medicamente gratis.
V-am descris mai sus, poate singura măsură reala de protecţie socială a persoanelor cu dizabilităţi din ţara noastră, restul fiind fie neaplicate, fie neimplementate.

Proiectul legii sociale vine la capitolul 4 secţiunea 3 şi spune:

Art. 82 – (1) Persoanele cu dizabilităţi, în funcţie de nivelul deficienţei, gradul de afectare al
funcţiilor şi structurilor organismului, factorii de mediu şi personali, incapacitatea manifestată se
încadrează în grade de dizabilitate, reglementate prin legile speciale.
(2) În funcţie de gradul de dizabilitate, situaţia familială şi socio-economică, persoanele cu
dizabilităţi beneficiază de alocaţii, indemnizaţii şi facilităţi, precum şi alte forme de sprijin financiar
şi în natură.
(3) În scopul susţinerii necesităţilor zilnice de viaţă, persoanele cu dizabilităţi beneficiază
de o alocaţie lunară care se acordă în cuantumuri diferenţiate în raport cu veniturile proprii ale
persoanei şi gradul de dizabilitate al acesteia.
(4) Pentru asigurarea îngrijirii personale, persoana cu dizabilităţi, adult sau copil, aflată la
domiciliul său ori al familiei sale are dreptul la o indemnizaţie de îngrijire, în funcţie de gradul de
dizabilitate şi în condiţiile stabilite prin legile speciale.
37
(5) Persoanele adulte, în funcţie de gradul de dizabilitate, pot beneficia, în condiţiile legii,
de facilităţi fiscale şi alte facilităţi, precum şi de credite a căror dobândă se suportă din bugetul de stat
pentru achiziţionarea de autovehicule şi pentru adaptarea locuinţei conform nevoilor individuale.
(6) Beneficiază de măsurile prevăzute la alin. (5) şi familia sau persoana care are în
îngrijire cel puţin un copil cu dizabilităţi majore.

Ei bine, prin acest articol, pensia socială şi ajutorul de însoţitor sunt legate de contextul familial al persoanei cu dizabilităţi şi de veniturile acesteia.
Principiul invocat este că să se dea numai celor care au nevoie, dar tocmai acest principiu include idea de discriminare din start.
Să presupunem că eu sunt angajat ca programator. Un coleg văzător pe acelas post cu mine primeste 3000 ron salariu.
Eu să spunem că printr-o minune (deoarece din start angajatorii îmi oferă salarii mai mici, spunandu-mi că ori accept ori plec, că oricum nu am unde mă duce) primesc acelaşi salariu.
Colegul meu văzător nu are nicio problemă în a se deplasa la şi de la locul de muncă, în a-şi asigura lucrurile care îi trebuie zilnic.
Eu, aşa cum am arătat, trebuie să cheltui nişte bani mai mulţi pentru a ajunge la muncă, pentru a-mi asigura lucrurile necesare zilnic.
În concluzie, deşi vom primi aceeaşi bani, eu şi colegul meu vom avea salarii diferite fără aportul acestor pensii sociale, pentru că mare parte din salariu meu se va duce pe elemente legate de dizabilitate şi deci deja apare inegalitatea între mine şi el.
Conform principiului de şanse egale între mine şi colegul meu nu trebuie să existe pe cât posibil nicio diferenţă.
Mai mult însă această lege nu leagă pensia sociala numai de veniturile persoanei, ci şi de contextul familial.
Asta ce înseamnă?
Înseamnă că dacă eu am un tată bogat, sau o mamă bogată, sau un unchi, sau…
Pentru că legea nu e explicită lăsând la îndemâna guvernanţilor să schimbe aceste lucruri cum vor, deci dacă am pe cineva în familie bogat, eu nu mai primesc această pensie socială, fiind lăsat pe mâna rudei bogate să se ocupe de mine.
În primul rând a întrebat cineva pe ruda bogată dacă doreşte să se ocupe de persoana cu dizabilităţi?
În contextul în care multe persoane cu dizabilităţi suferă în familiile lor un tratament neadegvat (sunt copii care nu au mers la şcoala pentru a nu face familia de ruşine şi sunt închişi în camerele lor pentru a nu fi văzuţi de cineva) legea vine şi ne lasă taman pe mâinile acestor tipuri de familii (acolo unde e cazul).
Ţin să menţionez că dizabilitatea se manifestă în viaţa unui om în orice moment al existenţei sale, aşa că particularizarea compensaţiilor pentru o dizabilitate în funcţie de un context s-au altul este un lucru eronat.
Un alt exemplu din viaţa mea, am muncit la Bucureşti pentru 3 ani de zile (profesorul meu de baze de date mi-a oferit un post din milă), iar acolo nu eram cu familia, sau cu cineva, eram singur, doar cu banii mei de însoţitor pe care îi foloseam pentru a mă deplasa unde aveam nevoie.
Un alt efect pervers al acestui articol este acela că încurajează lipsa de activitate, adică dacă oamenii fără venit capătă aceste pensii sociale, atunci mulţi vor renunţa la a mai produce venit pentru a avea aceste pensii sociale.
De ce se va întimpla asta?
Păi aşa cum am arătat mai sus, mulţi muncesc pe contracte găsite când şi când, deci un venit nesigur, pensia socială este un venit sigur, vine lună de lună, atunci voi renunţa la a mai face contracte, pentru a avea un venit sigur cât de cât.
Poate că o diminuare a veniturilor pensiilor sociale ar fi fost posibilă, dacă în România am fi avut amenajări specifice persoanelor cu dizabilităţi şi utile întregii societăţi.
Amenajări care să mă ajute să ma deplasez, care să mă ajute să interacţionez cu mediul înconjurător.
Dar tocmai aceste adaptări sunt specificate în lege vag, fără a se mentiona ce să se facă şi cum şi, mai mult, aceste amenajări sunt lăsate pe seama autoritătilor locale şi pe seama bugetelor acestora, în contextul în care multe autorităţi locale nu au bani nici pentru a-şi plăti încălzirea.

Prin această scriere am vrut să dovedesc cât de greşit este acest proiect de lege, mai ales în ceea ce priveşte capitolul sau 4 secţiunea 3.
Totodată rog pe distinşii parlamentari din tot sufletul să nu voteze o asemenea aberaţie, deoarece nu de o lege nouă au nevoie persoanele cu dizabilităţi, ci de măcar implementarea celei existente.
Pentru că există legea 448 pe 2006 care, deşi are şi ea neajunsuri, este o lege cât de cât bună, dar pe care nimeni nu o aplică, termenele date în această lege pentru amenajarea mediului înconjurător fiind depăşite de mult fără a se realiza nimic.
Mai întâi să oferim persoanelor cu dizabilităţi un mediu în care să poată acţiona cu şanse egale şi apoi să intervenim crud asupra singurei compensaţii pe care statul o oferă.
Legislaţia românească încă suferă din cauza neadoptării diverselor acte normative europene în ceea ce priveşte persoanele cu dizabilităţi, deci o eventuală iniţiativă politică ar putea fi implementarea directivei europene 78 pe 2000, nu această lege.
Din păcate însă nici legislaţia pe care o avem nu este respectată.
Revin deci cu rugămintea, dragi parlamentari, nu votaţi această lege, sau votaţi excluderea secţiunii 3 din capitolul IV.
Pentru a avea un motiv mai puternic de a vota împotriva acestei legi, trebuie să vă gândiţi că „nu persoanele cu dizabilităţi au provocat criza şi nu ele sunt cele care trebuie să plătească factura acestei crize”.

Vă multumesc

Radu Vasile

luati atitudine!!! NU! Partea a doua!

http://simonarrr.wordpress.com/2009/09/23/inglorious-basterds-un-fel-de-cronica-de-film/#comment-4606

Revin asa cum spuneam, cu inca un citat din postarea/comentariile respective.

Am vazut randul trecut, cum eram apostrofati de doamna diriginta, ca nu luam atitudine, ca suntem niste neispraviti (in termeni dulci).
Am zis, ia sa citesc si comentariile, sa vad ce parere are lumea.
Si ori comentariile sunt moderate, ori publicul tinta e cu capul in nori efectiv, ori ambele,
Dar toti felicita atitudinea si sunt cu porniri din astea sociale.
Stau si ma gandesc, oare lumea nu rationeaza putin? Cred ca oamenii astia nua u avut in viata lor un pericol real la cur, pentru a putea intelege ce inseamna.
Dar, tot citind, ce gasesc!!!
Pe blogul doamnei diriginte, acolo unde atitudinea corecta, completa, corespunzatoare este promovata, acolo unde totul este cum trebuie, unde doamna diriginta pare sa stie exact ce e de facut si cine e de vina, gasesc urmatorul comentariu, referitor la cei ce se baga in fata la coada, cei despre care era vorba in articol:

1. george_escu Says:

septembrie 25, 2009 at 4:45 am
Eu stiu ca persoanele cu handicap au prioritate la cozi sau diverse evenimente … Nu e frumos din partea ta sa te iei de respectivii cocalari … sunt handicapati si au mai avut si-o copilarie nefericita

Uau, pai ce facem bre, glumim pe seama persoanelor cu handicap? Le asemuim, fie si in gluma, cu niste persoane nesimtite si asa cum erau descrise cele in articol?
Pai atitudine e asta?
Revenind la un ton mai serios, sunt mandru de asemuirea facuta, m-am simtit extraordinar si am inteles brusc faptul ca,
Astia care promoveaza atit faptul ca nu avem atitudine, au si ei un nivel destul de limitat de intelegere al atitudinii sociale si ca de fapt si ei sunt tot cam pe acolo cu atitudinea, aplicand-o numai cand aceasta le convine lor, in rest, putem sa bagam persoanele cu handicap la un loc cu nesimtiti, eventual sa mai emitem si alte ipoteze despre persoanele cu handicap ca ce ne pasa, noi tre sa luam atitudine ca 8 nesimtiti sau bagat la coada in fata, in schimb, in atitudinea luata fata de persoanele cu handicap, lasa ca e bine asa, sa facem asemuiri ca nu conteaza.
O multime de oameni se chinuie sa demitizeze informatiile gresite si cretine despre persoane cu handicap, cum ar fi cele ca o persoana cu handicap nu e neaparat dusa cu pluta, nu e nebuna, iar ei, ei care vorbesc de atitudine pe blogul lor vin si trantesc dinastea.
Eu nu zic ca nu se poate glumi cu subiecte legate de persoane cu handicap, dar cu grija, pentru a nu crea inca un mit cretin pe seama lor, ca si asa sunt prea multe.
O sa ziceti, bine, bine, dar asta e un comentariu al unui ins,
Ce vina are posesoarea blogului?
Pai in primul rand comentariile par a fi moderate acolo, dar mai mult de cat atit, posesoarea blogului A.K.A. Doamna Diriginta, vine si ii raspunde domnului in cauza:
1. simonarrr Says:

septembrie 27, 2009 at 6:23 pm
Da, chiar, George, cum de nu m-am gandit la asta?


Doamna Diriginta, persoana cu handicap ce sunt, va multumeste pentru aprobarea faptului ca persoanele cu handicap sunt tot una cu cocalarii si pitipoancele (asa cum le numiti, mie nu imi sunt obisnuiti astfel de termeni, eu nu fac generalizari inutile)
Si va roaga respectuos pe viitor, cand va mai apuca efuziunea de dat lectii de atitudine, sa va insusiti toate regulile jocului, nu doar pe acelea care va convin.

Observ pe blogul respectiv, ca posesoarea este o activa militanta in campul asta al atitudinii si incep sa inteleg de ce toti militantii astia pentru atitudine nu reusesc sa faca mai nimic, pentru ca:
- Ei insisi nu stiu ce e aia complet si corect;
- Ne stiind, nu pot aplica;
- Nici ei nu cred ceea ce spun, iar atitudinea e ceva asa, care daca se poate aplica numai sa le genereze lor confort ar fi bine.

In final doresc sa spun un lucru, nu judec persoana aici, ci judec personalitatea care razbate din scrierile sale.
Poate persoana in sine, Simona, e o femeie buna, blajina, da bacsisi la chelner, ajuta cersetorii, se implica activ in societate, deci e un model de urmat.
Dar ceea ce rasbate din scrieri, nu e chiar asta, iar eu aia critic.
Asa ca daca, o sa imi sariti cu comentarii de genul „ca e fata buna”, o fi, dar sa o si arate.

Va multumesc ca si astazi ati fost alaturi de mine si mi-ati suportat zicerile, ofer scuzele mele celor care nu sunt de parere cu mine si le astept parerile si va asigur ca sunt destul de inteligent incat sa pot accepta si parerile altora.
In plus, la mine nu exista moderare.

Romania si cacaturile ei!!!

Discutam impreuna cu oameni de bine pe un alt blog la http://confruntadurerea.wordpress.com
Multumesc detinatoarei ca mi-a suportat comenturile:)

Voi publica mai jos ceea ce se vroia a fi un coment raspuns la comentul celei/celui care scrie sub pseudonimul @lucisfera acolo.
Il voi publica ca atare, cum am inceput sa il scriu acolo:

 deocamdata draga @lucisfera, eu inca trebuie sa traiesc aici, orice incercare a mea de a emigra, s-a lovit fie de niste functionari evident romani, fie
de incapacitatea mea de a avea informatii, fie de alte probleme.

In Ro pentru faptul ca nu vezi iti sunt refuzate servicii, iti e refuzat dreptul la deplasare si multe alte drepturi.

O lege a persoanelor cu handicap care toata lumea o foloseste pe post de hartie igienica.
Cateva exemple (o sa se supere @confrunta durerea pe mine, dar cred ca astea ii vor justifica daca mai era nevoie, atitudinea fata de Ro).
In luna septembrie 2009 Banca Transilvania mi-a refuzat deschiderea unui card + cont pe motiv ca sunt orb. De asemenea mi-a refuzat si deschiderea serviciului
bt24 (internet banking al lor) tot pe acelas motiv.
Am reclamat la consiliul national anti discriminare, forul care trebuie sa se ocupe de asemenea cazuri.
Reclamatia depusa in septembrie 2009, infatisarea pusa pe 28 octombrie 2009, fixat reinfatisare pe 10 noiembrie 2009, data pana la care eu trebuia sa completez
dosarul cu declaratia unui martor.
Am trimis declaratia, am asteptat.
pe 21 decembrie primesc o instiintare cum ca nu s-a luat o hotorare pentru ca, nenorocit ce sunt nu? Nu am depus declaratia martorului, dar oricum chiar
daca as fi depus-o, oricum la jumatate din judecatorii de acolo le-a expirat mandatul si deci nu pot lua o decizie, iar parlamentul nu s-a invretnicit
sa ia o hotarare pentru a numi alti judecatori, asa ca al meu caz se amana pe termen nelimitat.

In iunie 2009 am ramas somer din cauza crizei, am fost asistat pana in martie 2010.
La final am decis sa imi infiintez un pfa si sa incerc sa fac ceva pe cont propriu.
In urma terminarii somajului, am ramas sa traiesc cu o suma de 750 ron lunar. Nu o zic ca sa ma plang, o zic pentru a arata cat de ciudata e situatia.
La inchierea pfa, costurile totale s-au ridicat la 300 ron. Conform legii 448 pe 2006 eu aveam dreptul la infiintarea gratuita a unui pfa, asta ca masura
compensatorie pentru discriminarile suferite de persoanele cu dizabilitati la angajare.
Cand am cerut acest lucru, mi s-a spus ca nu sunt date proceduri de acordare a acelui drept si ca daca doresc musai acel drept sa astept eu asa pana cand
s-or da proceduri.
Evident am scos banul si am platit, adica jumatate din suma amintita mai sus cea de 750 ron.
Acum sunt la inceput cu pfa-ul, abia fac primele 2 comenzi, bani nu am incasat inca.
Dar statul roman ma obliga sa merg la casa de asigurari de sanatate si la casa de pensii unde eu trebuie sa inchei contracte.
Conform legii 95 pe 2006 persoanele cu dizabilitati care nu realizeaza venituri din alte surse, beneficiaza gratuit de asistenta medicala, adica nu trebuie
sa plateasca asigurari.
Conform legi 448 pe 2006, persoanele cu dizabilitati beneficiaza de asistenta medicala gratuita, indiferent de venituri.
Am mers azi la casa de sanatate si mi-au raspuns ca nu conteaza legea 448 (legea persoanelor cu dizabilitati) ca acea lege 95 e valabila ca ei dupa aia
se ghideaza.
Asa ca eu am nu am venituri pe pfa trebuie sa dau 5.5% din salariu minim brut pe economie la sanatate.
si imi mai si recomandau sa platesc pe tot anul inainte ca sa nu mai stau luna de luna la cozi.
Ca sa platesc pe tot anul inainte asta insemna 500 ron.
La casa de pensii, alta fericire, trebuie sa fac contract cu ei, pe un venit nu mai mic decat salariu minim pe economie adica 600 ron. Iar lunar va trebui
sa platesc 30% din aceasta suma la casa de pensii.
Recomandarea lor era insa sa nu imi trec venitul minim, ca asta o sa imi cauzeze la pensie, sa pun un venit mai mare decat un punct de pensie, adica cam
vreo 800 ron.
Astfel, am nu am venit, eu ar trebui sa dau lunar statului 300 ron, asa ca ma cunoaste.
Este foarte incurajator pentru o persoana cu dizabilitati, discriminata la angajare, sa se apuce sa faca ceva pe cont propriu.
Totul te indeamna sa stai linistit acasa, sa nu incerci sa deranjezi societatea de afara, pentru ca ea face deja destul pentru tine ca iti da 750 ron pe
luna sa traiesti.

Alte exemple pot curge, printre ele se numara refuzul centrelor universitare in anul 2002 de a ma primi la cursuri pe motiv ca sunt orb si ei nu stiu cum sa ma examineze.
Am reusit totusi sa intru la facultatea de Matematica si Informatica din cadrul Universitatii Ovidius Constanta.
Oamenilor de acolo le multumesc pentru normalitatea cu care s-au straduit sa desfasoare activitatea.
Dupa terminarea facultatii, am trecut sa fac master la A.S.E.
Si surpriza, nu vroiau initial sa ma lase sa intru la master, pe acelas motiv ca sunt orb.
Si cand m-au admis, mi-au cerut sa aduc adeverinta de la medicul de familie cum ca sunt apt sa urmez master in domeniul respectiv.
Ca si cum diploma de licenta si notele din foaia matricola ar fi fost false.

Ma opresc aici cu scrisul, ca s-ar putea sa devin vulgar in limbaj si nu imi doresc.

A! Si cu ocazia asta, lansez o cerere publica, care sunteti in stare sa imi oferiti informatii, ajutor, privitor la procedurile de emigrare intr-o tara unde persoanele cu handicap sunt mai ok tratate, raman recunoscator.

Printre aceste tari din cate stiu eu se numara Austria, Germania, Danemarca...

Va astept la id de mess matematicianu2003 sa imi povestiti si sa va povestesc.

Gata ma reintorc la literatura, macar asa sa evadez dintr-o tara cretina.
Va urma episodul 3 in continuarea celor doua publicate deja.

Traian Basescu din nou presedinte

Contrar titlului postului am sa incep cu o chestie care pe mine ma doare.
Romanii s-au obisnuit sa voteze in necunostinta de cauza.
Ma uit pe la televizor si prin ziare, lumea e intrebata ce asteapta de la noul presedinte si ei raspund:
"Locuri de munca"
"Sa creasca pensiile"
"Sa ne dea case".
Oameni buni nu asta este treaba unui presedinte de stat, cel putin nu intr-un stat democratic.
Aud diversi exponenti media ca afirma "E o nerozie sa vorbim aproape la 20 ani de comunism".
Eu vin si zic, nu este o nerozie, este un fapt adevarat, oamenii au fost invatati sa traiasca intr-un fel in comunism, li s-a atras atentia de la cursul normal al vietii si le-a fost indreptata in alta parte.
Pe atunci nu aveai nevoie sa stii sa iti cauti un job, nu aveai nevoie sa stii ce e ala cv, nu aveai nevoie sa stii ce e aia scrisoare de intentie...
Statul si conducatorul iubit se ingrijeau de toate. Romanii cu perceptia asta traiesc, ei sunt invatati sa isi faca munca mai bine sau mai prost si statul sa se ocupe de restul.
Imi pare rau sa va dezamagesc dragi romani, statul si presedintele nu au asemenea atributii in democratia pe care vi-ati dorit-o si pentru care va bateti cu pumnu in piept.
Iar cei care ies si spun de pensii mai mari, locuri de munca, asta intr-o campanie electorala pentru prezidentiale, nu sunt decat niste mincinosi si niste manipulanti.
Ar mai fi multe de spus despre educatia noastra, dar poate despre asta voi scrie un post maine.
Revenind la manipulatori si la mincinosi,
primarul Radu Mazare da la constanta persoanelor nevoiase cate un kg de orez, un kg de zahar, un kg de faina, un kg de ulei si un pui.
Asta se intimpla lunar si e o actiune de laudat.
Dar samavolnicia primarelui psd-ist iese la iveala si odata cu ea si scopul real al acestor daruri.
Intr-o scrisoare primita pe adresa mea acasa, domnul prima Mazare ma anunta ca daca nu votez cu Geoana, nu o sa mai vedem ajutoarele alea.
Deci asa domnu primar, asta era dorinta dumneavoastra de a ajuta oamenii, defapt vroiati sa aveti o cale de a manipula.
Detest jocurile acestea ale psd. Nu am nimic cu nimeni, dar daca facem protectie sociala, ai sa o facem indiferent de optiunea politica a omului amarat, daca omul va considera ca trebuie sa va voteze, va va vota si gata.
Am vazut aseara cum in urma unor sondaje unii s-au bucurat.
Ce s-o fi intimplat cu diplomatul Mircea Geoana, unde sunt cursurile care spuneau ca trebuie sa fie retinut, calculat si sa aiba in vedere toate fetele unei probleme...
Astfel si-a demonstrat aptitudinile de diplomat, la un scor ca ala dat de sondaje eu as fi fost retinut si as fi zis ca sa asteptam rezultatele finale.
E mult mai greu acum sa revi dupa ce ai facut ce ai facut.
Intorcandu-ne insa putin la reactia lor, nu o vad posibila decat daca ea a fost intentionata.
Iata scenariu meu:
avem 4 institute de sondare
3 deservite psd+pc+pnl si unu la pdl.
Psd a avut informatii ca pierde si a pus in scena cea mai tare stratagema.
Au comandat institutellor lor de sondaje sa il anunte pe Geoana castigator, formand astfel o baza pe care rezultatele oficiale sa poata fi puse la indoiala.
Ei sa poata mai departe sa spuna, uite, alegerile au fost viciate, nu se poate asa ceva.
Imi pare rau sa vad, confrati de ai mei in ale Matematicii ca se dedau la asemenea jocuri murdare.
Luata separat atitudinea lui Traian Basescu, de a se anunta castigator inca mai devreme decat Geoana, iese si ea din tipare si denota o dureroasa realitate.
Dar daca luam in considerare scenariul de mai sus, poate Traian Basescu avea informatii despre scenariu si a vrut sa iasa primul sa dea informatiile corecte pentru a mai stavili efectul intocsicarii practicata de psd.
Nu putem stii defapt ce a fost acolo, insa, ma declar trist din urmatoarele cauze:
Asistam la un circ de care nu aveam nevoie;
Niciunul din candidati, daca tot s-au batut cu pumnu in piept pe diverse domenii, agricultura, pensii, protectie sociala,
nu am auzit un program in ceea ce priveste persoanele cu dizabilitati!
Oare noi chiar nu existam?
Pentru ca oricat vrem sa credem sau nu, oferirea unui ajutor social persoanelor cu dizabilitati si atit, nu reprezinta protectie sociala.
Astept programe coerente pentru:
Incadrarea in munca a persoanelor cu dizabilitati
Dezvoltarea infrastructurilor de transport cu semnalizari corespunzatoare pentru persoanele cu dizabilitati
Accesibilizarea diverselor obiective reale sau virtuale pentru persoanele cu dizabilitati.
Toate aceste proiecte au un real efect nu numai pentru persoanele cu dizabilitati, dar pe langa efect, ar constitui si o noua piata amuncii.
Nu cer asta presedintelui, cer asta guvernantilor, oricare ar fi ei.

Va urma, articol despre educatia comunista vs educatia capitalista.

persoanele cu handicap bune doar in campanie

De ani de zile, ma zbat intr-un sistem insensibil, sistem in care simplu fapt ca esti putin diferit de majoritate, te condamna la o marginalizare crunta.
Dar acum nu mai este vorba de mentalitati si/sau prejudecati gresite, desi vom vorbi si despre acestea.
Acum constat ca nerespectarea legii imi provoaca prejudicii ceea ce nu imi mai convine. Am ajuns chiar in postura de a fi somer din cauza nerespectarii legii, drept pentru care am zis ca este cazul sa nu ma mai ascund in spatele unor fraze frumoase si sa ma mint ca totul nu e decat o conjunctura.
Am inteles ca diversele refuzuri pe motiv de handicap si diversele actiuni ale diverselor institutii pentru a ma exclude din societate si pentru a-mi constrange drepturile constituie o adevarata declaratie de razboi, iar domnilor si doamnelor eu nu sunt un las, stiu sa ma lupt si daca vrreti razboi voi folosi toate metodele mele mai mult sau mai putin crestinesti, dar oricum pe toate care le am la indemana sa va infrang odata.
Pentru a intelege cum sta exact treaba, sunt o persoana fara vedere, dar care in ciuda handicapului a realizat niste studii superioare in domeniile matematica si informatica, continuate cu studii postuniversitare de project management.
Aceste studii, atestabile oricand prin diploma de master si de licenta, imi confera dreptul si obligatia de a stii sa utilizez un computer.
Pe de alta parte, la nivel international, exista eforturi sustinute de a realiza informatiile sub o forma in care sa aiba acces la ele si persoanele fara vedere.
Si in Romania exista o lege, legea 448 pe 2006, al carui articol 60 arata in felul urmator:
Art. 60. - In vederea asigurarii accesului persoanelor cu handicap la mediul fizic, informational si comunicational, autoritatile publice au obligatia sa ia urmatoarele masuri specifice:
a) sa promoveze si sa implementeze conceptul Acces pentru toti, pentru a impiedica crearea de noi bariere si aparitia unor noi surse de discriminare;
b) sa sprijine cercetarea, dezvoltarea si productia de noi tehnologii de informare si comunicare si tehnologii asistive;
c) sa recomande si sa sustina introducerea in pregatirea initiala a elevilor si studentilor a unor cursuri referitoare la problematica handicapului si a nevoilor acestora, precum si la diversificarea modalitatilor de realizare a accesibilitatii;
d) sa faciliteze accesul persoanelor cu handicap la noile tehnologii;
e) sa asigure accesul la informatiile publice pentru persoanele cu handicap;
f) sa asigure interpreti autorizati ai limbajului mimico-gestual si ai limbajului specific persoanelor cu surdocecitate;
g) sa proiecteze si sa deruleze, in colaborare sau in parteneriat cu persoanele juridice, publice ori private, programe de accesibilitate sau de constientizare asupra importantei acesteia.

Zilele acestea sunt alegeri, ca un bun cetatean cu drept de vot, am intrat pe site-ul www.bec2009p.ro sa vad ce se scrie pe acolo, pentru a stii maine in cunostiinta de cauza ce votez si cum.
Intru, observ sectiunea de documente, la sectiunea de documente intru la subsectiunea de hotarari si deschid hotararea nr. 1
surpriza, cand sa citesc, dupa procesul pe care adobe reader il face in cazul utilizarii programelor de accessibilitate, programul meu de accessibilitate ma anunta, "allert the document is emty"
adica, atentie documentul este gol.
Asta desi initial ma anuntase ca are 6 pagini.
In concluzie am presupus ca el este conceput de asa natura incat eu sa nu il pot citi.
Am intrebat lumea care vede daca e scris ceva acolo, presupunand chiar ca documentul ar avea 6 pagini goale.
Dar nu, documentul e plin si inca cu informatii importante.
Deci domnilor de la bec, aveti de gand sa ne tineti departe de informatiile dumneavoastra?
Va amintesc ca suntem aproximativ 80000 de orbi din care mare parte folosesc computerul pentru a se informa asupra diverselorlucruri importante pentru ei.