educatia comunista

Ascultam de curând teza emisă, cum că e pueril, (sau ce alte adjective s-or mai găsi), ca la 20 de ani de la revoluţie să se mai vorbească încă de comunism.
Sunt de acord cu ea în parte, adică, faptul că se strigă „jos comunismul” în potriva unora şi nu în potriva tuturor, e într-adevăr aiurea.
Dar comunismul nu a dispărut nici măcar la 20 de ani din ţara asta şi dacă nu v-am enervat cu afirmaţia mea am să şi justific ceea ce spun.
Să nu mai luăm în calcul politicienii, politicienii sunt şi ei oameni, fac parte din poporul acesta. Aşa că voi vorbi de oameni simpli, generici. Atenţie, ceea ce urmează nu este o justificare în favoarea comunismului, ci o argumentare a unui fapt pe care îl voi enunţa mai târziu.
În comunism, oamenilor li se asigura un loc de muncă imediat sau aproape imediat ce terminau şcoala. Omul nu putea alege foarte mult, serviciul îi era impus, totodată acest lucru avea şi un alt efect, omului i se anihila dorinţa de a îşi găsi un job conform competenţelor sale şi era îndreptat spre a se mulţumi cu ce îi dădea partidul.
Astfel procedeele de a-ţi căuta şi a-ţi găsi un loc de muncă nu au ajuns niciodată la urechile celor din vremea respectivă.
Mai mult ei erau încurajaţi să îşi facă bine treaba, dar să nu încerce să promoveze, sau măcar să îşi dorească acest lucru. Tehnicile erau diverse, mergându-se până la oferirea aceluiaşi salariu pe funcţii erarhice diferite.
În acea perioadă, oamenii erau ţinuţi într-o eternă teroare şi înfometare tocmai pentru a le da ceva de lucru, ceva de făcut, ca nu cumva ei să înceapă să se gândească la idei de dezvoltare profesională şi personală.
Cele mai simple priorităţi le asigura statul (casă, loc de muncă), iar de restul populaţia era condusă să uite.
Şi cum să nu fie aşa, când petreceai timpul încercând să găseşti metode cum să cumperi pe sub mână ceva, când munceai şi sâmbăta, uneori (când erai de gardă cum se numea) munceai şi duminica, când îţi era frică ce gândeşti şi ce spui că s-ar putea ca viaţa ta să fie un nimic în acele momente.
În contextul acesta, educaţia oamenilor se petrecea sub aceleaşi auspicii. Astfel oamenii erau învăţaţi că acela e singurul mod de viaţă, nu există altceva şi mai mult decât atât, se făcea o propagandă negativă modului de trai capitalist, ca fiind viciat şi ne conform.
Cu toate că nu o recunoaştem, în comunism accesul la studii superioare nu era foarte liber, de aceea acum avem o masă mare de populaţie cu studii medii.
Am terminat cu plictisitoarea incursiune în trecut.
La ce a dus asta:
În primul şi primul rând oamenii au învăţat ca locul de muncă este sfânt, trebuie să faci orice să îl păstrezi odată ce l-ai căpătat, indiferent ce ar însemna acest orice.
Oamenii consideră o mare tragedie pierderea locului de muncă, pentru mulţi aceasta fiind un lucru blocant, care nu îi mai lasă să raţioneze corespunzător, mulţi alegând să îşi ia viaţa în loc să încerce să găsească soluţii.
Cunoştinţele economice primare ale oamenilor lipsesc cu desăvârşire, nu că toţi ar trebui să fim contabili, dar măcar ce să facem cu banii ar trebui să avem o idee toţi. Ei bine datorită educaţiei din timpurile acelea, oamenii, în majoritatea lor, nu ştiu ce să facă cu banii, decât să îi consume şi în cel mai bun caz, să îi blocheze într-o bancă.
Gândirea oamenilor a fost simplificată la 3 etape mari, pe care ei urmăresc să le atingă şi să le împlinească: Căsătoria, Facerea de copii, Moartea.
Sunt uluit de oamenii care nu fac nimic în timpul vieţii decât să îşi acumuleze bani pentru înmormântare şi să îşi cumpere cele trebuincioase pentru înmormântare.
Oamenii, de mici au fost educaţi, să meargă la şcoală, să fie cei mai buni la şcoală, să înveţe bine tot ce se predă acolo, că numai aşa vor ajunge să fie buni profesionişti şi să aibă o slujbă bună.
Şcoala avea şi încă are grijă să ocupe timpul şi mintea copiilor cu tot felul de bazaconii, făcându-i enciclopedii ambulante, dar fără a sufla o vorbă despre economie sau măcar despre aplicabilitatea celor învăţate în şcoală în vreun domeniu sau altu.
Astfel am reuşit să scoatem oameni doxi, plini de cultura generală, dar care după ieşirea chiar din facultate, au nevoie de 3 4 ani la locul de muncă pentru a învăţa meseria respectivă.
De asemenea, oamenii nu erau instruiţi să cunoască organizarea statului, ei trebuiau să ştie doar de conducătorul iubit şi gata.
Mai trist este că avem aproape 3 generaţii de oameni care au trăit şi au primit această educaţie.
Cei ce au acum 50 ani, 40 ani şi chiar 30.
Mai mult aceşti oameni sunt părinţi sau sunt pe cale să devină părinţi. Şi îşi educă copii, chiar brutal uneori, în acelaşi spirit, considerând că aia este calea cea dreaptă.
De câte ori nu am auzit prin cunoştinţe, „mergi la şcoală, învaţă bine, sa ajungi meseriaş bun că aşa o să ai o slujba bună”.
Am urmat sfatul, am fost bun la şcoală şi? Sunt şomer cu acte al statului român chiar dacă trec toate calificările şi testele cu brio în meseria mea.
De asemenea la şcoală, am învăţat toate porcăriile ca papagalii, dar un lucru practic nu. Nu o să o iau pe urmele domnului Basescu să zic că e nevoie de ospătari, mecanici auto, pentru că asta producea şi comunismul prin şcolile sale profesionale.
Dar chiar la nivel înalt, la nivel de facultate, nu e posibil să scoţi matematicieni, să îi încarci de informaţii, leme, teoreme, definiţii, demonstraţii şi noţiuni, dar el în 4 ani de facultate să nu fie pus faţă în faţă cu măcar o situaţie reală în care să folosească noţiunile acumulate. Am învăţat astfel statistică de mi-a ieşit pe nări, dar când am fost confruntat prima dată cu o problemă de aplicare reală a statisticii, dădeam din colţ în colţ, pentru că teoretic era cumva, dar practic nu era chiar aşa.
La fel şi în nivelul de şcoală generală, am învăţat la clasa a v-a geografia Africi, iar la momentul respectiv am fost obligat (ca să iau notă buna) să învăţ toate capitalele din Africa, pe dinafară, care la ce ţară este.
Şi acum stau şi mă întreb, la ce îmi foloseşte? Am vreun beneficiu real că ştiu ce capitală unde e?
Pomeneam mai sus de propaganda negativă făcută capitalismului. De la aceasta, s-a ajuns la percepţia că, oricine e bogat e rău, hoţ şi că starea de a fi bogat e o ruşine.
Lipsa de informaţii economice pe care oamenii o manifestă duce la comportamente cel puţin hilare. Oamenii nu ştiu ce să facă cu banii, iar dacă au puţini îi cheltuiesc, chinuindu-se să obţină cât mai mulţi, iar dacă au mulţi, nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să îi pună într-o bancă şi gata.
Ei se bucură numai la numărul banilor, dacă el depune în 2008 o suma de 2000 ron, iar dobânda medie e de 10% pe an, iar în anul următor ei observă că au 2200 ron, se bucură, ce de bani au ei. Mărind puţin proporţiile, dacă un om depune 10000 ron în bancă, el observă ca dobânda ar fi 100 ron aproximativ pe lună şi zice, ia uite ce investiţie bună am făcut, iau un milion pe lună de la bancă.
Dar dacă ar face un minim calcul, unul foarte simplu, ar vedea că ei de fapt pot chiar să şi piardă din bani ţinându-i în bancă, dar desigur nu la numărul lor.
Revenind la cazul cu 2000 ron, peste un an avem 2200 ron.
Luăm situaţia actuală şi pentru a demonstra valoarea banilor să zicem că folosim raportarea la euro, o raportare aproximativa, dar e singura mai la îndemână.
In 2008 euro era 3.5 ron iar banii depuşi 2000 ron ar fi făcut în euro cam 572 euro.
În anul de graţie 2009 cei 2200 ron pe care îi avem în cont, fac la un curs de 4.3 per euro, cam 512 euro.
De aici se vede că de fapt omul a pierdut 60 euro, care la cursul iniţial ar fi însemnat 210 ron, iar la cursul actual de 4.3 ar fi însemnat, 258 ron.
Dacă însă copilul unui astfel de părinte ar fi vrut să facă altceva cu banii, să îi investească în ceva, părintele (termen generic), ar fi făcut tot posibilul să îl oprească, mergând până la şantaj sentimental de genul: „ce vorbeşti tu acolo, că mi se face rău când te aud”, „lasă că mor eu şi faci tu ce vrei după aia, că văd că nu mai e nevoie de mine”.
Aceste şantaje, coroborate cu educaţia primită de copil de a nu-şi contrazice sau mai mult aceea de a nu-şi supăra părintele, duce la inhibarea oricăror iniţiative pe care copii le-ar putea avea şi când zic copii, e doar o plasare erarhică faţă de părinţi, copiii ăştia pot să reacţioneze aşa chiar şi la vârste înaintate.
Tragedia pierderii locului de muncă, se răsfrânge asupra generaţiei tinere în mod otrăvitor.
Unul din tineri dacă îşi pierde slujba, aşteptând-o sau căutând-o pe următoarea, va fi acuzat de părinte că nu a fost în stare să îşi păstreze un serviciu şi tot odată e pisat zilnic cu întrebări şi cicăleli legate despre cum şi când are de gând tânărul să îşi găsească de muncă. Aceasta ducând la faptul că tânărul sâcâit va accepta prima ofertă ce îi iese în cale numai pentru a scăpa de gura părinţilor.
Doar că nu neapărat cea mai bună oferta ajunge prima.
Mai mult decât atât, puţini dintre părinţi pot oferi însă şi o soluţie tânărului respectiv. De obicei ştiu doar să critice şi să sâcâie, dar prin educaţia lor ei nu pot spune copiilor lor, cum e cel mai bine să îţi cauţi un loc de muncă, cum să recunoşti o ofertă bună de una proastă, cum să avansezi sau să te dezvolţi într-o viaţă profesională şi personală armonioasă.
Un alt episod al educaţiei respective se manifestă în dictonul „laşa-ti loc de bună ziua”, sau „ajută lumea că nu se ştie când şi tu ai nevoie de ajutor”. Aceste idei împinse la extrem fac pe unii să facă servicii pe gratis altora, fără a primi nimic în schimb.
Nu pledez aici pentru intoleranţă şi egoism în potriva altruismului, dar cred că altruismul ar trebui făcut în momentul când îl poţi face.
Recent, m-am confruntat cu diverse situaţii în care diverşi cereau cunoştintelor mele diverse servicii.
Cunoştinţele acestea, încercând să se sfătuiască cu părinţii cât să ceară, primeau răspunsul: „lasă, fă pe degeaba, ca poate te-o ajuta şi pe tine să îţi găseşti un loc de muncă”, sau „lasă mai, cum să îi ceri la x că ai văzut că a fost alături de tine când z”.
Menţionez că momentul când a fost alături x şi anume z s-a lăsat cu reale beneficii şi pentru x.
Iată de ce eu cred ca în arealul ţării noastre comunismul încă există. Odată cu exterminarea dictatorilor nu a fost înfrânt brusc şi sistemul creat. Educaţia impusă de acel regim îşi produce efectele şi astăzi, chiar dacă toţi ne dăm democraţi acum. Vrem nu vrem am primit o educaţie, mai bine zis ne-au fost inoculate nişte deprinderi, atitudini şi reacţii, de care nu putem scăpa, chiar dacă raţional ne dăm seama că reacţia respectivă e o tâmpenie. Mai mult, mulţi nu îşi dau seama şi continuă să îşi educe copii în spiritul respectiv şi vor trebui mulţi ani până când lucrurile să se cureţe.
Revenind la politicieni, ei nu sunt decât oameni, oameni care se înscriu perfect în tot ce am zis mai sus. Diferenţa dintre noi şi ei este că au avut pe cine trebuie unde trebuie la un moment dat.
Mai mult, populaţia nu poate să aleagă în mod corespunzător cine să îi conducă pentru că, aşa cum spuneam mai sus, ei nu au nici minime cunoştinţe despre organizările statale şi nici cunoştinţe economice. Aşa că toata încercarea de a discuta subiecte importante în campanie păleşte în faţa ignoranţei poporului faţă de acele probleme.
Oamenii vor să ştie un singur lucru, cine şi când le va da mai mulţi bani. Şi nu acuz această chestie, dar ei nu sunt pregătiţi să judece, care din candidaţi, prin ceea ce spune, ar avea vreo şansă să le dea mai mulţi bani.
O altă chestiune oprimată de comunism, e gândirea pe termen lung, toţi se gândesc cum să facă câţi mai mulţi bani pe termen scurt, uitând de termenele medii şi lungi.
Trist este că adoptarea unor decizi pe termen scurt fără a vedea efectul lor în termen mediu şi lung, va duce la grave probleme pentru cine ia decizia şi mai ales pentru cei ce depind de decizia lui.
În România de aceea nici afacerile nu se fac corespunzător, toţi oamenii de afaceri actuali, sunt în jur de 50 ani şi au trăit in vremurile vechi şi nu pot să se comporte altfel.
Odată ce într-un sistem există o majoritate, ceilalţi care vin sunt obligaţi să se supună aceloraşi reguli, sau să moară.
Dacă eu intru pe piaţă cu un produs, iar unul dă un preţ pentru că el îşi permite deoarece nu plăteşte chirie fiindcă se ştie cu primarul, eu ori sunt şi eu nevoit să mă cunosc cu primarul şi să practic cel puţin acelaşi preţ, ori sunt nevoit să dau faliment cu afacerea mea în braţe, nu numai că nu voi putea vreodată să practic acelaşi preţ, dar primarul (care este un factor activ) poate veni a doua zi şi în faţa buticului meu să monteze semn de parcare interzisă, stâlpi de protecţia trotuarului ca să nu intre maşina şi să stea să vâneze fiecare maşină care ar veni în zona unde am eu afacerea ca să îi blocheze roţile.
Ne pregătirea economică a oamenilor şi perpetuarea acesteia se observă încă din primele si cele mai simple idei de educaţie.
Părinţii spun: Sa ai şi tu o casă deasupra capului, să ai şi tu un serviciu ca să ai o pensie.
Dar asta duce automat la ineficienţă economică, dacă e să privim propria viaţă ca pe o afacere.
La început să zicem locuieşti cu părinţii, găseşti un job, găseşti o fată te căsătoreşti, dar banii nu îţi ajung să ai casa ta.
Locuieşti tot cu părinţii. Brusc unul primeşte o mărire de salariu, sau poate chiar amândoi.
Se duc acasă cu vestea şi ce sunt sfătuiţi?
„pai mai mamă, acum cu diferenţa asta de o aveţi în plus puteţi să acoperiţi o rată la bancă ia luaţi-vă voi o casă”.
Aşa se întâmplă, ei îşi iau o casă cu diferenţa de bani plătesc rata şi totul ar trebui să fie în regulă.
Dar brusc ei observă că nu e aşa, că deşi fără mărire de salarii, banii le ajungeau, cu casa cea noua nu le mai ajung banii.
Decid că mai trebuie să îşi ia o slujbă, sau să muncească mai mult ca să obţină o mărire de salariu. Fac aşa, obţin banii şi ce fac cu ei?
Se duc şi cumpără o maşina zicând că mărirea de salariu sau noul salariu de la noul loc de muncă acoperă şi rata la maşină, dar brusc, deşi primesc şi mai mulţi bani, banii nu le ajung.
Asta pentru că au investit în ceea ce se cheamă pasive. Lucruri ce generează cheltuieli adiţionale, pe lângă preţul lor iniţial de achiziţie:
Impozite, cheltuieli de întreţinere.
Dezvoltaţi cât doriţi scenariu şi o să obţineţi firul vieţii a majorităţii oamenilor.
Mult mai comod ar fi fost dacă tinerii ar fi fost învăţaţi cum să investească, astfel încât să creeze un sistem de active. Astfel ei ar fi avut un sistem din care banii să vină mulţumitor fără ca efortul să fie prea mare şi ar fi putut la un moment dat să cumpere şi casa şi maşina etc.
Un ultim mod prin care comunismul se manifestă încă, este lipsa de informare sau mai rău proasta informare a oamenilor despre persoanele cu dizabilităţi.
Mai mult, în regimul respectiv, oamenii ne fiind obligaţi să decidă, să cunoască, au căpătat obiceiul să tragă concluzii imediat, bazat pe informaţii imediat observabile, fără să aştepte să se informeze corect.
Astfel, cum spuneam în începutul scrisorii, eu sunt o persoană fără vedere.
Contrar credinţelor existente, eu am terminat o şcoală, un liceu de limbi străine (calificare franceză, engleza), o facultate de Matematica şi Informatică şi un master în Project Management.
Cu toate acestea, după ce am terminat facultatea, am depus cv-uri la multe firme. Sincer din fire şi dorind să fac o informare corectă, am scris în cv că sunt orb.
Multe firme nu m-au sunat, altele m-au sunat deoarece nu citiseră tot cv-ul.
S-au uitat la primele pagini cu experienţa şi educaţia şi au fost mulţumiţi.
M-au sunat, iar eu ştiind poziţia societăţii faţă de persoanele fără vedere, le atrăgeam atenţia, ia uite ce scrie acolo, aveţi vreo problemă cu asta?
Făceam acest lucru, deoarece eu eram din Constanţa şi interviurile la care eram chemat erau la Bucureşti şi nu merita să mă deplasez ca să ajung acolo şi omul să mă dea afară pe uşă fiindcă are o problemă cu orbii.
La acest moment, când le atrăgeam atenţia, reacţiile erau diverse, variind între politicoase şi impertinente. Am să amintesc una din fiecare:
„vă mulţumim pentru sinceritatea şi curajul dumneavoastră, dar firma noastră nu vă poate asigura lucrul în condiţii optime zilnic”;
„A! Nu am văzut că scrie în cv, dar eu nu vreau orbi la mine în firmă”.
Am primit totuşi o ofertă de lucru unde am lucrat 3 ani de zile.
În faţa experienţei acesteia, revelată de cv, atitudinile firmelor s-au schimbat faţă de mine.
Acum mă cheamă pe la interviuri pentru a-şi satisface diverse curiozităţi bolnăvicioase de genul:
„i-a să vedem bai, cum e un orb şi care culmea nesimţirii mai e şi programator”.
Dacă curiozităţile lor ar fi doar în zona tehnică, le-aş putea înţelege, dar m-am trezit pe la interviuri cu întrebări:
„dar tu cum mănânci”
„dar tu poţi să ai copii”.
Frumos mod de a începe sau a termina un interviu pentru un post de programator.
În speranţa că nu v-am plictisit chiar rău de tot, închei trăgând concluzia că comunismul nu a dispărut şi o să ne mai luptăm multa vreme cu el.