Va Multumesc!
Va multumesc pentru ca exiistati, pentru ca va pasa si pentru ca vreti in sufletul vostru sa fie mai bine oricui, indifferent cat de apropiat sau indepartat va este, indifferent din ce grup face parte, indifferent de orice.
Va multumesc pentru ca fara sa stiti prea multe despre mine, fara sa ma cunoasteti personal, ati acordat credit unui demers al meu si m-ati sustinut.
Va multumesc pentru ca, asa cum ati putut, ati participat la problemele mele, ati pus umarul sa rezolvati o parte din ele, ati rezonat alaturi de mine.
Datorita si voua, situatia nevazatorilor din Romania va ramane neschimbata pentru un moment, in sensul ca, nu vor fi taiate acele drepturi despre care vorbeam in scrisoarea mea deschisa pe care ati promovat-o cu atita bunavointa.
Inca odata va multumesc si va raman indatorat.
Cu drag al vostru
Black Ares
Se afișează postările cu eticheta discriminare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta discriminare. Afișați toate postările
miercuri, 28 septembrie 2011
vineri, 23 septembrie 2011
Informatii despre nevazatori si cum nu le este respectata legea referitoare la ei - partea II
Continui astazi analiza legii inceputa in episodul trecut.
De asemenea va invit sa mai cititi pe acest blog, analize asupra sistemului bancar facute in trecut in contradictie cu aceasta lege 448.
Va multumesc ca cititi si ca vreti sa intelegeti si sa ma intelegeti.
Din acest moment vom începe să observăm şi alte lacune ale legislaţiei.
Următoarea pe firmament, contradicţia cu altă legislaţie, sau, mai rău, supunerea faţă de alte legi.
Art. 66. - (1) Editurile au obligaţia să pună matriţele electronice utilizate pentru tipărirea cărţilor şi revistelor la dispoziţia persoanelor juridice autorizate care le solicită pentru a le transforma în format accesibil persoanelor cu deficienţe de vedere sau de citire, în condiţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Bibliotecile publice au obligaţia să înfiinţeze secţii cu carte în formate accesibile persoanelor cu deficienţe de vedere sau de citire.
Ca să înţelegeţi aceste paragrafe, trebuie să vă explic unele mici amănunte.
În viaţa de zi cu zi, persoanele fără vedere nu pot citi un material tipărit în alfabetul obişnuit, pentru că evident nu pot.
Însă, prin intermediul unui scanner obişnuit, o persoană fără vedere poate introduce în calculator, sub formă de imagine, un material tipărit.
Apoi, prin intermediul unei tehnologii denumită recunoaşterea optică a caracterelor, persoana în cauză poate transforma textul tipărit din imagine în text pur si simplu pe care mai apoi să îl copieze într-un editor de texte.
Vă veţi întreba cum foloseşte totuşi o persoană fără vedere un computer!
Ei bine, există un sistem de tehnologii, denumite citire de ecran şi text către vorbire.
Aceste tehnologii preiau o informaţie din computer, de cele mai multe ori afişata vizual şi o transformă în informaţie audio inteligibilă.
Deci, practic, computerul meu vorbeşte, aşa cum ar vorbi un om.
Astfel el îmi anunţă vocal orice modificare de context în lucrul cu calculatorul.
Apăs o tastă, el spune ce am apăsat, computerul afişează un mesaj, atunci tehnologia enunţă verbal ce s-a afişat.
Prin aceste tehnologii combinate: scanare, recunoaştere de caractere, citire de ecran, vorbire către text, o persoană nevăzătoare poate citi un text tipărit.
Procesul de scanare însă este unul anevoios, inchipuiţivă că zilele trecute doar ce mi-am cumpărat „Manualul gower de project management” are cam o mie de pagini a4. având în vedere că se poate scana cam la o rată de patru pagini pe minut, înseamnă că îmi trebuie 250 minute pentru a scana acea carte, adică aproximativ patru ore.
Această rată de scanare este una rapidă, uneori durează şi o pagină pe minut. Adăugand la asta şi eventualele rateuri, pagini care trebuie scanate de mai multe ori, timpul creşte considerabil. În plus nimeni nu e capabil să stea atâtea ore să facă o acţiune repetitivă, aşa că scanarea unei cărţi atât de mari nu poate fi un proces care decurge doar într-o zi.
La toate aceste neajunsuri se mai adaugă şi faptul că recunoaşterea caracterelor nu este un proces lipsit de erori, ba din potrivă, calitatea lui depinde de o mulţime de factori cum ar fi calitatea scanner-ului, calitatea hârtiei şi a cărţii, reglajele scanerului şi evident priceperea celui care scanează.
De cele mai multe ori, cartea după scanare, este corectată de cineva care vede, sau este citită aşa cu erori.
Pentru a elimina aceste probleme, legea a vrut să le spună editurilor, ca într-un cadru organizat să ofere matriţele cărţilor pentru a fi distribuite sub formă de e-book către persoanele nevăzătoare.
Numai că legea spune că aceste lucruri să se întâmple în conformitate cu legea dreptului de autor.
Fără a fi împotriva dreptului la proprietate intelectuală, trebuie să constat, că cele două legi se bad cap în cap, iar lumea alege să o respecte pe cea pe care şi-o doreşte.
Aşa că sunt foarte rare editurile care pun la dispoziţie cărţile în format electronic şi acelea doar când nu mai pot invoca legea dreptului de autor.
Deci vă închipuiţi care cărţi anume ajung la noi.
Nici vorbă să citeşti o nouă apariţie.
Mai mult, legea dreptului de autor interzice scanarea cărţilor, luandu-mi mie practic singura metodă prin care eu pot citi un material, sau forţându-mă să încalc legea şi deci să fiu un infractor.
Amintesc aici de faptul că în legea 448, în câteva articole discutate mai sus, statul trebuia să îmi procure lucruri necesare mie pentru viaţa de zi cu zi şi pentru muncă.
Cum nu o face, ne lasă la limita imposibilului.
De ce?
Pentru că alte state fac acest lucru, iar producătorii de aşa ceva s-au învăţat că ei fac contracte cu guverne nu cu persoane individuale.
Astfel pentru a citi un material tipărit eu aş avea nevoie:
Scanner: Este ieftin se găseşte oriunde, deci nu amintesc preţul.
OCR: Recunoaşterea caracterelor, costă 140 euro o licenţpă.
Cititor de ecran + text către vorbire: o licenţă 1095 dolari
Un display braille: 4000 usd.
Şi am enumerat doar câteva din tehnica de calcul, nu m-am legat de obiectele casnice.
Vă daţi seama ca nu mulţi au banii ăştia să îşi procure aceste materiale, ducând practic la 0 capacitatea de lecturare a unui material.
Cel de al doilea punct al articolului ar fi bun şi aplicabil, în contextul în care celelalte articole anterioare pe care le-am discutat, ar fi fost aplicate.
A face o sală de lectură specială pentru nevăzători la o bibliotecă, în contextul în care un nevăzător nu poate ajunge singur la o bibliotecă este cel puţin ilar.
Dar staţi liniştiţi că nici aşa ceva nu există, sau acolo unde există nu sunt întreprinderi ale statului, ci proiecte particulare, locale, făcute de diverse ong-uri fără nici un sprijin de la stat.
De obicei sunt săli mici, cu un computer, unde mai mult de o persoană două nu pot intra.
Art. 67. - (1) Până la data de 31 martie 2007, operatorii de telefonie au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin o cabină la o baterie de telefoane publice în conformitate cu prevederile legale în vigoare;
b) să furnizeze informaţii despre costurile serviciilor în forme accesibile persoanelor cu handicap.
(2) Operatorii de servicii bancare au obligaţia să pună la dispoziţia persoanelor cu handicap, la solicitarea acestora, extrase de cont şi alte informaţii în formate accesibile.
(3) Angajaţii operatorilor de servicii bancare şi poştale au obligaţia de a acorda asistenţă în completarea formularelor, la solicitarea persoanelor cu handicap.
Primul punct se respectă, dar el este bun pentru o parte din persoanele cu handicap, pentru acelea care se pot deplasa până la acel telefon. Deci respectarea acestui punct păleşte din cauza nerespectării celor legate de infrastructură.
Ajungem însă la un punct care pe mine m-a afectat mult, dar pentru asta, iaraşi trebuie să vă introduc puţin în viaţa persoanelor cu dizabilităţi vizuale.
Lipsindu-ne organul vital scrierii şi citirii în alfabetul obişnuit, evident că noi nu avem un scris propriu de mână.
Mulţi dintre noi cunoaştem literele obişnuite de tipar şi putem scrie în orb cu acele litere, nu ţinem rândul cam drept dacă scriem repede, dar cu grija se poate ţine şi rândul.
Însă aceată cunoaştere este una de cultură generală mai mult decât de uz zilnic.
Amintiţivă câte referiri la literele alfabetului sunt în descrierile de zi cu zi şi veţi înţelege de ce e necesar să cunoaştem acele litere.
Adesea ni se spune: „Vezi că e o şurubelniţă acolo care arată ca un t”.
Datorită faptului că nu putem scrie, nu avem o semnătură proprie.
Oricum, ea în sine, semnatura, este o instituţie cretină, trebuind abrogată şi schimbată de mult.
De ce?
Pentru că poate fi contrafăcută până la asemenea detaliu de fineţe încât oricine poate semna în locul vostru şi, mai mult, oricine poate nega că o semnătură este a sa.
Există însă legea notarilor publici care spune „Nevăzătorii nu au drept de semnătură”.
În faţa unui notar, dacă acesta acceptă, eu pot semna cu literele pe care le cunosc şi el certifică actul.
Dacă însă notarul nu vrea, eu trebuie să pun degetul să las amprenta.
Mulţi notari deja nu mai folosesc această practică pentru a nu include persoanele cu dizabilităţi în rândul celor fără de şcoală.
Aşa că eu personal, în faţa notarului, semnez cu mâna mea, sau notarul specifică faptul că sunt nevăzător şi semnează şi parafează răspunzând de acel act.
Ca fapt divers, eu nu am semnat nici la casătoria civilă, ofiţerul de stare civilă consemnând dizabilitatea şi faptul că acea căsătorie este legal consimţită.
Să revenim la legea noastra:
Punctul doi spune faptul că băncile trebuie să îmi puna mie la dispoziţie informaţii în format accesibil.
Asta înseamnă că trebuie să îmi ofere toate informaţiile într-un mod în care eu să îl pot înţelege.
Adică nu pe hârtie.
Pentru a nu respecta această lege, multe bănci au început să refuze nevăzătorilor servicii.
Personal am fost refuzat de mai multe bănci la deschiderea de carduri, conturi şi alte servicii.
Ei invocă diverse legi, cel mai adesea legea notarilor publici, ca să spună că eu nu am drept de semnătură şi deci, ei, nu îmi pot oferi serviciu.
Dacă eu nu am dreptul la serviciu, ei nu trebuie să îl mai facă în format accesibil şi uite aşa au scăpat de mine.
Este un comportament ilar al băncilor, deoarece soluţii tehnice există, nu sunt costisitoare.
Mai mult decât atât, multe din băncile de la noi, sunt sucursale, sau reprezentanţe ale unor bănci de afară, bănci care, în ţarile occidentale, au implementat şi ruleaza multiple astfel de soluţii pentru a oferi servicii persoanelor cu dizabilităţi.
Revin deci la idea că acolo, legea existentă este şi aplicată, spre deosebire de aici, asta făcând diferenţa de comportament.
Punctul 3, nici nu mai comentez, nu se aplică, adesea sunt întâmpinat cu un formular şi trimis să îl completez.
Când îndrăznesc să spun că aş dori ajutor la completare mi se replică:
„Dar tu nu vezi domne ce coadă e, stau acum după dumneata să îţi scriu hârtiile”.
Menţionez că cel mai des mi se întâmplă acest lucru la poştă, dar şi la alţi operatori de servicii publice, de drept public sau privat.
Art. 68. - Până la data de 31 decembrie 2007, proprietarii de spaţii hoteliere au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin o cameră pentru găzduirea persoanei cu handicap care utilizează fotoliul rulant;
b) să marcheze prin pavaj sau covoare tactile intrarea, recepţia şi să deţină harta tactilă a clădirii;
c) să monteze lifturi cu însemne tactile.
Nu pot comenta prea mult asupra acestui articol, deoarece nu am fost în toate hotelurile din ţară ca să verific.
Dar vă asigur că acolo unde am fost, hoteluri de la o stea până la hoteluri de cindi stele, punctele b şi c nu erau respectate, iar punctul a însemna de cele mai multe ori o cameră poziţionată la parter şi atât, fără alte adaptări, unele din ele fiind foarte înguste la intrare, aşa încât nu ştiu cum intra un fotoliu rulant.
Nu mai spun că acele hoteluri nu aveau rampă la intrare.
De curând am fost martor la o întâmplare într-o staţiune unde un om cu fotoliu rulant, împins de o bătrânică, a coborât pe scări, aşa cum făcea de obicei, lucru riscant de altfel.
Numai că de data aia lucrurile nu au mai mers cum trebuie, iar omul s-a dus pe scari cu tot cu fotoliu cazând şi din acesta.
Norocul meu că eram acolo cu mai mulţi prieteni şi eram toţi bine instruiţi pentru a interveni astfel încât am ajutat ca omul să nu păţească mai nimic.
Va urma
Alte articole pe aceasta tema:
Legea in romania nerespectata, obisnuinta bate tribunalul
Orbii persoane cu dizabilitati discriminati de banci, episodul I
Romania si cacaturile ei
De asemenea va invit sa mai cititi pe acest blog, analize asupra sistemului bancar facute in trecut in contradictie cu aceasta lege 448.
Va multumesc ca cititi si ca vreti sa intelegeti si sa ma intelegeti.
Din acest moment vom începe să observăm şi alte lacune ale legislaţiei.
Următoarea pe firmament, contradicţia cu altă legislaţie, sau, mai rău, supunerea faţă de alte legi.
Art. 66. - (1) Editurile au obligaţia să pună matriţele electronice utilizate pentru tipărirea cărţilor şi revistelor la dispoziţia persoanelor juridice autorizate care le solicită pentru a le transforma în format accesibil persoanelor cu deficienţe de vedere sau de citire, în condiţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Bibliotecile publice au obligaţia să înfiinţeze secţii cu carte în formate accesibile persoanelor cu deficienţe de vedere sau de citire.
Ca să înţelegeţi aceste paragrafe, trebuie să vă explic unele mici amănunte.
În viaţa de zi cu zi, persoanele fără vedere nu pot citi un material tipărit în alfabetul obişnuit, pentru că evident nu pot.
Însă, prin intermediul unui scanner obişnuit, o persoană fără vedere poate introduce în calculator, sub formă de imagine, un material tipărit.
Apoi, prin intermediul unei tehnologii denumită recunoaşterea optică a caracterelor, persoana în cauză poate transforma textul tipărit din imagine în text pur si simplu pe care mai apoi să îl copieze într-un editor de texte.
Vă veţi întreba cum foloseşte totuşi o persoană fără vedere un computer!
Ei bine, există un sistem de tehnologii, denumite citire de ecran şi text către vorbire.
Aceste tehnologii preiau o informaţie din computer, de cele mai multe ori afişata vizual şi o transformă în informaţie audio inteligibilă.
Deci, practic, computerul meu vorbeşte, aşa cum ar vorbi un om.
Astfel el îmi anunţă vocal orice modificare de context în lucrul cu calculatorul.
Apăs o tastă, el spune ce am apăsat, computerul afişează un mesaj, atunci tehnologia enunţă verbal ce s-a afişat.
Prin aceste tehnologii combinate: scanare, recunoaştere de caractere, citire de ecran, vorbire către text, o persoană nevăzătoare poate citi un text tipărit.
Procesul de scanare însă este unul anevoios, inchipuiţivă că zilele trecute doar ce mi-am cumpărat „Manualul gower de project management” are cam o mie de pagini a4. având în vedere că se poate scana cam la o rată de patru pagini pe minut, înseamnă că îmi trebuie 250 minute pentru a scana acea carte, adică aproximativ patru ore.
Această rată de scanare este una rapidă, uneori durează şi o pagină pe minut. Adăugand la asta şi eventualele rateuri, pagini care trebuie scanate de mai multe ori, timpul creşte considerabil. În plus nimeni nu e capabil să stea atâtea ore să facă o acţiune repetitivă, aşa că scanarea unei cărţi atât de mari nu poate fi un proces care decurge doar într-o zi.
La toate aceste neajunsuri se mai adaugă şi faptul că recunoaşterea caracterelor nu este un proces lipsit de erori, ba din potrivă, calitatea lui depinde de o mulţime de factori cum ar fi calitatea scanner-ului, calitatea hârtiei şi a cărţii, reglajele scanerului şi evident priceperea celui care scanează.
De cele mai multe ori, cartea după scanare, este corectată de cineva care vede, sau este citită aşa cu erori.
Pentru a elimina aceste probleme, legea a vrut să le spună editurilor, ca într-un cadru organizat să ofere matriţele cărţilor pentru a fi distribuite sub formă de e-book către persoanele nevăzătoare.
Numai că legea spune că aceste lucruri să se întâmple în conformitate cu legea dreptului de autor.
Fără a fi împotriva dreptului la proprietate intelectuală, trebuie să constat, că cele două legi se bad cap în cap, iar lumea alege să o respecte pe cea pe care şi-o doreşte.
Aşa că sunt foarte rare editurile care pun la dispoziţie cărţile în format electronic şi acelea doar când nu mai pot invoca legea dreptului de autor.
Deci vă închipuiţi care cărţi anume ajung la noi.
Nici vorbă să citeşti o nouă apariţie.
Mai mult, legea dreptului de autor interzice scanarea cărţilor, luandu-mi mie practic singura metodă prin care eu pot citi un material, sau forţându-mă să încalc legea şi deci să fiu un infractor.
Amintesc aici de faptul că în legea 448, în câteva articole discutate mai sus, statul trebuia să îmi procure lucruri necesare mie pentru viaţa de zi cu zi şi pentru muncă.
Cum nu o face, ne lasă la limita imposibilului.
De ce?
Pentru că alte state fac acest lucru, iar producătorii de aşa ceva s-au învăţat că ei fac contracte cu guverne nu cu persoane individuale.
Astfel pentru a citi un material tipărit eu aş avea nevoie:
Scanner: Este ieftin se găseşte oriunde, deci nu amintesc preţul.
OCR: Recunoaşterea caracterelor, costă 140 euro o licenţpă.
Cititor de ecran + text către vorbire: o licenţă 1095 dolari
Un display braille: 4000 usd.
Şi am enumerat doar câteva din tehnica de calcul, nu m-am legat de obiectele casnice.
Vă daţi seama ca nu mulţi au banii ăştia să îşi procure aceste materiale, ducând practic la 0 capacitatea de lecturare a unui material.
Cel de al doilea punct al articolului ar fi bun şi aplicabil, în contextul în care celelalte articole anterioare pe care le-am discutat, ar fi fost aplicate.
A face o sală de lectură specială pentru nevăzători la o bibliotecă, în contextul în care un nevăzător nu poate ajunge singur la o bibliotecă este cel puţin ilar.
Dar staţi liniştiţi că nici aşa ceva nu există, sau acolo unde există nu sunt întreprinderi ale statului, ci proiecte particulare, locale, făcute de diverse ong-uri fără nici un sprijin de la stat.
De obicei sunt săli mici, cu un computer, unde mai mult de o persoană două nu pot intra.
Art. 67. - (1) Până la data de 31 martie 2007, operatorii de telefonie au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin o cabină la o baterie de telefoane publice în conformitate cu prevederile legale în vigoare;
b) să furnizeze informaţii despre costurile serviciilor în forme accesibile persoanelor cu handicap.
(2) Operatorii de servicii bancare au obligaţia să pună la dispoziţia persoanelor cu handicap, la solicitarea acestora, extrase de cont şi alte informaţii în formate accesibile.
(3) Angajaţii operatorilor de servicii bancare şi poştale au obligaţia de a acorda asistenţă în completarea formularelor, la solicitarea persoanelor cu handicap.
Primul punct se respectă, dar el este bun pentru o parte din persoanele cu handicap, pentru acelea care se pot deplasa până la acel telefon. Deci respectarea acestui punct păleşte din cauza nerespectării celor legate de infrastructură.
Ajungem însă la un punct care pe mine m-a afectat mult, dar pentru asta, iaraşi trebuie să vă introduc puţin în viaţa persoanelor cu dizabilităţi vizuale.
Lipsindu-ne organul vital scrierii şi citirii în alfabetul obişnuit, evident că noi nu avem un scris propriu de mână.
Mulţi dintre noi cunoaştem literele obişnuite de tipar şi putem scrie în orb cu acele litere, nu ţinem rândul cam drept dacă scriem repede, dar cu grija se poate ţine şi rândul.
Însă aceată cunoaştere este una de cultură generală mai mult decât de uz zilnic.
Amintiţivă câte referiri la literele alfabetului sunt în descrierile de zi cu zi şi veţi înţelege de ce e necesar să cunoaştem acele litere.
Adesea ni se spune: „Vezi că e o şurubelniţă acolo care arată ca un t”.
Datorită faptului că nu putem scrie, nu avem o semnătură proprie.
Oricum, ea în sine, semnatura, este o instituţie cretină, trebuind abrogată şi schimbată de mult.
De ce?
Pentru că poate fi contrafăcută până la asemenea detaliu de fineţe încât oricine poate semna în locul vostru şi, mai mult, oricine poate nega că o semnătură este a sa.
Există însă legea notarilor publici care spune „Nevăzătorii nu au drept de semnătură”.
În faţa unui notar, dacă acesta acceptă, eu pot semna cu literele pe care le cunosc şi el certifică actul.
Dacă însă notarul nu vrea, eu trebuie să pun degetul să las amprenta.
Mulţi notari deja nu mai folosesc această practică pentru a nu include persoanele cu dizabilităţi în rândul celor fără de şcoală.
Aşa că eu personal, în faţa notarului, semnez cu mâna mea, sau notarul specifică faptul că sunt nevăzător şi semnează şi parafează răspunzând de acel act.
Ca fapt divers, eu nu am semnat nici la casătoria civilă, ofiţerul de stare civilă consemnând dizabilitatea şi faptul că acea căsătorie este legal consimţită.
Să revenim la legea noastra:
Punctul doi spune faptul că băncile trebuie să îmi puna mie la dispoziţie informaţii în format accesibil.
Asta înseamnă că trebuie să îmi ofere toate informaţiile într-un mod în care eu să îl pot înţelege.
Adică nu pe hârtie.
Pentru a nu respecta această lege, multe bănci au început să refuze nevăzătorilor servicii.
Personal am fost refuzat de mai multe bănci la deschiderea de carduri, conturi şi alte servicii.
Ei invocă diverse legi, cel mai adesea legea notarilor publici, ca să spună că eu nu am drept de semnătură şi deci, ei, nu îmi pot oferi serviciu.
Dacă eu nu am dreptul la serviciu, ei nu trebuie să îl mai facă în format accesibil şi uite aşa au scăpat de mine.
Este un comportament ilar al băncilor, deoarece soluţii tehnice există, nu sunt costisitoare.
Mai mult decât atât, multe din băncile de la noi, sunt sucursale, sau reprezentanţe ale unor bănci de afară, bănci care, în ţarile occidentale, au implementat şi ruleaza multiple astfel de soluţii pentru a oferi servicii persoanelor cu dizabilităţi.
Revin deci la idea că acolo, legea existentă este şi aplicată, spre deosebire de aici, asta făcând diferenţa de comportament.
Punctul 3, nici nu mai comentez, nu se aplică, adesea sunt întâmpinat cu un formular şi trimis să îl completez.
Când îndrăznesc să spun că aş dori ajutor la completare mi se replică:
„Dar tu nu vezi domne ce coadă e, stau acum după dumneata să îţi scriu hârtiile”.
Menţionez că cel mai des mi se întâmplă acest lucru la poştă, dar şi la alţi operatori de servicii publice, de drept public sau privat.
Art. 68. - Până la data de 31 decembrie 2007, proprietarii de spaţii hoteliere au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin o cameră pentru găzduirea persoanei cu handicap care utilizează fotoliul rulant;
b) să marcheze prin pavaj sau covoare tactile intrarea, recepţia şi să deţină harta tactilă a clădirii;
c) să monteze lifturi cu însemne tactile.
Nu pot comenta prea mult asupra acestui articol, deoarece nu am fost în toate hotelurile din ţară ca să verific.
Dar vă asigur că acolo unde am fost, hoteluri de la o stea până la hoteluri de cindi stele, punctele b şi c nu erau respectate, iar punctul a însemna de cele mai multe ori o cameră poziţionată la parter şi atât, fără alte adaptări, unele din ele fiind foarte înguste la intrare, aşa încât nu ştiu cum intra un fotoliu rulant.
Nu mai spun că acele hoteluri nu aveau rampă la intrare.
De curând am fost martor la o întâmplare într-o staţiune unde un om cu fotoliu rulant, împins de o bătrânică, a coborât pe scări, aşa cum făcea de obicei, lucru riscant de altfel.
Numai că de data aia lucrurile nu au mai mers cum trebuie, iar omul s-a dus pe scari cu tot cu fotoliu cazând şi din acesta.
Norocul meu că eram acolo cu mai mulţi prieteni şi eram toţi bine instruiţi pentru a interveni astfel încât am ajutat ca omul să nu păţească mai nimic.
Va urma
Alte articole pe aceasta tema:
Legea in romania nerespectata, obisnuinta bate tribunalul
Orbii persoane cu dizabilitati discriminati de banci, episodul I
Romania si cacaturile ei
luni, 19 septembrie 2011
Informatii despre nevazatori si cum nu le este respectata legea referitoare la ei - partea I
Aveam pe blogul preferat mie, slvc, o discutie pe baza noii legi si a demersului meu de postarea trecuta.
Am primit acolo o critica de la o persoana, critica dupa care, initial, m-am enervat, am vrut sa reactionez urat, dar dupa aceea am remarcat un lucru atit de simplu.
Oamenii habar nu au ce este viata unei persoane cu dizabilitati.
Mai précis habar nu au ce inseamna viata unui nevazator.
Si mai précis, ce inseamna viata unui nevazator in Romania.
Stiu ca o sa sariti si o sa spuneti:
“Da frate, stim, in Romania nu e bine”.
Dincolo de aceasta fraza stereotypica, va spun ca nu, nu stiti nimic, vi se pare ca stiti si actionati in consecinta.
Va voi presenta mai jos diverse articole din legea persoanelor cu handicap si veti vedea singuri daca se aplica sau nu.
Mai important decat asta e faptul ca va voi prezenta printre articole, informatii despre cum sunt folosite anumite elemente specificate in lege in viata persoanelor cu dizabilitati.
Din pacate sunt mai multe parti destul de lungi, asa ca va mai urma si zilele urmatoare sa vizionati aceste informatii.
Va multumesc ca cititi!
Legea persoanelor cu dizabilităti nerespectata
Pentru informarea opiniei publice, m-am gândit să scriu acest document.
Există o percepţie publică în rândul oamenilor cum că persoanele cu dizabilităţi au tot ce îşi doresc, încât noua lege care le taie din pensia socială, nu ar fi chiar aşa o problemă.
În românia legea principală pentru protecţia persoanelor cu handicap este legea 448 pe 2006.
Vom analiza împreuna câteva articole dina ceastă lege şi am să vă rog să vă duceţi să constataţi singuri dacă am sau nu dreptate.
Aşa dar sa începem cu analiza legii.
Mediul Înconjurător
Ca o persoană care nu văd, nu am cum să identific lucrurile din juru meu la o depărtare mai mare. Practic în viaţa unui nevăzător există trei spaţii pe care acesta le poate controla într-o măsură mai mică sau mai mare:
Spaţiul închis aflat in jurul nevăzătorului la o distanţă de un braţ. Adică întindeţi braţul înainte şi vă învârtiţi în loc în jurul vostru şi âla este spaţiul închis.
Este foarte controlabil de către nevăzător, deoarece el poate atinge cu mâna tot ce se află acolo şi deci să ia cunoştinţă de existenţa a ceva în acel spaţiu.
Spaţiul semideschis: Este spaţiul care se află în jurul nevăzătorului la o distanţă de un braţ plus lungimea bastonului de nevăzător. Este un spaţiu mai greu controlabil pentru că nevăzătorul nu simte direct, cu propriile simţuri ce se află în jur.
Spaţiul deschis: Spaţiul acesta este format de tot ce nu se află în celelalte două spaţii şi nu e controlabil de loc de nevăzător.
Pentru a putea controla spaţiul deschis, nevăzătorul merge cu celelalte două spaţii din aproape în aproape.
Totuşi să observăm că dacă în spaţiile controlabile obiectele sunt vizuale, ele pot fi ignorate de către nevăzător.
De aceea în toată lumea, obiectele vizuale importante pentru nevăzător se marchează şi tactil într-un fel.
V-am explicat toate acestea pentru a înţelege ceea ce urmează şi necesitatea celor spuse de lege, dar niciodată aplicate.
Legea 448 are un întreg capitol de accesibilitate în care spune:
Art. 61. - În vederea asigurării accesului persoanelor cu handicap la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional, autorităţile publice au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice:
a) să promoveze şi să implementeze conceptul Acces pentru toţi, pentru a împiedica crearea de noi bariere şi apariţia unor noi surse de discriminare;
b) să sprijine cercetarea, dezvoltarea şi producţia de noi tehnologii de informare şi comunicare şi tehnologii asistive;
c) să recomande şi să susţină introducerea în pregătirea iniţială a elevilor şi studenţilor a unor cursuri referitoare la problematica handicapului şi a nevoilor acestora, precum şi la diversificarea modalităţilor de realizare a accesibilităţii;
d) să faciliteze accesul persoanelor cu handicap la noile tehnologii;
e) să asigure accesul la informaţiile publice pentru persoanele cu handicap;
f) să asigure interpreţi autorizaţi ai limbajului mimico-gestual şi ai limbajului specific persoanelor cu surdocecitate;
g) să proiecteze şi să deruleze, în colaborare sau în parteneriat cu persoanele juridice, publice ori private, programe de accesibilitate sau de conştientizare asupra importanţei acesteia.
Punctul a este un blabla mare, practic nu recomanda nimic, e ca si cum i-ai recomanda unui copil să nu uite să se spele pe dinţi. Dacă o va face, sau nu, e treaba lui.
Punctul B nu este respectat. Nu există nici măcar un proiect de cercetare în domeniu. Toate tehnologiile respective ne sunt aduse de afară şi vândute la preţuri exorbitante.
Mai mult decât atât nu există niciun program naţional prin care să primesc măcar o parte din costurile necesare lucrurilor de care eu am nevoie.
Punctul C: Întrebaţi-vă copii dacă au făcut aşa ceva la şcoală.
Eu însumi am fost în şcoli să predau aşa ceva, darn u în numele unei autorităţi publice, ci pe cont propriu.
Oamenii erau foarte miraţi că se poate preda aşa ceva şi nu mai auziseră până atunci.
La punctul D, legea spune că statul ar trebui să îmi procure şi să mă ajute să obţin lucrurile necesare pentru mine, referitoare la dizabilitate.
Eventual statul ar trebui să şi suporte şi o parte din costurile acestor instrumente.
Însă nu numai că nu se ocupă de suportarea costurilor, dar nici nu au reuşit să aducă în România importatori, sau distribuitori de aşa ceva.
Toate lucrurile se cumpără de afară, cu preţuri exorbitante şi, mai mult, cu nişte costuri ale plăţilor fenomenale.
Neexistând posibilitatea să plăteşti în ţară, trebuie să plăteşti prin transfer bancar în străinătate, care costă foarte mult.
La un produs de 45 euro pe care îl cumperi, trebuie să plăteşti 50 euro comisioane bancare.
Despre punctele F şi G nu mai vorbesc, pentru că pe astea le puteţi constata şi singuri că nu există.
Dacă nu, putem întreba persoanele cu dizabilităţi de auz, de câte ori au găsit un interpret la o autoritate publică.
Art. 62. - (1) Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun şi staţiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători şi peroanele principalelor staţii, spaţiile de parcare, străzile şi drumurile publice, telefoanele publice, mediul informaţional şi comunicaţional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
(2) Clădirile de patrimoniu şi cele istorice se vor adapta, cu respectarea caracteristicilor arhitectonice, conform prevederilor legale în domeniu.
(3) Costurile lucrărilor necesare pentru realizarea adaptărilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se suportă din bugetele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi din sursele proprii ale persoanelor juridice cu capital privat, după caz.
(4) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să includă reprezentanţi ai Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap sau ai organizaţiilor neguvernamentale ale persoanelor cu handicap în comisiile de recepţie a lucrărilor de construcţie ori de adaptare a obiectivelor prevăzute la alin. (1) şi (2).
Art. 63. - (1) Autorităţile prevăzute de lege au obligaţia să elibereze autorizaţia de construcţie pentru clădirile de utilitate publică numai în condiţiile respectării prevederilor legale în domeniu, astfel încât să fie permis accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi pentru clădirile de locuit care se construiesc ori pentru care se realizează lucrări de consolidare, de reabilitare, de extindere şi/sau de modernizare, cu finanţare din fonduri publice.
(3) Adaptarea accesului în clădirile aflate în patrimoniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale se face şi în condiţiile când nu se realizează lucrările prevăzute la alin. (2), la solicitarea persoanelor cu handicap grav, locatari ai acestora.
Am dat două articole de odată pentru că acestea sunt foarte strâns legate între ele şi nu e foarte mult de comentat pe marginea lor.
Articolul 62 punctul 1:
Vă întreb unde aţi văzut asemenea adaptări.
Recunosc că în Constanţa, acolo unde locuiesc, la unele intersecţii au fost montate semafoare sonore.
Aceste semafoare când e roşu nu emit niciun sunet, când este verde emit un sunet.
Să ne închipuim acum un nevăzător care merge pe un trotuar lung de 500 metrii în dreptul căruia se află o trecere de pietoni cu un semafor, fie el şi sonor.
Dacă semaforul este pe roşu, el nu scoate niciun sunet.
Mă întreb, cum va identifica nevăzătorul acea trecere de pietoni în caz că doreşte să traverseze.
Singura variantă pe care o văd este aceea ca el să aştepte vreo 5 minute să vadă dacă se aude semaforu.
Dacă nu îl aude, să plece mai departe pentru că înseamnă că nu există o trecere de pietoni pe acolo.
Având în vedere că s-ar putea să nu ştie în prealabil pe ce trotuare sunt treceri de pietoni cu semafor, asta înseamnă că ori de câte ori va dori să traverseze, nevăzătorul nostrum va trebui să aştepte cele 5 minute să vadă dacă nu cumva se aude.
Deci va trebui să facă asta la fiecare trotuar, iar dacă nu aude nimic, să se mai deplaseze nitel şi apoi iar să asculte.
În mod normal aceste semafoare ar fi trebuit să scoată zgomot şi când e roşu şi când e verde, iar sunetele să fie diferite.
Dar ne-am îndepărtat de la subiect. Spuneam că nu există acele amenajări aşa cum prevede alineatul 1.
Dacă aici legea nu prevede strict ce anume să se facă (ceea ce este o lacună),
Veţi vedea că în articolele următoare legea prevede nişte lucruri stricte.
Articolul 63 punctul 1:
Foarte important, acesta spune că în România nu ar fi trebuit emisă nicio autorizaţie de construcţie, atâta timp cât clădirea ce urmează a fi construită, în planul ei, nu respectă elementele de construcţie necesare accesului persoanelor cu dizabilităţi.
Legea aceasta este din 2006, ori eu nu cred că din 2006 nu s-a mai construit, darn u am văzut clădiri noi în care un nevăzător să se poată descurca fără ajutor.
Ceea ce înseamnă că ajungem încet, îbncet la miezul problemei şi anume că autorităţile nu respectă această lege.
Art. 64. - (1) Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie, până la 31 decembrie 2010, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia măsuri pentru:
a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie;
b) adaptarea tuturor staţiilor mijloacelor de transport în comun conform prevederilor legale, inclusiv marcarea prin pavaj tactil a spaţiilor de acces spre uşa de intrare în mijlocul de transport;
c) montarea panourilor de afişaj corespunzătoare nevoilor persoanelor cu handicap vizual şi auditiv în mijloacele de transport public;
d) imprimarea cu caractere mari şi în culori contrastante a rutelor şi a indicativelor mijloacelor de transport în comun.
(2) În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, toţi operatorii de taxi au obligaţia să asigure cel puţin o maşină adaptată transportului persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant.
(3) Constituie discriminare refuzul conducătorului de taxi de a asigura transportul persoanei cu handicap şi a dispozitivului de mers.
(4) Până la data de 31 decembrie 2007, autorităţile administraţiei publice locale competente au obligaţia să ia măsuri pentru:
a) adaptarea trecerilor de pietoni de pe străzile şi drumurile publice conform prevederilor legale, inclusiv marcarea prin pavaj tactil;
b) montarea sistemelor de semnalizare sonoră şi vizuală la intersecţiile cu trafic intens.
(5) Câinele-ghid care însoţeşte persoana cu handicap grav are acces liber şi gratuit în toate locurile publice şi în mijloacele de transport.
(6) Până la data de 31 decembrie 2010, administratorii infrastructurii feroviare şi operatorii de transport feroviar au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin un vagon şi staţiile principale de tren, pentru a permite accesul persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant;
b) să marcheze prin pavaj tactil contrastant căile spre peroanele de îmbarcare, ghişee sau alte utilităţi.
Aici deja vedem nişte lucruri spuse, nişte termene impuse. Ţin să mentionez că în momentul acestei scrieri ne aflăm în data de 19.09.2011.
Să analizăm puţin acest articol.
La punctul 1 aceasta lege spune că până la 31.12.2010 autorităţile ar fi trebuit să adapteze fiecare mijloc de transport în comun astfel încât acesta să poată fi folosit de orice persoană cu handicap.
Nu ştiu cum este în alte oraşe, dare u la constanţa nu văd aceste lucruri.
Spre exemplu eu ca nevăzător, nu ştiu ce autobus vine, adică ce număr este, nu ştiu unde este uşa pe care să urc.
Mai important, legea spune să se marcheze staţia şi drumul către uşi cu pavaj tactil.
Acest pavaj este un pavaj pe care eu ca nevăzător să îl simt la picior şi după care să mă ghidez spre uşă.
Mai mult, tot cu ajutorul acestui pavaj pot sa aflu pe un trotuar de 500 metrii care are o staţie de autobus pe el, unde se află staţia aia de autobus.
La momentul actual nu există aşa ceva, decât în jurul şcolii de nevăzători din bucureşti.
Mai mult, obişnuiesc să merg cu transportul în comun, însoţit fireşte, iar la staţiile din Constanţa, nu ştiu cum se face, dar mereu uşa pe care cobor eu este oprită în faţa unui pom, sau a unui stâlp eventual şi cu un coş de gunoi pe el.
Să observăm că la punctul 4, se spune că până la 31.12.2007 trecerile de pietoni şi alte elemente importante de pe stradă ar trebui marcate inclusiv prin pavaj tactil.
Suntem în 2011 şi acest lucru nu se întâmplă.
Punctul 6 litera b spune că în gările CFR eu, ca nevăzător, ar trebui să am pavaj tactil spre peron, spre casele de bilete, astfel încât să mă pot descurca singur.
Inutil să spun că nici acest lucru nu se întâmplă.
Va urma
Am primit acolo o critica de la o persoana, critica dupa care, initial, m-am enervat, am vrut sa reactionez urat, dar dupa aceea am remarcat un lucru atit de simplu.
Oamenii habar nu au ce este viata unei persoane cu dizabilitati.
Mai précis habar nu au ce inseamna viata unui nevazator.
Si mai précis, ce inseamna viata unui nevazator in Romania.
Stiu ca o sa sariti si o sa spuneti:
“Da frate, stim, in Romania nu e bine”.
Dincolo de aceasta fraza stereotypica, va spun ca nu, nu stiti nimic, vi se pare ca stiti si actionati in consecinta.
Va voi presenta mai jos diverse articole din legea persoanelor cu handicap si veti vedea singuri daca se aplica sau nu.
Mai important decat asta e faptul ca va voi prezenta printre articole, informatii despre cum sunt folosite anumite elemente specificate in lege in viata persoanelor cu dizabilitati.
Din pacate sunt mai multe parti destul de lungi, asa ca va mai urma si zilele urmatoare sa vizionati aceste informatii.
Va multumesc ca cititi!
Legea persoanelor cu dizabilităti nerespectata
Pentru informarea opiniei publice, m-am gândit să scriu acest document.
Există o percepţie publică în rândul oamenilor cum că persoanele cu dizabilităţi au tot ce îşi doresc, încât noua lege care le taie din pensia socială, nu ar fi chiar aşa o problemă.
În românia legea principală pentru protecţia persoanelor cu handicap este legea 448 pe 2006.
Vom analiza împreuna câteva articole dina ceastă lege şi am să vă rog să vă duceţi să constataţi singuri dacă am sau nu dreptate.
Aşa dar sa începem cu analiza legii.
Mediul Înconjurător
Ca o persoană care nu văd, nu am cum să identific lucrurile din juru meu la o depărtare mai mare. Practic în viaţa unui nevăzător există trei spaţii pe care acesta le poate controla într-o măsură mai mică sau mai mare:
Spaţiul închis aflat in jurul nevăzătorului la o distanţă de un braţ. Adică întindeţi braţul înainte şi vă învârtiţi în loc în jurul vostru şi âla este spaţiul închis.
Este foarte controlabil de către nevăzător, deoarece el poate atinge cu mâna tot ce se află acolo şi deci să ia cunoştinţă de existenţa a ceva în acel spaţiu.
Spaţiul semideschis: Este spaţiul care se află în jurul nevăzătorului la o distanţă de un braţ plus lungimea bastonului de nevăzător. Este un spaţiu mai greu controlabil pentru că nevăzătorul nu simte direct, cu propriile simţuri ce se află în jur.
Spaţiul deschis: Spaţiul acesta este format de tot ce nu se află în celelalte două spaţii şi nu e controlabil de loc de nevăzător.
Pentru a putea controla spaţiul deschis, nevăzătorul merge cu celelalte două spaţii din aproape în aproape.
Totuşi să observăm că dacă în spaţiile controlabile obiectele sunt vizuale, ele pot fi ignorate de către nevăzător.
De aceea în toată lumea, obiectele vizuale importante pentru nevăzător se marchează şi tactil într-un fel.
V-am explicat toate acestea pentru a înţelege ceea ce urmează şi necesitatea celor spuse de lege, dar niciodată aplicate.
Legea 448 are un întreg capitol de accesibilitate în care spune:
Art. 61. - În vederea asigurării accesului persoanelor cu handicap la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional, autorităţile publice au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice:
a) să promoveze şi să implementeze conceptul Acces pentru toţi, pentru a împiedica crearea de noi bariere şi apariţia unor noi surse de discriminare;
b) să sprijine cercetarea, dezvoltarea şi producţia de noi tehnologii de informare şi comunicare şi tehnologii asistive;
c) să recomande şi să susţină introducerea în pregătirea iniţială a elevilor şi studenţilor a unor cursuri referitoare la problematica handicapului şi a nevoilor acestora, precum şi la diversificarea modalităţilor de realizare a accesibilităţii;
d) să faciliteze accesul persoanelor cu handicap la noile tehnologii;
e) să asigure accesul la informaţiile publice pentru persoanele cu handicap;
f) să asigure interpreţi autorizaţi ai limbajului mimico-gestual şi ai limbajului specific persoanelor cu surdocecitate;
g) să proiecteze şi să deruleze, în colaborare sau în parteneriat cu persoanele juridice, publice ori private, programe de accesibilitate sau de conştientizare asupra importanţei acesteia.
Punctul a este un blabla mare, practic nu recomanda nimic, e ca si cum i-ai recomanda unui copil să nu uite să se spele pe dinţi. Dacă o va face, sau nu, e treaba lui.
Punctul B nu este respectat. Nu există nici măcar un proiect de cercetare în domeniu. Toate tehnologiile respective ne sunt aduse de afară şi vândute la preţuri exorbitante.
Mai mult decât atât nu există niciun program naţional prin care să primesc măcar o parte din costurile necesare lucrurilor de care eu am nevoie.
Punctul C: Întrebaţi-vă copii dacă au făcut aşa ceva la şcoală.
Eu însumi am fost în şcoli să predau aşa ceva, darn u în numele unei autorităţi publice, ci pe cont propriu.
Oamenii erau foarte miraţi că se poate preda aşa ceva şi nu mai auziseră până atunci.
La punctul D, legea spune că statul ar trebui să îmi procure şi să mă ajute să obţin lucrurile necesare pentru mine, referitoare la dizabilitate.
Eventual statul ar trebui să şi suporte şi o parte din costurile acestor instrumente.
Însă nu numai că nu se ocupă de suportarea costurilor, dar nici nu au reuşit să aducă în România importatori, sau distribuitori de aşa ceva.
Toate lucrurile se cumpără de afară, cu preţuri exorbitante şi, mai mult, cu nişte costuri ale plăţilor fenomenale.
Neexistând posibilitatea să plăteşti în ţară, trebuie să plăteşti prin transfer bancar în străinătate, care costă foarte mult.
La un produs de 45 euro pe care îl cumperi, trebuie să plăteşti 50 euro comisioane bancare.
Despre punctele F şi G nu mai vorbesc, pentru că pe astea le puteţi constata şi singuri că nu există.
Dacă nu, putem întreba persoanele cu dizabilităţi de auz, de câte ori au găsit un interpret la o autoritate publică.
Art. 62. - (1) Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun şi staţiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători şi peroanele principalelor staţii, spaţiile de parcare, străzile şi drumurile publice, telefoanele publice, mediul informaţional şi comunicaţional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
(2) Clădirile de patrimoniu şi cele istorice se vor adapta, cu respectarea caracteristicilor arhitectonice, conform prevederilor legale în domeniu.
(3) Costurile lucrărilor necesare pentru realizarea adaptărilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se suportă din bugetele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi din sursele proprii ale persoanelor juridice cu capital privat, după caz.
(4) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să includă reprezentanţi ai Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap sau ai organizaţiilor neguvernamentale ale persoanelor cu handicap în comisiile de recepţie a lucrărilor de construcţie ori de adaptare a obiectivelor prevăzute la alin. (1) şi (2).
Art. 63. - (1) Autorităţile prevăzute de lege au obligaţia să elibereze autorizaţia de construcţie pentru clădirile de utilitate publică numai în condiţiile respectării prevederilor legale în domeniu, astfel încât să fie permis accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi pentru clădirile de locuit care se construiesc ori pentru care se realizează lucrări de consolidare, de reabilitare, de extindere şi/sau de modernizare, cu finanţare din fonduri publice.
(3) Adaptarea accesului în clădirile aflate în patrimoniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale se face şi în condiţiile când nu se realizează lucrările prevăzute la alin. (2), la solicitarea persoanelor cu handicap grav, locatari ai acestora.
Am dat două articole de odată pentru că acestea sunt foarte strâns legate între ele şi nu e foarte mult de comentat pe marginea lor.
Articolul 62 punctul 1:
Vă întreb unde aţi văzut asemenea adaptări.
Recunosc că în Constanţa, acolo unde locuiesc, la unele intersecţii au fost montate semafoare sonore.
Aceste semafoare când e roşu nu emit niciun sunet, când este verde emit un sunet.
Să ne închipuim acum un nevăzător care merge pe un trotuar lung de 500 metrii în dreptul căruia se află o trecere de pietoni cu un semafor, fie el şi sonor.
Dacă semaforul este pe roşu, el nu scoate niciun sunet.
Mă întreb, cum va identifica nevăzătorul acea trecere de pietoni în caz că doreşte să traverseze.
Singura variantă pe care o văd este aceea ca el să aştepte vreo 5 minute să vadă dacă se aude semaforu.
Dacă nu îl aude, să plece mai departe pentru că înseamnă că nu există o trecere de pietoni pe acolo.
Având în vedere că s-ar putea să nu ştie în prealabil pe ce trotuare sunt treceri de pietoni cu semafor, asta înseamnă că ori de câte ori va dori să traverseze, nevăzătorul nostrum va trebui să aştepte cele 5 minute să vadă dacă nu cumva se aude.
Deci va trebui să facă asta la fiecare trotuar, iar dacă nu aude nimic, să se mai deplaseze nitel şi apoi iar să asculte.
În mod normal aceste semafoare ar fi trebuit să scoată zgomot şi când e roşu şi când e verde, iar sunetele să fie diferite.
Dar ne-am îndepărtat de la subiect. Spuneam că nu există acele amenajări aşa cum prevede alineatul 1.
Dacă aici legea nu prevede strict ce anume să se facă (ceea ce este o lacună),
Veţi vedea că în articolele următoare legea prevede nişte lucruri stricte.
Articolul 63 punctul 1:
Foarte important, acesta spune că în România nu ar fi trebuit emisă nicio autorizaţie de construcţie, atâta timp cât clădirea ce urmează a fi construită, în planul ei, nu respectă elementele de construcţie necesare accesului persoanelor cu dizabilităţi.
Legea aceasta este din 2006, ori eu nu cred că din 2006 nu s-a mai construit, darn u am văzut clădiri noi în care un nevăzător să se poată descurca fără ajutor.
Ceea ce înseamnă că ajungem încet, îbncet la miezul problemei şi anume că autorităţile nu respectă această lege.
Art. 64. - (1) Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie, până la 31 decembrie 2010, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia măsuri pentru:
a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie;
b) adaptarea tuturor staţiilor mijloacelor de transport în comun conform prevederilor legale, inclusiv marcarea prin pavaj tactil a spaţiilor de acces spre uşa de intrare în mijlocul de transport;
c) montarea panourilor de afişaj corespunzătoare nevoilor persoanelor cu handicap vizual şi auditiv în mijloacele de transport public;
d) imprimarea cu caractere mari şi în culori contrastante a rutelor şi a indicativelor mijloacelor de transport în comun.
(2) În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, toţi operatorii de taxi au obligaţia să asigure cel puţin o maşină adaptată transportului persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant.
(3) Constituie discriminare refuzul conducătorului de taxi de a asigura transportul persoanei cu handicap şi a dispozitivului de mers.
(4) Până la data de 31 decembrie 2007, autorităţile administraţiei publice locale competente au obligaţia să ia măsuri pentru:
a) adaptarea trecerilor de pietoni de pe străzile şi drumurile publice conform prevederilor legale, inclusiv marcarea prin pavaj tactil;
b) montarea sistemelor de semnalizare sonoră şi vizuală la intersecţiile cu trafic intens.
(5) Câinele-ghid care însoţeşte persoana cu handicap grav are acces liber şi gratuit în toate locurile publice şi în mijloacele de transport.
(6) Până la data de 31 decembrie 2010, administratorii infrastructurii feroviare şi operatorii de transport feroviar au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin un vagon şi staţiile principale de tren, pentru a permite accesul persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant;
b) să marcheze prin pavaj tactil contrastant căile spre peroanele de îmbarcare, ghişee sau alte utilităţi.
Aici deja vedem nişte lucruri spuse, nişte termene impuse. Ţin să mentionez că în momentul acestei scrieri ne aflăm în data de 19.09.2011.
Să analizăm puţin acest articol.
La punctul 1 aceasta lege spune că până la 31.12.2010 autorităţile ar fi trebuit să adapteze fiecare mijloc de transport în comun astfel încât acesta să poată fi folosit de orice persoană cu handicap.
Nu ştiu cum este în alte oraşe, dare u la constanţa nu văd aceste lucruri.
Spre exemplu eu ca nevăzător, nu ştiu ce autobus vine, adică ce număr este, nu ştiu unde este uşa pe care să urc.
Mai important, legea spune să se marcheze staţia şi drumul către uşi cu pavaj tactil.
Acest pavaj este un pavaj pe care eu ca nevăzător să îl simt la picior şi după care să mă ghidez spre uşă.
Mai mult, tot cu ajutorul acestui pavaj pot sa aflu pe un trotuar de 500 metrii care are o staţie de autobus pe el, unde se află staţia aia de autobus.
La momentul actual nu există aşa ceva, decât în jurul şcolii de nevăzători din bucureşti.
Mai mult, obişnuiesc să merg cu transportul în comun, însoţit fireşte, iar la staţiile din Constanţa, nu ştiu cum se face, dar mereu uşa pe care cobor eu este oprită în faţa unui pom, sau a unui stâlp eventual şi cu un coş de gunoi pe el.
Să observăm că la punctul 4, se spune că până la 31.12.2007 trecerile de pietoni şi alte elemente importante de pe stradă ar trebui marcate inclusiv prin pavaj tactil.
Suntem în 2011 şi acest lucru nu se întâmplă.
Punctul 6 litera b spune că în gările CFR eu, ca nevăzător, ar trebui să am pavaj tactil spre peron, spre casele de bilete, astfel încât să mă pot descurca singur.
Inutil să spun că nici acest lucru nu se întâmplă.
Va urma
joi, 8 septembrie 2011
scrisoare deschisa impotriva .legii asistentei sociale
Nu am mai scris de mult, fiind putin suparat pe diverse lucruri si simtind nevoia sa fiu singur o vreme.
Colac peste pupaza guvernul vine si cu un proiect de lege aberrant impotriva caruia am scris o scrisoare deschisa pe care o public mai jos.
Rugamintea mea catre voi este sa furnizati aceasta scrisoare cat mai multor personae, daca aveti parlamentari prin families au printer cunostinte si mai bine.
Pentru cei ce doresc, le pot pune la dispozitie si scrisoarea in format word.
Scrisoarea este scrisa la prima mana, fara corecturi, asa cum a nascut ea din supararea mea.
Va multumesc anticipat pentru ajutor.
Mă numesc Radu Vasile şi sunt un nevazător de 28 ani din Constanta. Ca şi studii am absolvit Facultatea de Matematica – Informatică din cadrul Universităţii Ovidius Constanta, iar mai apoi am absolvit Masterul Managementul Informatizat al Proiectelor din cadrul Facultăţii de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică de la Academia de Studii Economice din Bucureşti.
Motivul prezentei scrieri îl constituie proiectul legii asistenţei sociale pe care guvernul a binevoit să îl depună ,la parlament spre dezbatere.
Pentru a intelege mai bine de ce scriu aceste rânduri, trebuie să vă prezint puţin situaţia actuală cu câteva exemple din viaţa mea.
Persoanele cu handicap în momentul de faţă sunt catalogate şi împărţite conform legii 448 pe 2006 în 3 grade majore de handicap.
Aceste grade sunt acordate având în vedere gravitatea bolii, sau a dizabilităţii de care omul suferă.
În funcţie de aceste grade de handicap, omul primeşte ca şi compensaţie în bani o pensie socială.
Pentru cei de gradul I, persoane presupuse a avea nevoie de ajutor în viaţa de zi cu zi, pe lângă pensia socială, se mai acordă un ajutor de insoţitor, sau, la alegere, I se angajează un asistent personal care va primi un salariu în cuantumul ajutorului de însoţitor.
Pentru o persoană de gradul I cuantumul acestor sume în momentul de faţă este de 202 ron pensie sociala, 91 ron, buget complementar si 525 ron ajutor de însoţitor.
Bugetul complementar se foloseste pentru achitarea diverselor abonamente la utilităţile strict necesare pentru o persoană cu dizabilităţi (cum ar fi telefonul fix).
Restul de bani fiecare îl foloseşte cum poate, pentru a elimina pe cât posibil inegalităţile existente între persoanele cu şi fără dizabilităţi.
Spre exemplu: Pentru a mă deplasa dintr-un loc în altul, eu, ca nevăzător, nu pot folosi singur transportul în comun, pentru simplul motiv că staţiile autobuzelor nu sunt marcate în niciun fel, aşa că dacă avem un trotuar de 300 metrii care pe undeva are o staţie de autobus, eu nu pot afla unde este acea staţie.
Este doar un exemplu din multe altele existente în viaţa mea.
Soluţiile sunt: Fie să folosesc taxiul care vine unde îl chem. Eu şi mă duce unde vreau eu, fie să rog o persoană să mă însoţească.
Ştim cu toţii ca nimic nu e pe gratis şi că, dacă vrem să avem parte de ajutor şi în viitor, e bines ă răsplătim persoana care ne ajută, pentru că nimeni nu e dornic de caritate la nesfârşit.
Deci practic aceşti bani îmi oferă independenţa de care am nevoie pentru a-mi desfăşura viaţa într-un mod activ şi integrat în restul societăţii.
Mai mult, am încercat de atâtea ori să mă angajez, iar sub diverse motive am fost respins la interviuri de oameni care nu doreau să se încurce cu persoane oarbe.
Nu discutăm acum motivele acestor oameni, pentru că ele sunt multe şi variate, dar ne având de muncă, m-am hotărât să încerc ceva pe cont propriu.
Cu banii mai sus amintiţi, reuşesc să ma deplasez unde am nevoie pentru a-mi realiza contractele pe care oamenii din societatea celor fără dizabilităţi binevoiesc să mi le arunce. De menţionat că acestea sunt puţine şi rare, deci banii de mai sus reuşesc să ma ţină calm şi cu mintea limpede într-o lună în care nu reuşesc să găsesc ceva de muncă şi să pot gândi ce să mai fac pentru a mai atrage un contract.
Alte persoane, mai rău afectate de soartă, folosesc aceşti bani în întregime pe medicamente, pentru că nu toate medicamentele sunt gratis şi, din cauza legii conflictuale, nu toţi primesc medicamente gratis.
V-am descris mai sus, poate singura măsură reala de protecţie socială a persoanelor cu dizabilităţi din ţara noastră, restul fiind fie neaplicate, fie neimplementate.
Proiectul legii sociale vine la capitolul 4 secţiunea 3 şi spune:
Art. 82 – (1) Persoanele cu dizabilităţi, în funcţie de nivelul deficienţei, gradul de afectare al
funcţiilor şi structurilor organismului, factorii de mediu şi personali, incapacitatea manifestată se
încadrează în grade de dizabilitate, reglementate prin legile speciale.
(2) În funcţie de gradul de dizabilitate, situaţia familială şi socio-economică, persoanele cu
dizabilităţi beneficiază de alocaţii, indemnizaţii şi facilităţi, precum şi alte forme de sprijin financiar
şi în natură.
(3) În scopul susţinerii necesităţilor zilnice de viaţă, persoanele cu dizabilităţi beneficiază
de o alocaţie lunară care se acordă în cuantumuri diferenţiate în raport cu veniturile proprii ale
persoanei şi gradul de dizabilitate al acesteia.
(4) Pentru asigurarea îngrijirii personale, persoana cu dizabilităţi, adult sau copil, aflată la
domiciliul său ori al familiei sale are dreptul la o indemnizaţie de îngrijire, în funcţie de gradul de
dizabilitate şi în condiţiile stabilite prin legile speciale.
37
(5) Persoanele adulte, în funcţie de gradul de dizabilitate, pot beneficia, în condiţiile legii,
de facilităţi fiscale şi alte facilităţi, precum şi de credite a căror dobândă se suportă din bugetul de stat
pentru achiziţionarea de autovehicule şi pentru adaptarea locuinţei conform nevoilor individuale.
(6) Beneficiază de măsurile prevăzute la alin. (5) şi familia sau persoana care are în
îngrijire cel puţin un copil cu dizabilităţi majore.
Ei bine, prin acest articol, pensia socială şi ajutorul de însoţitor sunt legate de contextul familial al persoanei cu dizabilităţi şi de veniturile acesteia.
Principiul invocat este că să se dea numai celor care au nevoie, dar tocmai acest principiu include idea de discriminare din start.
Să presupunem că eu sunt angajat ca programator. Un coleg văzător pe acelas post cu mine primeste 3000 ron salariu.
Eu să spunem că printr-o minune (deoarece din start angajatorii îmi oferă salarii mai mici, spunandu-mi că ori accept ori plec, că oricum nu am unde mă duce) primesc acelaşi salariu.
Colegul meu văzător nu are nicio problemă în a se deplasa la şi de la locul de muncă, în a-şi asigura lucrurile care îi trebuie zilnic.
Eu, aşa cum am arătat, trebuie să cheltui nişte bani mai mulţi pentru a ajunge la muncă, pentru a-mi asigura lucrurile necesare zilnic.
În concluzie, deşi vom primi aceeaşi bani, eu şi colegul meu vom avea salarii diferite fără aportul acestor pensii sociale, pentru că mare parte din salariu meu se va duce pe elemente legate de dizabilitate şi deci deja apare inegalitatea între mine şi el.
Conform principiului de şanse egale între mine şi colegul meu nu trebuie să existe pe cât posibil nicio diferenţă.
Mai mult însă această lege nu leagă pensia sociala numai de veniturile persoanei, ci şi de contextul familial.
Asta ce înseamnă?
Înseamnă că dacă eu am un tată bogat, sau o mamă bogată, sau un unchi, sau…
Pentru că legea nu e explicită lăsând la îndemâna guvernanţilor să schimbe aceste lucruri cum vor, deci dacă am pe cineva în familie bogat, eu nu mai primesc această pensie socială, fiind lăsat pe mâna rudei bogate să se ocupe de mine.
În primul rând a întrebat cineva pe ruda bogată dacă doreşte să se ocupe de persoana cu dizabilităţi?
În contextul în care multe persoane cu dizabilităţi suferă în familiile lor un tratament neadegvat (sunt copii care nu au mers la şcoala pentru a nu face familia de ruşine şi sunt închişi în camerele lor pentru a nu fi văzuţi de cineva) legea vine şi ne lasă taman pe mâinile acestor tipuri de familii (acolo unde e cazul).
Ţin să menţionez că dizabilitatea se manifestă în viaţa unui om în orice moment al existenţei sale, aşa că particularizarea compensaţiilor pentru o dizabilitate în funcţie de un context s-au altul este un lucru eronat.
Un alt exemplu din viaţa mea, am muncit la Bucureşti pentru 3 ani de zile (profesorul meu de baze de date mi-a oferit un post din milă), iar acolo nu eram cu familia, sau cu cineva, eram singur, doar cu banii mei de însoţitor pe care îi foloseam pentru a mă deplasa unde aveam nevoie.
Un alt efect pervers al acestui articol este acela că încurajează lipsa de activitate, adică dacă oamenii fără venit capătă aceste pensii sociale, atunci mulţi vor renunţa la a mai produce venit pentru a avea aceste pensii sociale.
De ce se va întimpla asta?
Păi aşa cum am arătat mai sus, mulţi muncesc pe contracte găsite când şi când, deci un venit nesigur, pensia socială este un venit sigur, vine lună de lună, atunci voi renunţa la a mai face contracte, pentru a avea un venit sigur cât de cât.
Poate că o diminuare a veniturilor pensiilor sociale ar fi fost posibilă, dacă în România am fi avut amenajări specifice persoanelor cu dizabilităţi şi utile întregii societăţi.
Amenajări care să mă ajute să ma deplasez, care să mă ajute să interacţionez cu mediul înconjurător.
Dar tocmai aceste adaptări sunt specificate în lege vag, fără a se mentiona ce să se facă şi cum şi, mai mult, aceste amenajări sunt lăsate pe seama autoritătilor locale şi pe seama bugetelor acestora, în contextul în care multe autorităţi locale nu au bani nici pentru a-şi plăti încălzirea.
Prin această scriere am vrut să dovedesc cât de greşit este acest proiect de lege, mai ales în ceea ce priveşte capitolul sau 4 secţiunea 3.
Totodată rog pe distinşii parlamentari din tot sufletul să nu voteze o asemenea aberaţie, deoarece nu de o lege nouă au nevoie persoanele cu dizabilităţi, ci de măcar implementarea celei existente.
Pentru că există legea 448 pe 2006 care, deşi are şi ea neajunsuri, este o lege cât de cât bună, dar pe care nimeni nu o aplică, termenele date în această lege pentru amenajarea mediului înconjurător fiind depăşite de mult fără a se realiza nimic.
Mai întâi să oferim persoanelor cu dizabilităţi un mediu în care să poată acţiona cu şanse egale şi apoi să intervenim crud asupra singurei compensaţii pe care statul o oferă.
Legislaţia românească încă suferă din cauza neadoptării diverselor acte normative europene în ceea ce priveşte persoanele cu dizabilităţi, deci o eventuală iniţiativă politică ar putea fi implementarea directivei europene 78 pe 2000, nu această lege.
Din păcate însă nici legislaţia pe care o avem nu este respectată.
Revin deci cu rugămintea, dragi parlamentari, nu votaţi această lege, sau votaţi excluderea secţiunii 3 din capitolul IV.
Pentru a avea un motiv mai puternic de a vota împotriva acestei legi, trebuie să vă gândiţi că „nu persoanele cu dizabilităţi au provocat criza şi nu ele sunt cele care trebuie să plătească factura acestei crize”.
Vă multumesc
Radu Vasile
Colac peste pupaza guvernul vine si cu un proiect de lege aberrant impotriva caruia am scris o scrisoare deschisa pe care o public mai jos.
Rugamintea mea catre voi este sa furnizati aceasta scrisoare cat mai multor personae, daca aveti parlamentari prin families au printer cunostinte si mai bine.
Pentru cei ce doresc, le pot pune la dispozitie si scrisoarea in format word.
Scrisoarea este scrisa la prima mana, fara corecturi, asa cum a nascut ea din supararea mea.
Va multumesc anticipat pentru ajutor.
Mă numesc Radu Vasile şi sunt un nevazător de 28 ani din Constanta. Ca şi studii am absolvit Facultatea de Matematica – Informatică din cadrul Universităţii Ovidius Constanta, iar mai apoi am absolvit Masterul Managementul Informatizat al Proiectelor din cadrul Facultăţii de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică de la Academia de Studii Economice din Bucureşti.
Motivul prezentei scrieri îl constituie proiectul legii asistenţei sociale pe care guvernul a binevoit să îl depună ,la parlament spre dezbatere.
Pentru a intelege mai bine de ce scriu aceste rânduri, trebuie să vă prezint puţin situaţia actuală cu câteva exemple din viaţa mea.
Persoanele cu handicap în momentul de faţă sunt catalogate şi împărţite conform legii 448 pe 2006 în 3 grade majore de handicap.
Aceste grade sunt acordate având în vedere gravitatea bolii, sau a dizabilităţii de care omul suferă.
În funcţie de aceste grade de handicap, omul primeşte ca şi compensaţie în bani o pensie socială.
Pentru cei de gradul I, persoane presupuse a avea nevoie de ajutor în viaţa de zi cu zi, pe lângă pensia socială, se mai acordă un ajutor de insoţitor, sau, la alegere, I se angajează un asistent personal care va primi un salariu în cuantumul ajutorului de însoţitor.
Pentru o persoană de gradul I cuantumul acestor sume în momentul de faţă este de 202 ron pensie sociala, 91 ron, buget complementar si 525 ron ajutor de însoţitor.
Bugetul complementar se foloseste pentru achitarea diverselor abonamente la utilităţile strict necesare pentru o persoană cu dizabilităţi (cum ar fi telefonul fix).
Restul de bani fiecare îl foloseşte cum poate, pentru a elimina pe cât posibil inegalităţile existente între persoanele cu şi fără dizabilităţi.
Spre exemplu: Pentru a mă deplasa dintr-un loc în altul, eu, ca nevăzător, nu pot folosi singur transportul în comun, pentru simplul motiv că staţiile autobuzelor nu sunt marcate în niciun fel, aşa că dacă avem un trotuar de 300 metrii care pe undeva are o staţie de autobus, eu nu pot afla unde este acea staţie.
Este doar un exemplu din multe altele existente în viaţa mea.
Soluţiile sunt: Fie să folosesc taxiul care vine unde îl chem. Eu şi mă duce unde vreau eu, fie să rog o persoană să mă însoţească.
Ştim cu toţii ca nimic nu e pe gratis şi că, dacă vrem să avem parte de ajutor şi în viitor, e bines ă răsplătim persoana care ne ajută, pentru că nimeni nu e dornic de caritate la nesfârşit.
Deci practic aceşti bani îmi oferă independenţa de care am nevoie pentru a-mi desfăşura viaţa într-un mod activ şi integrat în restul societăţii.
Mai mult, am încercat de atâtea ori să mă angajez, iar sub diverse motive am fost respins la interviuri de oameni care nu doreau să se încurce cu persoane oarbe.
Nu discutăm acum motivele acestor oameni, pentru că ele sunt multe şi variate, dar ne având de muncă, m-am hotărât să încerc ceva pe cont propriu.
Cu banii mai sus amintiţi, reuşesc să ma deplasez unde am nevoie pentru a-mi realiza contractele pe care oamenii din societatea celor fără dizabilităţi binevoiesc să mi le arunce. De menţionat că acestea sunt puţine şi rare, deci banii de mai sus reuşesc să ma ţină calm şi cu mintea limpede într-o lună în care nu reuşesc să găsesc ceva de muncă şi să pot gândi ce să mai fac pentru a mai atrage un contract.
Alte persoane, mai rău afectate de soartă, folosesc aceşti bani în întregime pe medicamente, pentru că nu toate medicamentele sunt gratis şi, din cauza legii conflictuale, nu toţi primesc medicamente gratis.
V-am descris mai sus, poate singura măsură reala de protecţie socială a persoanelor cu dizabilităţi din ţara noastră, restul fiind fie neaplicate, fie neimplementate.
Proiectul legii sociale vine la capitolul 4 secţiunea 3 şi spune:
Art. 82 – (1) Persoanele cu dizabilităţi, în funcţie de nivelul deficienţei, gradul de afectare al
funcţiilor şi structurilor organismului, factorii de mediu şi personali, incapacitatea manifestată se
încadrează în grade de dizabilitate, reglementate prin legile speciale.
(2) În funcţie de gradul de dizabilitate, situaţia familială şi socio-economică, persoanele cu
dizabilităţi beneficiază de alocaţii, indemnizaţii şi facilităţi, precum şi alte forme de sprijin financiar
şi în natură.
(3) În scopul susţinerii necesităţilor zilnice de viaţă, persoanele cu dizabilităţi beneficiază
de o alocaţie lunară care se acordă în cuantumuri diferenţiate în raport cu veniturile proprii ale
persoanei şi gradul de dizabilitate al acesteia.
(4) Pentru asigurarea îngrijirii personale, persoana cu dizabilităţi, adult sau copil, aflată la
domiciliul său ori al familiei sale are dreptul la o indemnizaţie de îngrijire, în funcţie de gradul de
dizabilitate şi în condiţiile stabilite prin legile speciale.
37
(5) Persoanele adulte, în funcţie de gradul de dizabilitate, pot beneficia, în condiţiile legii,
de facilităţi fiscale şi alte facilităţi, precum şi de credite a căror dobândă se suportă din bugetul de stat
pentru achiziţionarea de autovehicule şi pentru adaptarea locuinţei conform nevoilor individuale.
(6) Beneficiază de măsurile prevăzute la alin. (5) şi familia sau persoana care are în
îngrijire cel puţin un copil cu dizabilităţi majore.
Ei bine, prin acest articol, pensia socială şi ajutorul de însoţitor sunt legate de contextul familial al persoanei cu dizabilităţi şi de veniturile acesteia.
Principiul invocat este că să se dea numai celor care au nevoie, dar tocmai acest principiu include idea de discriminare din start.
Să presupunem că eu sunt angajat ca programator. Un coleg văzător pe acelas post cu mine primeste 3000 ron salariu.
Eu să spunem că printr-o minune (deoarece din start angajatorii îmi oferă salarii mai mici, spunandu-mi că ori accept ori plec, că oricum nu am unde mă duce) primesc acelaşi salariu.
Colegul meu văzător nu are nicio problemă în a se deplasa la şi de la locul de muncă, în a-şi asigura lucrurile care îi trebuie zilnic.
Eu, aşa cum am arătat, trebuie să cheltui nişte bani mai mulţi pentru a ajunge la muncă, pentru a-mi asigura lucrurile necesare zilnic.
În concluzie, deşi vom primi aceeaşi bani, eu şi colegul meu vom avea salarii diferite fără aportul acestor pensii sociale, pentru că mare parte din salariu meu se va duce pe elemente legate de dizabilitate şi deci deja apare inegalitatea între mine şi el.
Conform principiului de şanse egale între mine şi colegul meu nu trebuie să existe pe cât posibil nicio diferenţă.
Mai mult însă această lege nu leagă pensia sociala numai de veniturile persoanei, ci şi de contextul familial.
Asta ce înseamnă?
Înseamnă că dacă eu am un tată bogat, sau o mamă bogată, sau un unchi, sau…
Pentru că legea nu e explicită lăsând la îndemâna guvernanţilor să schimbe aceste lucruri cum vor, deci dacă am pe cineva în familie bogat, eu nu mai primesc această pensie socială, fiind lăsat pe mâna rudei bogate să se ocupe de mine.
În primul rând a întrebat cineva pe ruda bogată dacă doreşte să se ocupe de persoana cu dizabilităţi?
În contextul în care multe persoane cu dizabilităţi suferă în familiile lor un tratament neadegvat (sunt copii care nu au mers la şcoala pentru a nu face familia de ruşine şi sunt închişi în camerele lor pentru a nu fi văzuţi de cineva) legea vine şi ne lasă taman pe mâinile acestor tipuri de familii (acolo unde e cazul).
Ţin să menţionez că dizabilitatea se manifestă în viaţa unui om în orice moment al existenţei sale, aşa că particularizarea compensaţiilor pentru o dizabilitate în funcţie de un context s-au altul este un lucru eronat.
Un alt exemplu din viaţa mea, am muncit la Bucureşti pentru 3 ani de zile (profesorul meu de baze de date mi-a oferit un post din milă), iar acolo nu eram cu familia, sau cu cineva, eram singur, doar cu banii mei de însoţitor pe care îi foloseam pentru a mă deplasa unde aveam nevoie.
Un alt efect pervers al acestui articol este acela că încurajează lipsa de activitate, adică dacă oamenii fără venit capătă aceste pensii sociale, atunci mulţi vor renunţa la a mai produce venit pentru a avea aceste pensii sociale.
De ce se va întimpla asta?
Păi aşa cum am arătat mai sus, mulţi muncesc pe contracte găsite când şi când, deci un venit nesigur, pensia socială este un venit sigur, vine lună de lună, atunci voi renunţa la a mai face contracte, pentru a avea un venit sigur cât de cât.
Poate că o diminuare a veniturilor pensiilor sociale ar fi fost posibilă, dacă în România am fi avut amenajări specifice persoanelor cu dizabilităţi şi utile întregii societăţi.
Amenajări care să mă ajute să ma deplasez, care să mă ajute să interacţionez cu mediul înconjurător.
Dar tocmai aceste adaptări sunt specificate în lege vag, fără a se mentiona ce să se facă şi cum şi, mai mult, aceste amenajări sunt lăsate pe seama autoritătilor locale şi pe seama bugetelor acestora, în contextul în care multe autorităţi locale nu au bani nici pentru a-şi plăti încălzirea.
Prin această scriere am vrut să dovedesc cât de greşit este acest proiect de lege, mai ales în ceea ce priveşte capitolul sau 4 secţiunea 3.
Totodată rog pe distinşii parlamentari din tot sufletul să nu voteze o asemenea aberaţie, deoarece nu de o lege nouă au nevoie persoanele cu dizabilităţi, ci de măcar implementarea celei existente.
Pentru că există legea 448 pe 2006 care, deşi are şi ea neajunsuri, este o lege cât de cât bună, dar pe care nimeni nu o aplică, termenele date în această lege pentru amenajarea mediului înconjurător fiind depăşite de mult fără a se realiza nimic.
Mai întâi să oferim persoanelor cu dizabilităţi un mediu în care să poată acţiona cu şanse egale şi apoi să intervenim crud asupra singurei compensaţii pe care statul o oferă.
Legislaţia românească încă suferă din cauza neadoptării diverselor acte normative europene în ceea ce priveşte persoanele cu dizabilităţi, deci o eventuală iniţiativă politică ar putea fi implementarea directivei europene 78 pe 2000, nu această lege.
Din păcate însă nici legislaţia pe care o avem nu este respectată.
Revin deci cu rugămintea, dragi parlamentari, nu votaţi această lege, sau votaţi excluderea secţiunii 3 din capitolul IV.
Pentru a avea un motiv mai puternic de a vota împotriva acestei legi, trebuie să vă gândiţi că „nu persoanele cu dizabilităţi au provocat criza şi nu ele sunt cele care trebuie să plătească factura acestei crize”.
Vă multumesc
Radu Vasile
marți, 4 mai 2010
Legea in Romania nerespectata, obisnuinta bate tribunalul
Buna seara si bine v-am gasit dragi mei,
Cineva a sperat ca am ramas fara idei.
Ei bine nu.
Abordez un subiect important pentru profesionistii din Romania si anume acela ca, mai puneti dracu mana pe o carte ba inainte sa va dati cu parerea.
Cunoasteti deja aversiunea mea, fata de banci si problema mea cu ele, dar subiectul din seara asta nu le priveste, desi tot o banca l-a generat.
Sunt PFA pe multe domenii de activitate, in calitatea mea de FPFA am incercat sa imi deschid un cont in banca, pentru ca legea te obliga ca agent economic sa ai cont in banca.
Las, faptul ca unele banci nu vor sa imi deschida cont, dar mite sa mai raspunda la rugamintea mea de a avea internet banking.
Sa va spun povestea:
Reusisem sa apelez la bunatatea C.E.C. sa imi ofere un digipass vorbitor sa am si eu internet banking.
Am reusit aceasta printr-un prieten ce lucreaza la C.E.C. si prin buna vointa unei doamne Director din C.E.C.
Le multumesc mult, se pare insa ca sistemul infrange buna vointa.
Astfel, s-au facut toate sfortarile necesare, aparatul a fost adus, am cazut de acord asupra procedurii de intrare in posesie totul era ok.
Conform procedurii trebuia sa ma duc la o sucursala/agentie C.E.C. din Constanta sa imi deschid cont si card.
Urmand ca mai apoi bucurestiul sa imi deschida internet banking si sa primesc mult ravnitul aparat.
Ajung la Agentia C.E.C. Constanta de pe I. C. Brateanu, zona pod butelii.
Intru, cu actele de la PFA in mana, cer la relatii cu clientii sa mi se spuna unde pot ca pfa sa imi fac cont si card.
Sunt indrumat la biroul persoane juridice.
Acolo O domnisoara/doamna (nu i-am putut face incadrarea in regn si specie)
mi-a luat actele si m-a intrebat unde e actul constitutiv.
I-am spus ca aia e tot ce am si ca eu ca pfa nu stiu ce act constitutiv tre sa am.
M-a rugat sa o scuz 2 minute, a plecat.
Dupa o ora de asteptare, timp in care nu stiam ce si pentru ce astept, se intoarce si imi spune.
Trebuie sa imi aduceti autorizatia de la primarie, pentru ca aia tine loc de act constitutiv si fara nu se poate.
Dumneavoastra insa, fiindca sunteti nevazator, trebuie sa imi aduceti si o curatela care sa contina datele persoanei care are dreptul sa faca operatiuni in cazul dumneavoastra.
Si sa contina express, dreptul de a deschide cont si...
Continua o lista de alte drepturi.
Am ramas interzis, am primit o hartie scrisa de mana cu ce trebuie sa aduc, m-am ridicat si am plecat spunand buna ziua.
Gafa nr. 1, eu nu am asistent personal, semnez singur toate hartiile, nu vreau sa am imputernicit.
Conform legi 448 pe 2006 si conform ordonantei 137 pe 2000 s-a comis o discriminare.
Cititi articolul anterior pentru detalii.
Dar mai mult, acum ajung la subiectul din aceasta seara,
suntem obisnuiti sa sfatuim lumea cu ce credem noi nu cu ce stim noi.
Si cand asta se reflecta intr-o procedura a unei banci, e vai si amar.
E clar ca functionara din fata mea nu stia ce sa faca in cazul meu si s-a dus sa se sfatuiasca cu sefa.
Ei bine, pentru pfa dragi oameni de la C.E.C. va trebui sa scoateti actul constitutiv.
Pentru ca pfa-ul nu are act constitutiv
si mai nou, ordonanta de urgenta 44 pe 2008 a abrogat legea 300 pe 2004
in concluzie, pfa-ul nu mai trece pe la primarie sa se autorizeze.
Conform acestei ordonante modificata prin ordonanta 38 pe 2009
pfa-ul se inregistreaza la registrul comertului si singurele lui acte
sunt certificatul de inmatriculare in registrul comertului,
certificat constatator
si rezolutia de autorizare din partea registrului comertului.
Acte pe care eu le aveam.
O alta problema intalnita, printre asa zisi profesionisti romani, este problema facturilor.
Toata lumea ma freaca la cap ca facturile trebuie semnate, toti sunt obisnuiti cu formatul de factura des intalnit, acela care contine date de expeditie,
si unde se semneaza pentru primirea marfii.
Am discutat cu zeci de experti contabili, oameni care lucreaza in aprovizionare, oameni care ar trebui sa stie cum e cu facturile.
Ei bine toti sustin sus si tare ca factura trebuie semnata.
Dragi profesionisti idioti, nu mai spuneti ce credeti, ci spuneti ce spune legea.
Codul fiscal articolul 155
spune ca facturile nu trebuie obligatoriu semnate si stampilate.
Ca vreti voi sa le semnati e treaba voasttra, nu va opreste nimeni, dar nu mai faceti spume ca aveti dreptate.
Inchei acest episod declarandu-ma trist cand vad cum pot fi tratati clientii in bancile romanesti.
Si incep din ce in ce mai des sa ma intreb, cum s-o deschide o banca?
Ca se pare ca va trebui sa imi deschid una.
Cineva a sperat ca am ramas fara idei.
Ei bine nu.
Abordez un subiect important pentru profesionistii din Romania si anume acela ca, mai puneti dracu mana pe o carte ba inainte sa va dati cu parerea.
Cunoasteti deja aversiunea mea, fata de banci si problema mea cu ele, dar subiectul din seara asta nu le priveste, desi tot o banca l-a generat.
Sunt PFA pe multe domenii de activitate, in calitatea mea de FPFA am incercat sa imi deschid un cont in banca, pentru ca legea te obliga ca agent economic sa ai cont in banca.
Las, faptul ca unele banci nu vor sa imi deschida cont, dar mite sa mai raspunda la rugamintea mea de a avea internet banking.
Sa va spun povestea:
Reusisem sa apelez la bunatatea C.E.C. sa imi ofere un digipass vorbitor sa am si eu internet banking.
Am reusit aceasta printr-un prieten ce lucreaza la C.E.C. si prin buna vointa unei doamne Director din C.E.C.
Le multumesc mult, se pare insa ca sistemul infrange buna vointa.
Astfel, s-au facut toate sfortarile necesare, aparatul a fost adus, am cazut de acord asupra procedurii de intrare in posesie totul era ok.
Conform procedurii trebuia sa ma duc la o sucursala/agentie C.E.C. din Constanta sa imi deschid cont si card.
Urmand ca mai apoi bucurestiul sa imi deschida internet banking si sa primesc mult ravnitul aparat.
Ajung la Agentia C.E.C. Constanta de pe I. C. Brateanu, zona pod butelii.
Intru, cu actele de la PFA in mana, cer la relatii cu clientii sa mi se spuna unde pot ca pfa sa imi fac cont si card.
Sunt indrumat la biroul persoane juridice.
Acolo O domnisoara/doamna (nu i-am putut face incadrarea in regn si specie)
mi-a luat actele si m-a intrebat unde e actul constitutiv.
I-am spus ca aia e tot ce am si ca eu ca pfa nu stiu ce act constitutiv tre sa am.
M-a rugat sa o scuz 2 minute, a plecat.
Dupa o ora de asteptare, timp in care nu stiam ce si pentru ce astept, se intoarce si imi spune.
Trebuie sa imi aduceti autorizatia de la primarie, pentru ca aia tine loc de act constitutiv si fara nu se poate.
Dumneavoastra insa, fiindca sunteti nevazator, trebuie sa imi aduceti si o curatela care sa contina datele persoanei care are dreptul sa faca operatiuni in cazul dumneavoastra.
Si sa contina express, dreptul de a deschide cont si...
Continua o lista de alte drepturi.
Am ramas interzis, am primit o hartie scrisa de mana cu ce trebuie sa aduc, m-am ridicat si am plecat spunand buna ziua.
Gafa nr. 1, eu nu am asistent personal, semnez singur toate hartiile, nu vreau sa am imputernicit.
Conform legi 448 pe 2006 si conform ordonantei 137 pe 2000 s-a comis o discriminare.
Cititi articolul anterior pentru detalii.
Dar mai mult, acum ajung la subiectul din aceasta seara,
suntem obisnuiti sa sfatuim lumea cu ce credem noi nu cu ce stim noi.
Si cand asta se reflecta intr-o procedura a unei banci, e vai si amar.
E clar ca functionara din fata mea nu stia ce sa faca in cazul meu si s-a dus sa se sfatuiasca cu sefa.
Ei bine, pentru pfa dragi oameni de la C.E.C. va trebui sa scoateti actul constitutiv.
Pentru ca pfa-ul nu are act constitutiv
si mai nou, ordonanta de urgenta 44 pe 2008 a abrogat legea 300 pe 2004
in concluzie, pfa-ul nu mai trece pe la primarie sa se autorizeze.
Conform acestei ordonante modificata prin ordonanta 38 pe 2009
pfa-ul se inregistreaza la registrul comertului si singurele lui acte
sunt certificatul de inmatriculare in registrul comertului,
certificat constatator
si rezolutia de autorizare din partea registrului comertului.
Acte pe care eu le aveam.
O alta problema intalnita, printre asa zisi profesionisti romani, este problema facturilor.
Toata lumea ma freaca la cap ca facturile trebuie semnate, toti sunt obisnuiti cu formatul de factura des intalnit, acela care contine date de expeditie,
si unde se semneaza pentru primirea marfii.
Am discutat cu zeci de experti contabili, oameni care lucreaza in aprovizionare, oameni care ar trebui sa stie cum e cu facturile.
Ei bine toti sustin sus si tare ca factura trebuie semnata.
Dragi profesionisti idioti, nu mai spuneti ce credeti, ci spuneti ce spune legea.
Codul fiscal articolul 155
spune ca facturile nu trebuie obligatoriu semnate si stampilate.
Ca vreti voi sa le semnati e treaba voasttra, nu va opreste nimeni, dar nu mai faceti spume ca aveti dreptate.
Inchei acest episod declarandu-ma trist cand vad cum pot fi tratati clientii in bancile romanesti.
Si incep din ce in ce mai des sa ma intreb, cum s-o deschide o banca?
Ca se pare ca va trebui sa imi deschid una.
luni, 15 martie 2010
Romania si cacaturile ei!!!
Discutam impreuna cu oameni de bine pe un alt blog la http://confruntadurerea.wordpress.com
Multumesc detinatoarei ca mi-a suportat comenturile:)
Voi publica mai jos ceea ce se vroia a fi un coment raspuns la comentul celei/celui care scrie sub pseudonimul @lucisfera acolo.
Il voi publica ca atare, cum am inceput sa il scriu acolo:
deocamdata draga @lucisfera, eu inca trebuie sa traiesc aici, orice incercare a mea de a emigra, s-a lovit fie de niste functionari evident romani, fie
de incapacitatea mea de a avea informatii, fie de alte probleme.
In Ro pentru faptul ca nu vezi iti sunt refuzate servicii, iti e refuzat dreptul la deplasare si multe alte drepturi.
O lege a persoanelor cu handicap care toata lumea o foloseste pe post de hartie igienica.
Cateva exemple (o sa se supere @confrunta durerea pe mine, dar cred ca astea ii vor justifica daca mai era nevoie, atitudinea fata de Ro).
In luna septembrie 2009 Banca Transilvania mi-a refuzat deschiderea unui card + cont pe motiv ca sunt orb. De asemenea mi-a refuzat si deschiderea serviciului
bt24 (internet banking al lor) tot pe acelas motiv.
Am reclamat la consiliul national anti discriminare, forul care trebuie sa se ocupe de asemenea cazuri.
Reclamatia depusa in septembrie 2009, infatisarea pusa pe 28 octombrie 2009, fixat reinfatisare pe 10 noiembrie 2009, data pana la care eu trebuia sa completez
dosarul cu declaratia unui martor.
Am trimis declaratia, am asteptat.
pe 21 decembrie primesc o instiintare cum ca nu s-a luat o hotorare pentru ca, nenorocit ce sunt nu? Nu am depus declaratia martorului, dar oricum chiar
daca as fi depus-o, oricum la jumatate din judecatorii de acolo le-a expirat mandatul si deci nu pot lua o decizie, iar parlamentul nu s-a invretnicit
sa ia o hotarare pentru a numi alti judecatori, asa ca al meu caz se amana pe termen nelimitat.
In iunie 2009 am ramas somer din cauza crizei, am fost asistat pana in martie 2010.
La final am decis sa imi infiintez un pfa si sa incerc sa fac ceva pe cont propriu.
In urma terminarii somajului, am ramas sa traiesc cu o suma de 750 ron lunar. Nu o zic ca sa ma plang, o zic pentru a arata cat de ciudata e situatia.
La inchierea pfa, costurile totale s-au ridicat la 300 ron. Conform legii 448 pe 2006 eu aveam dreptul la infiintarea gratuita a unui pfa, asta ca masura
compensatorie pentru discriminarile suferite de persoanele cu dizabilitati la angajare.
Cand am cerut acest lucru, mi s-a spus ca nu sunt date proceduri de acordare a acelui drept si ca daca doresc musai acel drept sa astept eu asa pana cand
s-or da proceduri.
Evident am scos banul si am platit, adica jumatate din suma amintita mai sus cea de 750 ron.
Acum sunt la inceput cu pfa-ul, abia fac primele 2 comenzi, bani nu am incasat inca.
Dar statul roman ma obliga sa merg la casa de asigurari de sanatate si la casa de pensii unde eu trebuie sa inchei contracte.
Conform legii 95 pe 2006 persoanele cu dizabilitati care nu realizeaza venituri din alte surse, beneficiaza gratuit de asistenta medicala, adica nu trebuie
sa plateasca asigurari.
Conform legi 448 pe 2006, persoanele cu dizabilitati beneficiaza de asistenta medicala gratuita, indiferent de venituri.
Am mers azi la casa de sanatate si mi-au raspuns ca nu conteaza legea 448 (legea persoanelor cu dizabilitati) ca acea lege 95 e valabila ca ei dupa aia
se ghideaza.
Asa ca eu am nu am venituri pe pfa trebuie sa dau 5.5% din salariu minim brut pe economie la sanatate.
si imi mai si recomandau sa platesc pe tot anul inainte ca sa nu mai stau luna de luna la cozi.
Ca sa platesc pe tot anul inainte asta insemna 500 ron.
La casa de pensii, alta fericire, trebuie sa fac contract cu ei, pe un venit nu mai mic decat salariu minim pe economie adica 600 ron. Iar lunar va trebui
sa platesc 30% din aceasta suma la casa de pensii.
Recomandarea lor era insa sa nu imi trec venitul minim, ca asta o sa imi cauzeze la pensie, sa pun un venit mai mare decat un punct de pensie, adica cam
vreo 800 ron.
Astfel, am nu am venit, eu ar trebui sa dau lunar statului 300 ron, asa ca ma cunoaste.
Este foarte incurajator pentru o persoana cu dizabilitati, discriminata la angajare, sa se apuce sa faca ceva pe cont propriu.
Totul te indeamna sa stai linistit acasa, sa nu incerci sa deranjezi societatea de afara, pentru ca ea face deja destul pentru tine ca iti da 750 ron pe
luna sa traiesti.
Alte exemple pot curge, printre ele se numara refuzul centrelor universitare in anul 2002 de a ma primi la cursuri pe motiv ca sunt orb si ei nu stiu cum sa ma examineze.
Am reusit totusi sa intru la facultatea de Matematica si Informatica din cadrul Universitatii Ovidius Constanta.
Oamenilor de acolo le multumesc pentru normalitatea cu care s-au straduit sa desfasoare activitatea.
Dupa terminarea facultatii, am trecut sa fac master la A.S.E.
Si surpriza, nu vroiau initial sa ma lase sa intru la master, pe acelas motiv ca sunt orb.
Si cand m-au admis, mi-au cerut sa aduc adeverinta de la medicul de familie cum ca sunt apt sa urmez master in domeniul respectiv.
Ca si cum diploma de licenta si notele din foaia matricola ar fi fost false.
Ma opresc aici cu scrisul, ca s-ar putea sa devin vulgar in limbaj si nu imi doresc.
A! Si cu ocazia asta, lansez o cerere publica, care sunteti in stare sa imi oferiti informatii, ajutor, privitor la procedurile de emigrare intr-o tara unde persoanele cu handicap sunt mai ok tratate, raman recunoscator.
Printre aceste tari din cate stiu eu se numara Austria, Germania, Danemarca...
Va astept la id de mess matematicianu2003 sa imi povestiti si sa va povestesc.
Gata ma reintorc la literatura, macar asa sa evadez dintr-o tara cretina.
Va urma episodul 3 in continuarea celor doua publicate deja.
Multumesc detinatoarei ca mi-a suportat comenturile:)
Voi publica mai jos ceea ce se vroia a fi un coment raspuns la comentul celei/celui care scrie sub pseudonimul @lucisfera acolo.
Il voi publica ca atare, cum am inceput sa il scriu acolo:
deocamdata draga @lucisfera, eu inca trebuie sa traiesc aici, orice incercare a mea de a emigra, s-a lovit fie de niste functionari evident romani, fie
de incapacitatea mea de a avea informatii, fie de alte probleme.
In Ro pentru faptul ca nu vezi iti sunt refuzate servicii, iti e refuzat dreptul la deplasare si multe alte drepturi.
O lege a persoanelor cu handicap care toata lumea o foloseste pe post de hartie igienica.
Cateva exemple (o sa se supere @confrunta durerea pe mine, dar cred ca astea ii vor justifica daca mai era nevoie, atitudinea fata de Ro).
In luna septembrie 2009 Banca Transilvania mi-a refuzat deschiderea unui card + cont pe motiv ca sunt orb. De asemenea mi-a refuzat si deschiderea serviciului
bt24 (internet banking al lor) tot pe acelas motiv.
Am reclamat la consiliul national anti discriminare, forul care trebuie sa se ocupe de asemenea cazuri.
Reclamatia depusa in septembrie 2009, infatisarea pusa pe 28 octombrie 2009, fixat reinfatisare pe 10 noiembrie 2009, data pana la care eu trebuia sa completez
dosarul cu declaratia unui martor.
Am trimis declaratia, am asteptat.
pe 21 decembrie primesc o instiintare cum ca nu s-a luat o hotorare pentru ca, nenorocit ce sunt nu? Nu am depus declaratia martorului, dar oricum chiar
daca as fi depus-o, oricum la jumatate din judecatorii de acolo le-a expirat mandatul si deci nu pot lua o decizie, iar parlamentul nu s-a invretnicit
sa ia o hotarare pentru a numi alti judecatori, asa ca al meu caz se amana pe termen nelimitat.
In iunie 2009 am ramas somer din cauza crizei, am fost asistat pana in martie 2010.
La final am decis sa imi infiintez un pfa si sa incerc sa fac ceva pe cont propriu.
In urma terminarii somajului, am ramas sa traiesc cu o suma de 750 ron lunar. Nu o zic ca sa ma plang, o zic pentru a arata cat de ciudata e situatia.
La inchierea pfa, costurile totale s-au ridicat la 300 ron. Conform legii 448 pe 2006 eu aveam dreptul la infiintarea gratuita a unui pfa, asta ca masura
compensatorie pentru discriminarile suferite de persoanele cu dizabilitati la angajare.
Cand am cerut acest lucru, mi s-a spus ca nu sunt date proceduri de acordare a acelui drept si ca daca doresc musai acel drept sa astept eu asa pana cand
s-or da proceduri.
Evident am scos banul si am platit, adica jumatate din suma amintita mai sus cea de 750 ron.
Acum sunt la inceput cu pfa-ul, abia fac primele 2 comenzi, bani nu am incasat inca.
Dar statul roman ma obliga sa merg la casa de asigurari de sanatate si la casa de pensii unde eu trebuie sa inchei contracte.
Conform legii 95 pe 2006 persoanele cu dizabilitati care nu realizeaza venituri din alte surse, beneficiaza gratuit de asistenta medicala, adica nu trebuie
sa plateasca asigurari.
Conform legi 448 pe 2006, persoanele cu dizabilitati beneficiaza de asistenta medicala gratuita, indiferent de venituri.
Am mers azi la casa de sanatate si mi-au raspuns ca nu conteaza legea 448 (legea persoanelor cu dizabilitati) ca acea lege 95 e valabila ca ei dupa aia
se ghideaza.
Asa ca eu am nu am venituri pe pfa trebuie sa dau 5.5% din salariu minim brut pe economie la sanatate.
si imi mai si recomandau sa platesc pe tot anul inainte ca sa nu mai stau luna de luna la cozi.
Ca sa platesc pe tot anul inainte asta insemna 500 ron.
La casa de pensii, alta fericire, trebuie sa fac contract cu ei, pe un venit nu mai mic decat salariu minim pe economie adica 600 ron. Iar lunar va trebui
sa platesc 30% din aceasta suma la casa de pensii.
Recomandarea lor era insa sa nu imi trec venitul minim, ca asta o sa imi cauzeze la pensie, sa pun un venit mai mare decat un punct de pensie, adica cam
vreo 800 ron.
Astfel, am nu am venit, eu ar trebui sa dau lunar statului 300 ron, asa ca ma cunoaste.
Este foarte incurajator pentru o persoana cu dizabilitati, discriminata la angajare, sa se apuce sa faca ceva pe cont propriu.
Totul te indeamna sa stai linistit acasa, sa nu incerci sa deranjezi societatea de afara, pentru ca ea face deja destul pentru tine ca iti da 750 ron pe
luna sa traiesti.
Alte exemple pot curge, printre ele se numara refuzul centrelor universitare in anul 2002 de a ma primi la cursuri pe motiv ca sunt orb si ei nu stiu cum sa ma examineze.
Am reusit totusi sa intru la facultatea de Matematica si Informatica din cadrul Universitatii Ovidius Constanta.
Oamenilor de acolo le multumesc pentru normalitatea cu care s-au straduit sa desfasoare activitatea.
Dupa terminarea facultatii, am trecut sa fac master la A.S.E.
Si surpriza, nu vroiau initial sa ma lase sa intru la master, pe acelas motiv ca sunt orb.
Si cand m-au admis, mi-au cerut sa aduc adeverinta de la medicul de familie cum ca sunt apt sa urmez master in domeniul respectiv.
Ca si cum diploma de licenta si notele din foaia matricola ar fi fost false.
Ma opresc aici cu scrisul, ca s-ar putea sa devin vulgar in limbaj si nu imi doresc.
A! Si cu ocazia asta, lansez o cerere publica, care sunteti in stare sa imi oferiti informatii, ajutor, privitor la procedurile de emigrare intr-o tara unde persoanele cu handicap sunt mai ok tratate, raman recunoscator.
Printre aceste tari din cate stiu eu se numara Austria, Germania, Danemarca...
Va astept la id de mess matematicianu2003 sa imi povestiti si sa va povestesc.
Gata ma reintorc la literatura, macar asa sa evadez dintr-o tara cretina.
Va urma episodul 3 in continuarea celor doua publicate deja.
joi, 29 octombrie 2009
In final ceva se misca, tara lui Andrei
Nu am mai scris de ceva vreme pe acest blog si asta deoarece multitudinea de evenimente si viteza cu care ele s-au succedat m-au naucit efectiv.
Din luna mai, din cauza crizei, am aflat ca voi fi concediat. Asta insemna un calvar:
Eu fiind din Constanta, muncind la Bucuresti, terminarea jobului acolo insemna automat si parasirea orasului si deci mutarea cu tot ce adunasem in 3 ani de zile la Constanta.
Dupa aceasta cautarea de job, mersul la interviuri, intalnirea cu oameni neinformati, nepasatori la cei din jur, oameni care in loc sa doreasca sa ofere un loc de munca unui nevazator si sa castige astfel un angajat competent si devotat, cu un minim de efort, prefera sa dea locurile de munca unora mai putin calificati, care pot pleca in orice moment, dar sunt capabili sa conduca o masina, sa care o lada, sa faca un comision, sa o duca pe doamna (sotia sefului) la coafor etc.
Astfel confruntandu-ma cu muulte discriminari, am inceput sa fiu din ce in ce mai dezamagit de societatea in care traiesc, daca dupa ani de facultate, master si alte pregatiri colaterale, sunt obligat sa stau acasa si sa nu muncesc pentru simplu fapt ca sunt orb? Asta e trist.
Am descoperit zilele acestea insa, Tara lui Andrei, campanie prin care Petrom incearca o responsabilizare a societatii in legatura cu anumite subiecte sensibile de care societatea incearca sa fuga in general, in loc sa le abordeze.
E drept ca Tara lui Andrei nu exprima pe fata ceea ce eu mi-as fi dorit, adica o campanie de responsabilizare care sa spuna societatii ca si persoanele cu dizabilitati sunt tot oameni si nu sunt foarte diferiti, dar e bine totusi ca se doreste actiunea intr-o directie si pornind de la acest punct se va putea merge in continuare spre afirmarea si a altor valori.
Deaceea sunt alaturi de tara lui Andrei si sper sa aiba un efect cat mai puternic.
A! Si apropo, exista si un concurs, obtineti finantare de 5000 euro, daca va inscrieti si promovati un proiect de responsabilizare sociala. Regulamentul concursului si alte informatii le gasiti pe site dupa ce veti deveni cetateni ai:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
