Afaceri legal ilegale IV - metoda falsului profesionist

Articolul de azi mi-a fost inspirat de recentele mele experienţe, vorba aia: "omul cât trăieşte învaţă".
Am rămas uimit să descopăr lucruri pe care lumea le acceptă ca atare şi chiar pune baza pe ele, fără a se gândi în vreun fel că ar putea fi excrocaţi.

Fără a fi o metodă, episodul de astăzi arată practic o breşă importantă în legislaţia naţională.

Metoda falsului profesionist

Sunteţi pe punctul de a vrea să faceţi ceva cu dieta dumneavoastră şi vă gândiţi să apelaţi la un profesionist pentru a vă spune ce şi cum. Vă gândiţi că aţi tot auzit de nutriţionişti şi în capul dumneavoastră se produce o confuzie cu medicul de diabet şi boli de nutriţie şi metabolism aşa că mergeţi la nutriţionist ferm convinşi că staţi de vorbă cu un medic, cu cineva care a studiat 6 ani de zile şi apoi incă vreo 5 rezidenţiatul până să aibă voie să manevreze ceva din fiinţa umană.

Pe de altă parte şi ei vor să credeţi acelaş lucru, ba chiar cred că le şi place când oamenii mai simpli li se adresează cu "doamna doctor", sau "domnu doctor".

Nimic mai fals!

În românia poţi deveni nutriţionist în maxim o lună fără măcar să ai studii superioare.

Deci trebuie să facem o distincţie între medicii de diabet, boli de nutriţie şi metabolism şi aceşti, aşa numiţi de lege, tehnicieni nutriţionişti.

Nu mă credeţi? priviţi la link-ul următor şi vă convingeţi. Curs de nutritionist

Deci, conform celor de mai sus, in minim 45 de ore, maxim 90 ore devi tehnician nutriţionist şi poţi să intri în organizarea oamenilor şi să le faci praf metabolismul şi tot modul de viaţă.

Este drept că am găsit şi cursuri care durau 1080 ore, ceea ce cam înseamna un an de studiu 4 ore pe zi, dar chiar şi aşa nu mi se pare destul pentru a lăsa pe cineva să intre cu bocancii în echilibrul tău şi să se joace pe acolo.

Greşesc ei medicii cu experienţă, dar mite un absolvent de liceu care a vazut şi el trei lucruri.

Este adevărat că aceste cursuri, mă refer la cadrul general de recalificare, a fost făcut pentru cei care nu mai pot profesa meseria de bază şi vor să se recalifice, dar nu ar trebui să fie aşa!

Să ne imaginăm:
Gheorghe, ce ai fost tu toată viaţa ta?
Păi am fost instalator.
Ce studii ai?
Păi liceul.
Foarte bine! Eşti numai bun de nutriţionist!

Sunt de acord că există competenţe care se pot achiziţiona prin astfel de cursuri, acele competenţe complementare care te pot ajuta chiar să îţi dezvolţi propria meserie. Un curs de antreprenoriat nu strică nimănui, dar nu trebuie să crezi după aceea că eşti marele afacerist, un curs de comunicare nu strică nimănui, altele care nu pot sa strice există...

Dar cursuri de manager de proiect, nutriţionist, manager financiar, contabil şef, mi se par vitale atâta vreme cât tu nu ai avut legătură cu domeniile alea până atunci. a! Eşti un manager de succes, dar nu ştii cum functionează procedurile pe proiecte şi ai nevoie şi de o hârtie care să dovedească faptul că ştii să lucrezi în cazul particular al proiectelor? Foarte bine, poţi să faci un asemenea curs. Deşi, personal cred, că dacă ai o calificare largă include automat şi cazurile particulare, iar dacă nu ştii cum să acţionezi, poţi să te informezi din diverse materiale pe domeniul respectiv şi gata. Consulţi manualul Gower de project management şi ai rezolvat problema cunoştinţelor, cu practica e mai greu.

Dar a da voie unor oameni din diverse domenii, fără nicio legătură cu domeniul în cauză să facă cursuri şi să capete drept de liberă practică în domeniu respectiv asta e chiar grav.

Deci fiţi avertizaţi când vă alegeţi profesionistul în vreun domeniu.

Grav este că mulţi purced la aceste cursuri pentru a-şi justifica existenţa în continuare într-un post şi uite aşa ajungem ca necalificaţii să facă muncă de studii superioare, iar calificaţii să fie vânzători în magazine.

O să îmi ziceţi probabil că oricum dacă chiar nu ai legătură cu domeniul, nu vei face bine la examenul de final. Îmi veţi spune asta dacă nu aţi participat la vreun curs din ăla, dacă aţi fost, ştiţi că examenul final se termină printr-un examen grilă şi o probă practică, iar la proba practică de cele mai multe ori trebuie făcut un referat, sau un studiu de caz. Mai mult, cum suntem supuşi stelei fraudei, la multe din ele rezultatele corecte se dau de dinainte, astfel încât, nu e aşa, omul pe banii lui, pentru că evident aceste cursuri costă, să nu piardă diploma.

Cateva exemple grăitoare din punctul meu de vedere:

• Curs manager resurse umane
  Adică în 5 zile devi manager de resurse umane, nu contează altceva decât ce îţi predau ei acolo.
• Dar staţi aşa că lucrurile devin mai bune:
  Curs manager de proiect
  Eu, personal, după facultate am facut un master în management de proiect, am făcut 3 semestre despre acest domeniu, culminând cu susţinerea unui examen de disertaţie.
  Iar ei vin şi zic că în două săptămâni învaţă pe cineva să fie manager de proiect. Ai să fim serioşi.
  Cei drept, nu poate veni oricine la curs, ci doar cei cu studii superioare.
  Dar aş vrea să văd orice absolventă de la litere în postul de manager de proiect!
  Frăţioare, sunt de făcut calcule şi calcule financiare, calcule care, dacă nu le înţelegi rostul, eşti terminat.

Mă rog, cam atât cu episodul de astăzi, aveţi grijă pe mână cui vă lăsaţi personalitatea, persoana şi afacerile.

vegetarienii si bolile psihice

Vin şi eu cu cei doi cenţi ai mei ca să îmi pun paie în cap. Prietena mea Belgi a avut un articol tare interesant. Nu am citit şi articolul dat de ea, dar am întrezărit printre rânduri despre ce e vorba.
Acum să vă zic şi eu cum cred eu că stă treaba.

preferinte sau boli psihice?

Aşa cum spune şi Belgi, nu e frumos să te iei de preferinţele oamenilor, oricum în general nu e bine să te iei de oameni în orice situaţie ar fi. Dar, pentru că evident există un dar, asta nu înseamnă că nu poţi avea anumite consideraţii propri despre ceea ce se întâmplă. În articol se face vorbire despre regimurile vegetariene, vegan şi alte dinastea. Ei bine nu putem noi, încă, să stabilim ce e preferinţă şi ce e tulburare psihică. Nu putem să stabilim dacă ceea ce vedem noi este o tulburare psihică, sau o simplă preferinţă.

Eu cred că în lumea asta trebuie să existe un echilibru şi deci toate lucrurile trebuie să fie balansate, iar atunci când văd o atitudine extremistă, sau care tinde spre o extremă, înseamnă că echilibrul respectiv, despre care vorbeam, este dereglat şi putem deci vorbi de o dereglare. Cum adesea majoritatea deciziilor pe care le luăm vin de la psihic, putem vorbi de o dereglare psihică. Dar e doar părerea mea.

Revin, nu am nicio problemă cu oamenii vegetarieni, nu am nicio problemă cu homosexualii, nu am nicio problemă cu vegani, dar să impunem nişte limite:
Dacă eşti vegetarian foarte bine, admit încă, să zicem, că asta poate fi o preferinţă. Însă nimic nu îţi dă dreptul să impui modul tău de viaţă altora. Şi aici începe adevărata problemă.

Majoritatea oamenilor ăstora extremişti ajung în societate, sau şi mai rău ajung părinţi şi încearcă prin atitudinea lor să îşi impună modul lor de viaţă.

Cazul 1: Vegetarian scarbos

Eram într-un proiect european, proiect în care trebuia să locuiesc cu mai multe persoane, într-o echipă, într-un hotel. Evident luam masa împreună.

În echipa respectivă era unvegetarian şi distractia a început. Fără să fie întrebat, fără să se lege nimeni de viaţa lui, a început să ne întrebe:
"Dar cum puteţi bă să crăpaţi în voi hoiturile alea, că mie îmi vine să vomit când vă văd".
Ce impresie pot eu să îmi fac despre aşa ceva? Am enumerat cazul anterior ca pe un exemplu, în majoritatea cazurilor când vin în contact cu o persoană vegetariană, aceasta tinde să mă convertească la vegetarianism şi, văzând că nu reuşeşte, să înceapă să folosească texte ca cel de mai sus, calificând mâncarea mea în nişte termeni morbizi, doar doar mi s-o face scârbă.

Se poate explica acest lucru prin lumina preferinţelor? Evident că nu. Se poate explica asta prin intermediul unei tulburări psihice, sau de personalitate? Să vedem.

Om extremist, concentrat pe a-şi impune propriile "preferinţe" şi care devine semiviolent verbal când nu reuşeşte...
Cum sună?
Mie îmi aduce aminte de ceva de la cursul de psiho-pedagogie.
Trec mai departe:

Cazul 2: Parinte vegetarian criminal

O bună prietenă se căsătoreşte cu un vegetarian, ferm convinsă, ca şi restul lumii, că nu e nimic în neregulă. În ciuda avertismentelor mele de orice fel, face pasul (ştim cu toţii, iubirea e oarbă). Apare şi un copil şi tatal începe imediat să îşi impună punctul de vedere.
Urlă ori de câte ori vede că al său copil mănâncă altceva decât iarbă. Iar dacă la adulţi e treaba lor ce bagă în gură, la copii, eu cred că lucrurile stau altfel.
Acolo este clar nevoie de o dietă echilibrată pentru ca acel copil să îşi poată dezvolta toate procesele, organele, ţesuturile şi sistemele necesare.
Consider un criminal, da, am zis bine, un criminal părintele care nu oferă o dietă echilibrată copilului său.
În cazul de faţă, mama a ajuns să îi dea de mâncare pe furişi copilului, chestiile "interzise", vă întreb, asta e viaţă?

Putem să intervenim?

NU, Evident că nu. Fiecare om e liber să aleagă ce vrea pentru el. Deci atitudinea chelnerului respectiv a fost deplasată, dar oare se înşela el amarnic? Nu ştiu, că nu am citit articolul cu pricina şi nici nu îl citesc ca să nu mă enervez.

Dar am şi eu două poveşti interesante:

Chelneri plătiţi din şpagă în România

În 2008 eram prin Bucureşti, muncind ca angajat şi datorită acestui fapt am fost nevoit să locuiesc singur prin acel oraş, fără familie. Drept urmare aveam de ales între a-mi găti singur şi a mmânca prin cârciumi.
Am făcut şi una şi alta. Am avut astfel ocazia să întâlnesc oameni şi oameni. Vreau să zic că am învăţat să gătesc mâncând în cârciumi.
Comandam o anumită mâncare şi dacă îmi plăcea îl întrebam pe chelner ce e şi cum se face, iar el, dacă ştia, îmi spunea, dacă nu ştia, chema bucătarul care era mai mult decât bucuros să audă că mi-a plăcut şi să îmi spună cum a făcut, cu lux de amănunte şi secrete pe care numai din experienţă poţi să le ştii.

Întro seara eram mai mulţi la o masă, la un bar din Iancului. Am consumat de vreo 80 - 90 lei, din care consumaţia mea era de 30 lei. Învăţat cu norma, am lăsat 3 lei în plus pentru partea mea, dar ceilalţi, din diverse motive, nu au vrut să lase niciun leu. Aşa că la final singura şpagă rămasă a fost cea de 3 lei de la mine.

Într-o altă seară acelaş grup ne-am dus în acelaş bar, iar chelnerul respectiv ne-a poftit afară pentru că: "A zis patronul că la mesele de peste 80 lei se lasă cel puţin 10% bacşiş, iar voi data trecută aţi lăsat doar 3 lei, că pe mine nu mă plăteşte nimeni aici, singura leafă este ce rămâne de la clienţi". M-am enervat la vremea respectivă, am părăsit barul şi am jurat să nu mă mai întorc. După ce am revenit la sentimente mai bune m-am întors singur în bar, adică cu o fumeie.

Văzând că sunt însoţit, individul s-a abţinut, dar l-am abordat eu direct:
"Prietene, ia adu-mi o bere te rog şi vin-o să stăm puţin de vorbă".
Prietenul a venit cu berea şi a început să zică:
"Domne, vă rog să mă scuzaţi pentru data trecută, dar vă rog să mă înţelegeţi".
"Păi asta vreau, vreau să înţeleg"!
"Aici lucrăm toţi pe contract de prestări servicii, în contract scrie că singura noastră leafă este ceea ce rămâne de la clienţi, zice patronul că aşa vom fi interesaţi să îi servim bine pe clienţi".
Am rămas siderat, ştiam că românii sunt proşti, ştiam că îşi vând pielea pe nimic, ştiam de programatori angajaţi pe 700 roni, dar aşa, să munceşti pe degeaba, e chiar tare.

Chelneri care îţi dau sfaturi

De multe ori mi s-a întâmplat ca un chelner sau altul să îmi spună următorul text:
"Domnule, dacă îmi permiteţi o sugestie, nu ar trebui să mâncaţi cutare şi cutare seara, vă provoacă nu ştiu ce, mai bine gustaţi asta, sau astalaltă şi o sa fie mai bine".
Mi s-a întâmplat asta şi la oameni cu care mă vedeam prima dată şi la oameni cu care mă întâlnisem de mai multe ori, deoarece îmi făcusem la un moment dat nişte cârciumi preferate.
De curând, am fost într-o staţiune unde la micul dejun am cerut o omletă şi o cafea, iar bucătarul mi-a răspuns:
"Nu am să vă fac cafea, trebuie să aveţi grijă ce băgaţi în corp, dimineaţa e mai bine să beţi un ceai cald".
Şi gata, omul nu a vrut să îmi facă cafea, dar şi eu am fost mulţumit cu ceaiul. Când a venit la masă mâncarea, pe lângă omleta comandată şi ceai, au venit şi nişte feli de păine cu icre de casă proaspăt făcute şi eu am rămas mirat.
Mă gândeam că să vezi cât o să mă coste astea pe notă, dar am învăţat de la o vreme să nu mă mai zbat pentru probleme, le las să se întâmple şi văd eu cum ies din ele.
Vine chelnerul cu nota, icrele nu erau trecute, aveam pe notă doar omleta şi ceaiul, am plătit, am lăsat şpaga cuvenită şi am mai cerut un ceai pentru delectare.
Cum stăteam la masă, bucătarul trece pe lângă mine cu două găini vii şi un satâr şi îmi aruncă din mers.
"Am avut nişte icre foarte bune în dimineaţa asta şi m-am gândit că vreţi să le gustaţi, ajută la metabolism".
Am strigat şi eu un mulţumesc după el şi am rămas foarte bucuros să îmi savurez cel de al doilea ceai.

Concluzie despre chelneri si vegetarieni

1. Nu ştim dacă aceste chestii gen vegetarianism sunt neaparat o chestie de preferinţă, sau o tulburare psihica, ori de personalitate.
2. Ştim sigur că în momentul în care începi să te manifeşti ca un nebun, cu siguranţă nu eşti departe de nebunie, drept pentru care eu personal cred că vegetarianimul exhibitionist este o tulburare gravă;
3. Există chelneri nemulţumiţi cu slujba lor, datorită unor circumstante şi atunci e bine să înţelegem;
4. Există chelneri bine voitori care îţi dau sfaturi despre ce şi cum să mănânci;
5. Nu e neaparat ca acele sfaturi sa fie spuse într-un mod cum ne aşteptăm noi;

P.S. Am aruncat totuşi un ochi la acel post, să văd şi eu ce a zis chelnerul. Şi confirm, reacţia lui (e o ia, dar vreau să îmi păstrez personajul din postarea anterioară) e deplasată şi într-adevăr şi eu vreau să mănânc cate odată doar o salată, dar nici cu cea care a postat nu mi-e ruşine, deja se văd la ea semnele descrise de mine mai sus şi evident că lumea nu are curaj să zică şi bâlbâie politicoasă chestii neutre intrate in tagma political corectness. Mă opresc aici, că ar mai fi multe de discutat referitor la modul respectivei de a se descurca în anumite situaţii. Dacă doreşte cineva, pot să detaliez şi acest aspect că nu îmi este greu. V-am lăsat şi încercaţi să aveţi o dietă echilibrată şi plină de detoate. Nu rataţi niciun moment să simţiţi ce gust are un lucru, mai ales dacă e bun.

Despre performantele profesorilor si medicilor

Sunt trist din ce in ce mai mult in ultima vreme pentru ca din cauza foamei si a traiului prost, incercam sa gasim vinovati in toate partile, vinovati pe care sa ne aruncam neputintele noastre si sa incercam sa ne impacam cu constiinta noastra pentru ca, nu e asa, altii sunt de vina pentru traiul nostru prost.
Am auzit din ce in ce mai des oameni in jurul meu injurand otova categorii sociale intregi, bazandu-se pe prejudecati si pe unele experiente personale.
Declicul scrierii acestui articol l-a reprezentat citirea unui articol la
Vis Urat.
Il citesc pe Vis Urat, pentru ca omul are niste ganduri si niste reactii apropiate de ale mele si imi place cum le spune.
Ca orice om, fie din dorinta de a face senzatie, fie ca, evident, mai greseste, mai scapa si el putin pe alaturi si se ea fix de cine nu trebuie la gramada.
Si eu am avut necazuri cu medicii si eu am avut intalniri cu profesori absolut excrabili, dar, desi ceea ce propune si scrie el in articol suna frumos, exista totusi niste considerente practice care trebuie luate in consideratie.
Iata-le mai jos:

1. Cum stabilesti criteriile de evaluare pentru un profesor/doctor bun si unul prost?
2. Cum masori valorile reale ale indicatorilor? Adica cum vezi ca un profesor/doctor este bun sau prost?

Hai sa vedem putine puncte slabe fix in aceste doua domenii:
- Performanta ca profesor sau ca doctor nu depinde numai de mine ca individ, nu este o chestie strict sub controlul meu, ci mai depinde si de ce anume material am la modelat.
Daca eu sunt profesor bun, dar am o clasa de copii prosti, care este vina mea?
Daca eu sunt profesor prost, dar am o clasa de copii buni, care este meritul meu?
Am vazut si cazuri de profi absolut prosti, cu clase de olimpici, numai fiindca parintii si copii se preocupau, faceau meditatii and co.
Dar la olimpiada numele carui profesor aparea? Evident ca a celui de la clasa.
Iar acum chestiile astea nu ai cum sa le masori, pentru ca nu poti pune un standard.
Daca eu ca profesor am o clasa de copii putin mai slabi, sau foarte slabi si daca reusesc sa ii aduc pe toti la un nivel cat de cat ar trebui sa fiu considerat performant.
Mai performant chiar decat unul care are o clasa de copii buni si scoate olimpici, pentru ca ala nu s-a chinuit asa mult ca mine.
Maestria unui profesor se vede atunci cand si ultimul prost a inteles ceva, nu atunci cand cel care era bun devine oleaca mai bun.
Pot sa afirm chiar ca un copil bun va putea sa devina mai bun chiar si fara ajutorul unui profesor.

- Performanta, cel putin asa cum e inteleasa ea astazi, depinde de conjunctura.
Ce conteaza daca eu sunt un doctor excelent, daca nu am ocazia sa ma remarc?
Daca toata viata am lucrat la spitalul judetean constanta si am facut chestii neremarcabile (in gandirea publica), se cheama ca sunt neperformant?
Daca sunt medic oncolog, acolo unde rata de supravietuire a pacientilor este foarte mica, se cheama ca sunt neperformant?
Daca s-ar apuca toti sa faca operatii pe cord deschis, sau stiu eu ce astfel de chestii considerate dure in ochii opiniei publice, restul de treburi in medicina cine le-ar mai face?
Cred si eu ca e usor sa faci o operatie pe cord deschis atunci cand ai tot ce iti trebuie la indemana si inca o armata de doctori pe langa tine care sa faca fiecare cateceva si tu ca sef de echipa sa iesi in fata.
Dar mai greu decat sa faci o operatie pe cord deschis in conditii prielnice, este sa incerci sa faci lucruri mai putin complexe din punct de vedere medical decat operatia pe cord deschis, dar fara nicio dotare.
Sa incerci sa faci un lucru simplu atunci cand nici vata nu ai.

Datorita incercarii standardizarii in educatie a acestor lucruri, s-a ajuns la situatia in care profesorii trec copii clasa numai ca sa aiba cifra de scolarizare, pentru ca fara o cifra de scolarizare de nu stiu cat la suta, nu se mai dau bani pentru scoala/profesorul respectiv.
Acelas lucru e valabil si la universitati.
Tot datorita acestor standardizari, s-a ajuns ca profesorul sa fie mai interesat de a lucra cu elevi buni si foarte buni si sa ii lase naibii pe aia prosti, pentru ca, nu e asa, e important sa avem olimpici.
Asa ca acum la clasa se pune accentul pe lucrul cu olimpicii, iar copiii, fara nicio vina, mai putin dotati trebuie sa accepte aceasta soarta.

Din pacate, se preiau standarde din economie, de la un anumit tip de activitate si incearca sa fie translatate in educatie fara adaptare.
Se vine cu termeni gen performanta, productivitate, intr-un domeniu in care nici productivitatea nici performanta nu au cum sa fie masurate, sau cel putin nu intr-un cadru generic, deoarece variabilele care compun ecuatia performantei si a productivitatii sunt foarte multe.
Am sa scriu in articolul de maine cum chiar in economie exista astfel de activitati si modul cum sunt masurate/folosite ele.

Va multumesc ca ati citit si azi.

Social networking - Pile cunostinte si relatii

Aveam o discutie cu buna mea prietena SLVC despre pile cunostinte si relatii
Am afirmat ca pile cunostinte si relatii nu este neaparat un lucru rau si ca afara se foloseste pe scara larga si se numeste “Recomandari”.
I-am promis ca povestesc despre asta intr-un articol mai amplu si iata-l.
Puteti sa il cititi si voi ceilalti, e interesant si e de invatat ceva pentru cei care vreti sa va gasiti un loc de munca.

Retea sociala sau social networking

S-au dezvoltat in randul oamenilor o multime de credinte si prejudecati, iar politicienii se folosesc de aceste lucruri pentru a ne manipula.
Ei stiu sigur ce e mai bine, ce e mai rau si ca nu neaparat unele lucruri sunt rele, ci modul de aplicare al lor este rau probabil, dar lor le convine ca noi sa credem ca totul este rau.
Pe o scara mai larga, mai generala, s-a impamantenit si credinta ca tot ce e bogat este rau si ca e naspa sa fi bogat, ca nu “mai bine sarac si cinstit”.

In sociologie, deci intr-un domeniu ridicat la rang de stiinta se studiaza ceea ce se cheama reteaua sociala a unei persoane.
Aceasta retea sociala este formata din persoanele care te cunosc si persoanele pe care le cunosti.

Avem doua tipuri de retele, retele inchise si retele deschise.
Retelele inchise sunt proaste, retelele deschise sunt bune.
Prin retea inchisa se intelege o retea in care oamenii se cunosc toti intre ei, fiecare cu fiecare.
Reteaua aceasta inchisa este proasta deoarece informatia nu circula decat in interiorul retelei, ea nu razbate afara si, mai grav, nicio informatie de afara nu intra inauntru retelei.
Retelele deschise pe de alta parte sunt bune deoarece ele presupun faptul ca nu cunosti direct pe toti cei din reteaua ta si ca unii din membri retelei tale se cunosc si cu membrii altei retele facilitand astfel comunicarea.
Conceptul de retea sociala este unul foarte larg intrebuintat la multe lucruri.
Cand ne reducem insa la domeniul profesional si la cautarea de munca, reteaua sociala se transforma in ceea ce se numeste
retea profesionala.
Sa nu confundam, nu inseamna ca daca un membru al retelei noastre sociale nu activeaza in domeniu nostru profesional, el nu mai face parte din retea.
Mi s-a intimplat adesea ca un economist sa imi aduca comenzi pe it, deci economistul respectiv face parte din reteaua mea profesionala.
Denumirea de “profesionala” arata mai de graba scopul in care folosim la un moment dat reteaua noastra sociala si nu calitatea membrilor din retea.
De asemenea putem vorbi de retele mici si retele mari.
Evident ca o retea mica este mai proasta decat o retea mare.

La ce este buna o astfel de retea?

Pai sa zicem ca Alina lucreaza la Microsoft, ea afla ca e un post disponibil si stie ca cineva din reteaua ei profesionala cauta un post de acel gen.
Atunci ea, stiind ca acea persoana din retea este un bun profesionist il va suna ii va vinde pontu si eventual va actiona ca o punte intre persoana din retea si angajator.
Presupunem ca persoana din retea e ocupata, dar la randul ei stie pe cineva si atunci il introduce pe acel cineva catre Alina, sau pur si simplu actioneaza la randul lui ca o punte intre cineva si Alina.

Deci identificam urmatoarele functii ale unei retele:
- Accesul la o informatie;
- trasmiterea de informatii;

Pentru ca Alina poate doar sa informeze persoana de existenta jobului, fara sa doreasca sa actioneze in sens invers.
Atunci persoana, informata fiind, se va pregati cu documentatia necesara castigarii jobului si se va prezenta la firma in cauza.
Insa Alina poate sa actioneze si in sens invers, sa ia informatia de la persoana din retea, eventual sa adauge o recomandare proprie scrisa sau verbala si sa prezinte la firma sa candidatura persoanei respective.

De ce poate sa functioneze asa ceva?

Foarte simplu, toti ne dorim sa lucram cu persoanele cele mai bune.
Ca sa stii daca o persoana este buna trebuie sa o cunosti.
Cel mai bine e daca cunosti acea persoana direct.
Dar intre oameni functioneaza si sistemul de incredere.
Eu il cunosc pe cutare, cutare este un profesionist bun, daca el cunoaste pe cineva si il apreciaza ca profesionist inseamna ca si acel tert trebuie sa fie o persoana buna in profesia sa.
Acest lucru se bazeaza pe premisa ca niciun profesionist bun nu ar recomanda pe un non-profesionist deoarece e numele si renumele sau la mijloc.
Pentru ca, daca se descopera ca profesionistul a recomandat un non-profesionist, atunci cel ce a fost nevoit sa accepte recomandarea va degrada pe cel ce a facut recomandarea.

Este absolut normal ca eu, daca am de facut un lucru si am nevoie de ajutor sa apelez la oamenii in care am incredere, sa apelez la cei cu care am mai lucrat si eu consider ca sunt buni, decat sa stau sa caut printre necunoscuti pe unii si altii care ar putea sa fie buni, dar ar putea sa nu fie si sa pierd timp.

Mai mult, sistemul nu lucreaza intodeauna pe principiul calitatii maxime.
Uneori prefer sa lucrez cu unu cu care am mai lucrat, chiar daca nu e cel mai b un, dar il cunosc, stiu ce poate si ce nu poate, stiu cum sa comunic cu el, stiu cum sa ma raportez la el, stiu cum sa il motivez ca sa obtin ce e mai bun de la el.
Si s-ar putea ca acest “ce e cel mai bun de la el” sa fie chiar mai mult decat as fi putut obtine cu unul de maxima performanta, dar cu care abia m-am cunoscut.
Si asta deoarece oamenilor le trebuie timp sa se acomodeze unii cu altii, sa se cunoasca, sa capete incredere unii in altii.
Mai intervine aici un factor si anume celelalte abilitati ale persoanei pe care o luam sa lucram cu ea.
Poate fi un bun profesionist in domeniul lui, dar sa fie un om execrabil in rest si atunci, cu toata performanta lui, nu imi doresc sa lucrez cu asa cineva, mai bine iau doi oameni mai neperformanti in locul celui perofrmant, dar execrabil.

Intodeauna in capitalism, angajarile se fac in aceasta ordine:

- Se cauta printre angajatii existenti daca nu poate fi promovat cineva in postul ramas vacant;
- Daca se gaseste, se promoveaza persoana respectiva, sau se muta, iar postul persoanei in cauza este scos la mezat;
- Pentru postul scos la mezat se cauta printre cunostinte, relatii daca exista vreun doritor si i se vinde pontul;
- Eventual daca sunt mai multi doritori se organizeaza o serie de eliminari pentru a alege pe cel mai bun dintre ei;
- Cu cel ramas se merge mai departe cu interviul;
- Daca s-a ajuns la o intelegere individul este angajat;
- Abia dupa ce nu s-a ajuns la o intelegere cu niciunu din cei care au fost doritori din recomandari, postul se scoate la publicitate in marele public;
- Evident ca daca unii dintre doritori la faza de eliminari s-au dovedit chiar praf, nu vor mai fi chemati;

Uneori publicarea in marele public si lucrul pe recomandari se fac in paralel.
Insa unul venit pe recomandari va fi vazut mai bine decat oricare venit prin publicitatea in marele public, pentru ca acel venit pe recomandari are o garantie in plus.
Daca vi la un astfel de job prin publicitatea din marele public, trebuie sa fi al dracu de bun ca sa poti intra.

Aceasta se intimpla atunci cand mergem la interviu si avem impresia “postul era deja dat si au facut concursul de fente”.


Asta se utilizeaza pe scara larga in afara si se utilizeaza si la noi.
Nimeni nu vede acest lucru ca pe ceva rau.
Recunoasteti mai sus descris cu rang de stiinda sistemul de pile cunostinte si relatii.

Sa desprindem o problema totusi

Sistemul de mai sus, asa cum am afirmat, este unul bun.
Insa modul de al aplica este problema, ca peste tot de altfel.
Problema consta in faptul ca unii recomanda pe oricine, nu conteaza cat de competent sau nu.
Iar ceilalti carora li se recomanda, angajeaza fara niciun test doar pe baza recomandarii.
Mai grav, dupa o luna de lucru in care se prind ca cel recomandat e praf, nu iau nicio masura de a se descotorosi de el.
Asta e problema, nu pile, cunostinte si relatii.
Pentru ca pile cunostinte si relatii e un sistem normal de lucru si de bun simt.
CUm am spus, recomandat ca metoda de lucru in sociologie si in psihologie mai ales pe partea de HR.


p.s. Daca sunteti cuminti va voi prezenta zilele urmatoare si cum sa va imbunatatiti reteaua profesionala

Protestele comunistilor in strada

Scriam zilele trecute despre educaţia comunistă primită de cei mai mulţi dintre noi şi despre faptul cum ea ne afectează încă.

Sunt oripilat de ceea ce văd la televizor şi nu pot înţelege cum şi ce vor acei oameni.

Mă întreb ce şi-au dorit, nu şi-au dorit libertate în 1989? Au obţinut libertate cu tot ce înseamnă ea!
Aţi făcut o şcoală, mulţi ani de zile şi după ce aţi terminat-o nu aţi găsit nimic de muncă?
Nu v-a aşteptat nimeni la ieşirea din facultate cu jobul?
Ghinion! Dar nu e vina nimănui. În libertatea dorită, faptul că ai făcut o şcoală nu îţi oferă un job.
Mai trebuie să ştii să îţi cauţi un loc de muncă, să te vinzi, să fi cel mai bun dintre mulţi alţii.
Ştiu, ştiu mămica spunea că dacă învăţaţi bine, o să obţineţi un loc de muncă!
Ghinion, mămica era proastă fiindcă surpriză, mămica a trăit tot în comunism şi habar nu avea cum e în alt sistem.
Acum voi ce vreţi, ca statul să vă dea locuri de muncă? Păi nu e treaba statului să facă asta.
Statul creează un mediu propice pentru economie şi mai departe locurile de muncă vin dacă vreunu din voi (slabe speranţe), sau alţii vin să şi facă afaceri pe aici.

Dar de ce ar veni să facă cineva afaceri aici?
Numai ca să se trezească că într-o seara din cauza unor proteste cretine i-a dispărut magazinu cu totu?
Că toţi banii investiţi într-un magazin de mobile s-au dus dracu fiindcă i-a venit unui comunist cretin şi borât să protesteze cum îi vine lui pe chelie că nu mai are el ce să bage la maţ că nu a fost în stare să facă nimic cu viaţa lui?

Nu zic că în România or merge lucrurile şnur, dar când puneţi mâna pe pietre băi borâţilor gândiţi-vă şi ce aţi făcut voi cu viaţa voastră!
Şi dacă vă gândiţi! Da ce domne, am făcut atâta şcoală deci merit să trăiesc bine!
Ghinion, chestia asta există numai în capul tău de comunist prost, şcoala te învaţă să faci anumite lucruri, cum le foloseşti mai departe este treaba ta.
Ce alegi să faci cu tine şi cu ceea ce ai invăţat este treaba ta.
A! Te-ai dus la un interviu şi ai acceptat un salariu de căcat? A cui o fi vina?
Eu nu am acceptat un salariu de căcat niciodată şi am avut de pierdut din cauza voastră, a nenorociţilor care habar nu au ce să facă cu viaţa lor şi acceptă orice salariu pe principiu:
“E lasă să fie că nu contează, oi munci şi eu puţin mai slab şi la cât mă plăteşte pot să şi greşesc că nu e mare pagubă”.

Urmăresc cu stupoare protestele dinzilele acestea!
Urmăresc mai ales modalitatea lor de a fi prezentate la televizor.
Urmăresc delimitarea între pajnici şi violenţi, între galeriiile de echipe, între nord şi sud.
Părerea mea este că televiziunile incitante la violenţă au acum ce vor, dar nu ştiu cum să o dea la întors că nu ele sunt de vină şi au creat această iluzie că ar fi două proteste, unu pajnic pe care vezi doamne ele îl susţin şi unul violent pe care îl condamnă!
Hai domnilor ipocriţi, muscaţi-o gros şi înghiţiţi tot că vă convine de minune ceea ce se întâmplă şi protestul pajnic e doar în minţile voastre ca să îi minţiţi pe ăia care vă ascultă.

Îmi plac argumentele aduse:
“era un tată cu copilul lui, nu poţi să fi să vrei să fi violent când eşti cu copilul”.
Nu zău! Cine garantează că ăla nu e vreun descreierat care cu copilu în braţe aruncă cu pietre spre jandarmi?
Că e descreierat asta e sigur! Pentru că ce părinte cu capul pe umeri s-ar duce cu un copil într-un loc cu risc de periculozitate maxim.
Ai copil, gândeşte-te mai întâi la viaţa lui şi stai dracu acasă, nu te duce în mijlocul violenţilor!
O altă categorie este a celor care vezi doamne manifestau pajnic şi au fost bruscaţi.
Este foarte interesant modul lor de a fi ultragiaţi.
Dar ce credeai fă, sau bă, că te duci acolo şi o să jucaţi ursuleţul doarme?
Ce trebuie să facă jandarmu să vină să întrebe:
“Nu vă supăraţi! Dumneavoastră manifestaţi pajnic, sau violent?”.
Nu e de râsul curcilor?
Încă odată se dovedeşte ipocrizia presei româneşti.
Dacă în seara de duminică jandarmii nu au făcut nimic, au urlat că vai doamne de ce nu au făcut jandarmii nimic.
Dacă luni jandarmii au trecut la percheziţia corporală a unora!
I s-au bulbucat ochii lu Ciutacu că pe baza cărei legi percheziţionează ăia lumea.
Păi ce gura mă-si vreţi să facă şi jandarmii ăia!
De ce nu vă duceţi voi deştepţii lu peşte să lucraţi la jandarmerie dacă tot ştiţi voi atâta despre cum trebuie să îşi facă jandarmii treaba.
Conform legii domnule Ciutacu toate protestele alea sunt ilegale şi deci eu să fi fost bagam jandarmii în toţi, îi luam pe sus şi îi duceam la secţii ca să ştim o treabă.

Un alt aspect îl reprezintă numărul de protestatari!
De când dracu 500 (hai 2000 sunt de acord), dar de când dracu un număr aşa de mic e reprezentativ pentru o naţiune?
Văd la televizor “românia nemulţumită iese în stradă”, sau alte afirmaţii de genul ăsta!
Nu domnilor jurnalişti, românii senili şi idioţi ies în strada, sau ăia care au un interes direct şi propriu.
Eu ca român cu capul pe umeri stau acasă şi încerc să văd cum pot mai bine, în sistemul dat şi de care ne bucurăm cu toţi, sa trăiesc şi să supravieţuiesc.
Nu ies în stradă chipurile să fac dreptate ca să am posibilitatea după să mă dau revoluţionar şi să revendic statului bani cu găleata pentru că am aruncat cu pietre în oameni.
Nu ies în stradă că poate mă vede vreo televiziune şi ajung şi eu în studio şi poate ajung celebru ca perversu de pe Târgu Ogna.

Numai că tot ce zic eu aici este greu.
E mai uşor să stăm acasă să aşteptăm să ne bage cineva ceva în traistă şi când ne vine nouă pe chelie să ieşim în stradă pentru că ceea ce ni se bagă în traistă e cam puţin.

Revin la problema reprezentanţei, deci 2000 de oameni nu au cum să fie reprezentativi pentru 22 milioane.
Nici măcar pentru 10 milioane cât reprezintă populaţia activă, nici măcar pentru 1 milion cât reprezintă populaţia bucureştiului.
Abia la 1 milion, 2000 înseamnă 2% din populaţie.
Şi nehaliţii ăia îndrăznesc să spună şi să ceară demisia guvernului în numele meu şi al altora?
Nu zic, or mai fi nemultumiţi care nu au ieşit în stradă, dar domnilor protestatari ghici ce!
Când aţi vrut libertate, aţi vrut democraţie.
În democraţie majoritatea conduce.
Asta e, ghinion dacă aţi crezut că va fi altfel şi că va sta cineva zilnic să vă caute în cur după ce aţi dat jos sistemul comunist.
Asta e ceea ce aţi vrut şi aţi obţinut.

Un ultim cuvânt pentru pensionari!
Argumentele voastre că aţi muncit o viaţă întreagă şi că aveţi dreptul la o pensie decentă, sunt invalide în mediu economic.
Ele sunt bune numai pentru urechile voastre, dar nu uitaţi în ce vremuri aţi muncit.
Aţi muncit în mare parte în sistemul comunist, pe nişte bani creaţi şi susţinuţi artificial, care nu aveau nicio valoare în piaţă, deci practic aţi muncit pe nişte bani falşi.
Acum voi veniţi şi vreţi pensie pe nişte bani adevăraţi, bani pe care eu şi alţii ca mine îi producem.
Adică, nu vă închipuiţi că banii voştrii sunt puşi undeva deoparte şi voi de acolo vă primiţi pensie, nu!
Voi aţi muncit pe bani falşi, care nu aveau valoare, iar acum vă primiţi pensia din banii pe care eu şi alţii îi dăm la stat ca să mai trăiţi şi voi.
Ştiu, ştiu, aţi muncit o viaţă întreagă, dar ghinion, tot ce v-aţi dorit aţi avut, că sistemul comunist nu l-am susţinut eu să ajungă la putere.
Eu sunt doar victima acţiunilor voastre, nici la revoluţie nu am fost, nici în 47 nu am fost.
Pur şi simplu trăiesc în viitoru luminos pe care, voi, pensionarii, pe care eu îi plătesc, mi l-aţi pregătit!
Şi voi vă plângeţi?
Eu ar trebui să mă plăng, pentru că nu se ştie dacă în momentu când voi ajunge la pensie, mie va mai dori să îmi plătească cineva pensia, că eu, din banii mei, v-am plătit-o vouă.

Pe final cred ca ar fi interesant un protest al generaţiei active!
Să nu mai plătim contribuţiile la pensii, să vedem atunci din ce or să trăiască pensionarii care acum sunt în stradă şi vor pensii din ce în ce mai mari.

Domnul A, steroizii si laxativele

Cum bine v-ati obisnuit dragul meu cititor (ca inca nu am pretentia ca sunt mai multi), acesta este un blog al serialelor mereu incepute si niciodata terminate.
Asa ca mai incep o serie astazi…
Dar nu am sa mai vorbesc eu, am sad au drumul povestirii sa vorbeasca.
Atentie!!! Faptele urmatoare contin episoade reale, care, oricat m-am straduit eu sa le romantez, raman de o duritate covarsitoare!


Domnul A si steroizii cu laxative

Domnul A este un tanar antreprenor si din cauza aceasta (fiindca e tanar, nu fiindca e antreprenor) nu are cine stie ce venituri.
Drept pentru care nu isi permite masina cu soferita, sau sa angajeze vreo secretara draguta, cu craci lungi care sa ii zica “s-a facut dimineata domnule director” si care, printere altele, sa se duca pe la autoritati cu actele.
In concluzie il puteti vedea adesea pe domnul A stand in mijloacele de transport in comun, in drumurile sale spre autoritatile statale pentru a depune o hartie, a ridica altele trei si asa mai departe.

Domnul A se sui in autobuzul 43 care il aducea de la Administratia Financiara din Tomis Nord.
Era obosit si apasat de perioada menstruatiei, asa cum o numea el.
Odata pe an, in luna aprilie, venea perioada in care trebuia sa alerge cu declaratiile anuale ale micului PFA pe care a indraznit sa si-l deschida.
Suit in autobuz, pipaie in jurul sau pentru a gasi un loc liber. Gaseste unul si seaseaza.
Se gandeste la ce zi groaznica a avut si la cum trebuie sa depui declaratiile in tara asta de cacat in care locuieste.
Ca mai intai trebuie sa te duci pe I. G. Duca la administratie sa depui hartiile, de acolo primesti o decizie, cu care te sui in autobus sit e duci in capatul alalalt al orasului, pe Tulcei, pentru a plati si, eventual, te intorci la I. G. Duca sa duci dovada platii.

In gandurile sale profunde, domnul A aude un planset de femeie in spatele lui.
Neintelegand ce i-a tulburat atentia, domnul A devine mai atent.
O adolescenta, la vreo 17 ani dupa cum ghicea domnul A, plangea.
Langa ea o colega incerca sa o potoleasca:
- Lasa tu, asa a fost sa fie, e in rai acum…
- Da, - Zise fata printer suspine – Dar de ce el.

“O fi pierdut fata vreun parinte” isi zise domnul A.
Mancat pe dinauntru de curiozitate, domnul A incepe sa faca pariuri.
“Sa stii ca si-a pierdut mama, nu cred sa planga o fata atita dupa tacsu”.
- E tu, - zice colega – Hai nu mai plange.
- Cum san u plang tu cand a murit asa tanar, asa in putere!
“Hait ca am gresit”, gandeste domnul A, “muri tacsu”!
- Si i-am spus tu, i-am spus sa lase dracu steroizii aia si el radea si zicea ca nu o sa pateasca nimic si ca o sa fie cel mai tare.
Desi tanar, Domnul A este putin atins de educatia precara si infecta care li se preda copiilor in tara lui, educatie care ii transform ape tinerii scolari in vajnici pensionari e la 20 ani.
El gandeste:
“aha! Lua steroizii, generatia de azi, baga toate cacaturile in ea”.
- Tu, si i-am zis tu, - Continua fata plangand – I-am zis san u mai bage steroizi cu alcool ca nu i-a buna si uite na, a facut infarct. Cand ma gandesc tu, ca era cel mai tare din clasa, ca era cel mai bun la sport…
Plansul o cuprinde din nou. Colega se limiteaza la a-I lua capul in bratele ei si de al balanganii de colo colo.
“Nu am inteles niciodata faza asta cu balanganitu” isi spune domnul A.
Fata se aude dintre sanii celeilalte:
- De ce nu putea tu sa mai traiasca, ca doar si idiotul ala de C., ia steroizi cu laxative si uite tu ca nu are nimic!!!
“Ehe” isi spune domnul A. “Daca am putea sa alegem cine sa moara si cine sa traiasca”…

Va urma

Cafeaua, conspiratia, prostia

Discutam zilele trecute pe cel mai drag blog mie, si la vara cald cu lumea.
S-a starnit acolo o comunitate demna de toata lauda, ce poate inlocui cu success un grup de prieteni din viata reala. Aproape ca te simti in vizita la cineva zilnic si incet incet si sentimentul de vizita dispare, putand la un moment dat sa iti lasi ciorapii pe telefon, ca doar esti la tine acasa nu?

In cadrul discutiilor de acolo, fiecare, care ajunge primu la bucatarie, face cafeaua pentru ceilalti.
Deoarece sunt putin supraponderal si am o rezistenta la effort foarte scazuta, nu pot consuma o cantitate mare de cofeina, pentru ca o iau razna cu inima si asa mult prea incercata de kilogramele in plus.
In plus stiu ca acest component al cafelei cofeina este destul de naspa de felul lui.
Drept urmare recurg foarte des la cafea decofeinizata.
Oferind intr-o zi si celor de acolo o cafea decofeinizata, am fost surprins sa observ un raspuns cum ca ar fi mai nociva decat cea cu cofeina.
Am ramas masca.
Sistemul meu de valori se rostogolea si se ducea naibi la dracu neintelegand cum, in ce fel si cum se poate.
Dupa care mi-am amintit:
“Stai ca mai mult ca sigur ca si asta e unul din subiectele teoriei conspiratiei”.

Nu acea teorie care spune ca martienii ne vegheaza, ci cealalta care omoara din fasa orice incercare de a face ceva bun pe acest pamant.
Apare indulcitorul care sa inlocuiasca zaharul?
Hait, trebuie neaparat sa facem ceva ca sa promovam faptul ca indulcitorul este mai naspa ca zaharul, e crima.
Apare nu stiu ce din care au fost scoase elementele nocive, automat se gaseste cineva sa zica despre acel ceva ca este mai nociv decat produsul original si ca nu ar trebui consumat.
Observati ca nu am spus cine, ci m-am referit la cineva, pentru ca uneori sursa acestor studii care sunt aruncate pe piata, ori e indoielnica, ori nu e precizata.
Apare un articol de cateva randuri intr-un ziar, articol preluat mai mult ca sigur dintr-o campanie de spam pe internet ca asa stiu ziaristii sa faca treaba.
Asa ca adesea vedem “studii ale cercetatorilor americani si britanici”.

In concluzie, dau sa vad si eu ce rahat de articol ar fi putut promova faptul ca o cafea decofeinizata ar fi mai naspa decat una cu cofeina.
Si gasesc, evident ca gasesc.

Aici

Stau si citesc cu o mirare crescanda din ce in ce mai tare.
Si concluzionez:
“Ala de a cercetat treaba ori e prost, ori e prost, una din doua”.

Sa examinam putin zicerile articolului:

Prima chestie care imi sare in ochi: Studiul a fost realizat pe 187 persoane, impartite in 3 grupe, adica cam 62 persoane pe grup, din care unii au baut cafea normala, altii fara cofeina, altii de loc, fiind pastrati ca martori.

Ca un bun mathematician ce sunt, stiu ca un studiu realizat pe un numar atit de mic de persoane nu poate fi relevant din niciun punct de vedere. Fac si eu un studiu pe mine, nevasta-mea si mama aici acasa si pe urma il public cu iz de autoritate medicala! Ai ma ce dracu.

Urmatoarea chestie, persoanele au baut intre 3 si 6 cescute de cafea pe zi.
Retineti aceste numere, dar permiteti-mi sa fac o mentiune, eu, daca beau intre 3 si 6 cescute, pe zi, de cafea, sunt in coma totala, abia daca pot bea o cafea pe zi, poate si a doua. Cand am baut 3 intr-o zi, aveam palpitatii deja.
De remarcat totusi ca nu ni se spune cat inseamna o cescuta, este ea de 30 ml, este ea de 200 ml, nu ni se spune, ce concentratie de cafea s-a folosit, pentru ca se stie, cafelele pot fi facute mai tari, mai slabe.
Si mai mult, e de ajuns sa bei o cafea tare ca sa intri in spital imediat.

Sa vedem urmatoarele puncte:

“Inainte si dupa experiment, cercetatorii au masurat tuturor voluntarilor indicatorii esentiali in cazul bolilor de inima, intre care tensiunea, pulsul, indicele masei corporale (BMI), nivelul grasimilor si al colesterolului. Analizele au indicat ca, in primul rand, rezultatele bautorilor de cafea cu cofeina nu s-au diferentiat mult de cele ale persoanelor care nu au baut deloc cafea. In al doilea rand, s-a dovedit extraordinar de importanta analiza concentratiei acizilor grasi nesaturati (NEFA) si a apolipoproteinei B (apoB) care apare impreuna cu colesterolul rau. Doar aici au putut fi observate diferente intre cele 3 grupe. In randul persoanelor care au baut cafea fara cofeina, nivelul acizilor NEFA daunatori a crescut cu 18%! La restul subiectilor nu s-a observat nici o schimbare "NEFA este un combustibil care pune in miscare cresterea apoB", explica dr Robert Superko, seful echipei de cercetatori.”

Sa ne inchipuim experimentu'!
au luat niste insi, i-au impartit in 3 grupe, timp de 92 zile le-au dat sa bea intre 3 si 6 cesti de cafea pe zi. La inceput le-au masurat toate alea, iar in ziua 93 le-au masurat din nou.
Si se asteptau sa gaseasca ce? A! Pai exact ce au gasit….
Oare de ce nu ma mir?

Efectul cafelei cu cofeina apare in primele 15 minute de la consumare si dispare aproximativ intr-o ora daca persoana in cauza nu are alte probleme cardiace.
De la caz la caz, organismul nici nu sufera din cauza consumului de cafea decat local, pe moment.
Deci niste masuratori in timpul experimentului ar fi fost mai mult decat relevante, sa se observe cum creste tensiunea din cauza cafelei cu cofeina si cum nu creste la cea fara cofeina.
In schimb, ei au observat ca de la cafeaua fara cofeina ti-ar creste colesterolul.
Si in timpul testului au pus aceasta chestie pe seama cafelei fara cofeina, nici de cum pe seama regimului indurat de oamenii aia in timpul testului.
Or fi mancat toti la fel, dar reactioneaza totusi diferit la stilul de mancare.
Apoi nu se stie, oamenii aia alesi, erau unu si unu, toti sanatosi tun? La acelas nivel de analize? Reactioneaza ei la fel la anumiti stimuli?
Care era experienta de bautor de cafea? Pentru ca, daca era bautor de cafea inrait, testul ala s-ar putea sa fi fost chiar o cura de dezintoxicare pentru el si uite asa, mai iesea ca putem consuma cafea cu cofeina ca face bine.

In schimb nu ni se ofera niciun motiv, de ce ar fi cafeaua fara cofeina nociva, ce anume din componenta ei o face sa fie nociva?
Sau poate ne lamuresc cu urmatorul pasaj:

“Intr-adevar, la persoanele care au baut cafea fara cofeina, concentratia apolipoproteinei B a crescut cu 8%, in timp ce la restul persoanelor nu a fost inregistrata o crestere insemnata. Cum de s-a ajuns la aceste rezultate? Poate ca este vorba, pur si simplu, de soiuri diferite de cafea. Cea fara cofeina este produsa din robusta - soi mult mai tare decat cel folosit de regula in amestecurile cu cofeina - arabica ."Oricum, in ciuda a ceea ce se crede in general, nu cafeaua cu cofeina, ci cea fara cofeina este mai periculoasa pentru inima", concluzioneaza Superko.”

Sa mori tu, ar spune un bun prieten de al meu.
Pai ce facem bre, facem test si mixam cafelele?
Adica la aia cu cofeina le dam Arabica, iar la aia fara cofeina le dam Robusta?
Cum dracu san u iasa rezultatele alandala cand folosim premise diferite?

In final ce ma ingrijoreaza nu este faptul ca apar asemenea articole, ele apar din ingrijorarea producatorilor de cafea cu cofeina ca ar ramane fara piata, sau fara clienti.
Ingrijorarea mea e ca oamenii dau crezare la astfel de articole, fiind din ce in ce mai in isterie asupra acestor subiecte.
Nu o sa generalizez spunand “romanii sunt din ce in ce mai nebuni ca se iau dupa asemenea articole” pentru ca nu imi plac generalizarile si pentru ca in mod cert exista un om care nu da crezare pana nu are date concrete si anume eu.
Stiu ca si in restul lumii sunt adepti ai astfel de articole, dar acolo, fiind mai multa lume, parka nu se vad asa strident ca la noi acesti adepti.
Aici pare ca intreaga Romanie nu mai stie de ce sa se ascunda.
In final fac un apel catre oamenii care mai au ceva in cap, nu mai promovati fratilor asemenea idei pline de nerozie, ca va faceti naibi de cacao, dar si mai mult, la fel ca si cei care scriu astfel de articole (Pe care evident ii doare in cur de responsabilitatea zicerilor lor), veti purta pe umeri responsabilitatea unor eventuale decesuri, fiindca v-a urmat lumea sfatul.
Analizand articolul de mai sus ce poate intelege un om de rand, care probabil are si o tensiune oscilanta de care probabil inca nu are habar:
“Decat sa beau 3 – 6 cescute de cafea fara cofeina, mai bine beau 3 – 6 cescute de dinaia cu cofeina ca e mai sanatos”.

Infart placut.

Reinvenţia apei calde

În viaţa mea de zi cu zi, se întâmplă să fac şi pe dezvoltatorul de software.
V-am reliefat acest aspect pentru a înţelege de unde următoarele gânduri.
Deşi ele au fost descoperite de mine în lumea software developing-ului, le-am scos din context (fără a pierde nimic din înţelesul lor) şi vi le prezint şi vouă.
În episodul de astăzi (pentru că aşa cum v-aţi obişnuit,acesta e un blog al serialelor) vorbim despre reinvenţia apei calde.
Aşa cum bine aţi auzit, reinvenţia apei calde.

Citeam zilele acestea, ca un bun profesionist, diverse materiale în domeniul meu de activitate pentru a vedea cum evoluează lucrurile şi tehnic şi non-tehnic.
O mare pasiune a mea este designul în această lume a software-ului. Problema mea de bază este:
Băi nene, vine unu şi îţi cere un software de făcut facturi, cum îl proiectezi? Care sunt obiectele, care sunt relaţiile între ele, dar dacă vrei ca programul acela să îl extinzi ulterior…

Citind eu aşa, pe lângă faptul că am constatat că lumea asta a materialelor despre software developing, e plină de bla, bla, mai mereu acelaşi, dar lipsită de orice exemplu practic, am ajuns la nişte lucruri care m-au lăsat interzis.

Concluzia, ăia ori sunt nişte oameni mult prea deştepţi, ori sunt proşti bâtă!

Tot încercând să găsesc informaţiile care ma interesau, am extins oleacă aria căutărilor sperând că voi găsi într-un cadru mai larg, probleme specifice tratate.
Am ajuns astfel la o serie de cărţi despre cum să organizezi lucrul efectiv şi corespunzător.
Zic:
„stai să vezi mâncaţiaş că descopăr acum adevăru, o să fiu ăl mai tare din parcare, rup piaţa”.
Găsesc mai întâi metodologia „Getting Things Done” a unui nene, metodologie despre care puteti citi aici:
Getting Things Done


Şi citesc marea descoperire…
După ce citesc constat că făceam asta de mulţi ani de zile, oricum, cu mult înainte de a scrie el cartea şi a deveni „părintele” metodologiei aşa cum acum este recunoscut.
Mă duc mai departe şi găsesc metodologia „pomodoro”… Despre care puteti citi aici:
Pomodoro

Pe asta nu o aplicam, dar citind, constaţi că sunt exprimate nişte lucruri simple, de bun simţ şi că nu este vreo mare invenţie, contrazice pe alocuri metodologia anterioară, dar sigur sunt oameni care se comportau conform cu această metodologie înainte de a fi ea „standardizată”, acum şi nenea acesta este „părintele” a ceva.
Au scris cărţi pe domeniu şi cu fiecare carte scrisă au mai câştigat nişte bănuţi. Bravo lor:
Problema majoră rezidă în faptul că există oameni care acordă valoare acestui fel de „descoperiri”.
Mă uit la o bine cunoscută companie de la noi, cunoscută în domeniu software, cum promovează acest getting things done de parcă ar fi a doua renaştere a lui Iisus, descoperirea secolului, faţă de care Einstein poate să îşi bage în cur nenorocita aia de Teorie a relativităţii, Fleming poate să îşi injecteze singur toată penicilina că oricum de la getting things done în coace nu mai avem nevoie de ea.
Stau şi mă întreb, oamenii respectivi cum au reuşit să trăiască până la getting things done, nu le-a fost greu să respire fără să le spună cineva cum să o facă?
Revenind la un cadru general, e fenomenal cum se dă valoare de invenţie, descoperire, unor făcături.
Pot şi eu să preiau modul meu de viaţă, să îl denumesc Rage Technic şi să îl vând.
Dar pe cuvântul meu dacă nu m-aş simţi penibil, chiar dacă, prin ceea ce fac, dobândesc un succes în viaţa de zi cu zi.

Mai frumos însă devine situaţia când, la un interviu eşti întrebat:
„tu lucrezi conform getting things done? Sau conform Pomodoro”!
Şi tu, ignorant ce eşti, nenorocit împuţit, tu care ştii să faci un soft de bună calitate, fără prea multe reclamaţii de la clienţi la activ, tu stai şi te uiţi ca boul că eminamente ţi s-a futut de tehnicile alea până în momentu respectiv şi habar nu ai despre ce e vorba.
Trist, autoflagelându-te, pleci ruşinat de la interviul respectiv pentru că nu ai ştiut ce sunt două rahaturi evidente.
Din fericire, nu mi s-a întâmplat asta la un interviu, iar de acum voi fi avertizat şi voi răspunde în cunoştinţă de cauză:
„Eu ştiu să lucrez cu Getting The Pomodoro done”.

Exemplul mai sus amintit mi-a venit din altă întâmplare cu o altă metodologie.
De data aceasta, nu despre cum să lucrezi productiv, ci despre cum să construieşti o arhitectură software.
Există şi în acest domeniu metodologii similare Getting things done.
Una din ele, este „domain driven design”.
O serie de tehnici şi metodologii extrase din software Engineering şi publicate sub titulatura aceasta de autorul respectiv că aşa îi s-a părut lui interesant.
Întreaga lume a sărit să adopte „noua” metodologie.
Am fost la multe interviuri şi am pierdut multe interviuri pentru că eram întrebat:
„ştii Domain driven design”, iar eu cinstit, necunoscând termenul, am afirmat că nu cunosc.
După al treilea interviu la care am fost şi am pierdut pe acest rahat, am decis să iau o carte să mă pun la punct.
Şi citesc, primul capitol, al doilea capitol şi îmi zic:
„dar asta ştiu”!
Tot eu:
„e, dar poate aşa e la început, e un fel de introducere”!
Citesc mai departe, iar după fiecare capitol al cărţii remarca:
„dar asta ştiu”!
Apărea din ce îîn ce mai insistent.
Acolo unde nu apărea, era înlocuită de replica:
„dar asta e normal”!
Am ajuns într-un final la sfârşitul cărţii fără să fi învăţat nimic nou, nimic senzaţional, nimic decisiv şi schimbător.
Şi per total fraza:
„dar asta ştiam”!
A fost lait motivul parcurgerii acelui material.
Faza mai tristă e că nenea asta a publicat cartea lui prin 2003, iar eu sunt dezvoltator de prin 1999 şi aplicam ce zice el, fără să mă gândesc ce mare scofală fac eu.
Dacă vreţi o comparaţie e ca şi cum cineva v-ar scrie o carte despre legatul şireturilor la pantofi şi v-ar vinde-o ca pe un exemplu de metodologie evoluţionară, revoluţionară şi de ultim moment.

educatia comunista

Ascultam de curând teza emisă, cum că e pueril, (sau ce alte adjective s-or mai găsi), ca la 20 de ani de la revoluţie să se mai vorbească încă de comunism.
Sunt de acord cu ea în parte, adică, faptul că se strigă „jos comunismul” în potriva unora şi nu în potriva tuturor, e într-adevăr aiurea.
Dar comunismul nu a dispărut nici măcar la 20 de ani din ţara asta şi dacă nu v-am enervat cu afirmaţia mea am să şi justific ceea ce spun.
Să nu mai luăm în calcul politicienii, politicienii sunt şi ei oameni, fac parte din poporul acesta. Aşa că voi vorbi de oameni simpli, generici. Atenţie, ceea ce urmează nu este o justificare în favoarea comunismului, ci o argumentare a unui fapt pe care îl voi enunţa mai târziu.
În comunism, oamenilor li se asigura un loc de muncă imediat sau aproape imediat ce terminau şcoala. Omul nu putea alege foarte mult, serviciul îi era impus, totodată acest lucru avea şi un alt efect, omului i se anihila dorinţa de a îşi găsi un job conform competenţelor sale şi era îndreptat spre a se mulţumi cu ce îi dădea partidul.
Astfel procedeele de a-ţi căuta şi a-ţi găsi un loc de muncă nu au ajuns niciodată la urechile celor din vremea respectivă.
Mai mult ei erau încurajaţi să îşi facă bine treaba, dar să nu încerce să promoveze, sau măcar să îşi dorească acest lucru. Tehnicile erau diverse, mergându-se până la oferirea aceluiaşi salariu pe funcţii erarhice diferite.
În acea perioadă, oamenii erau ţinuţi într-o eternă teroare şi înfometare tocmai pentru a le da ceva de lucru, ceva de făcut, ca nu cumva ei să înceapă să se gândească la idei de dezvoltare profesională şi personală.
Cele mai simple priorităţi le asigura statul (casă, loc de muncă), iar de restul populaţia era condusă să uite.
Şi cum să nu fie aşa, când petreceai timpul încercând să găseşti metode cum să cumperi pe sub mână ceva, când munceai şi sâmbăta, uneori (când erai de gardă cum se numea) munceai şi duminica, când îţi era frică ce gândeşti şi ce spui că s-ar putea ca viaţa ta să fie un nimic în acele momente.
În contextul acesta, educaţia oamenilor se petrecea sub aceleaşi auspicii. Astfel oamenii erau învăţaţi că acela e singurul mod de viaţă, nu există altceva şi mai mult decât atât, se făcea o propagandă negativă modului de trai capitalist, ca fiind viciat şi ne conform.
Cu toate că nu o recunoaştem, în comunism accesul la studii superioare nu era foarte liber, de aceea acum avem o masă mare de populaţie cu studii medii.
Am terminat cu plictisitoarea incursiune în trecut.
La ce a dus asta:
În primul şi primul rând oamenii au învăţat ca locul de muncă este sfânt, trebuie să faci orice să îl păstrezi odată ce l-ai căpătat, indiferent ce ar însemna acest orice.
Oamenii consideră o mare tragedie pierderea locului de muncă, pentru mulţi aceasta fiind un lucru blocant, care nu îi mai lasă să raţioneze corespunzător, mulţi alegând să îşi ia viaţa în loc să încerce să găsească soluţii.
Cunoştinţele economice primare ale oamenilor lipsesc cu desăvârşire, nu că toţi ar trebui să fim contabili, dar măcar ce să facem cu banii ar trebui să avem o idee toţi. Ei bine datorită educaţiei din timpurile acelea, oamenii, în majoritatea lor, nu ştiu ce să facă cu banii, decât să îi consume şi în cel mai bun caz, să îi blocheze într-o bancă.
Gândirea oamenilor a fost simplificată la 3 etape mari, pe care ei urmăresc să le atingă şi să le împlinească: Căsătoria, Facerea de copii, Moartea.
Sunt uluit de oamenii care nu fac nimic în timpul vieţii decât să îşi acumuleze bani pentru înmormântare şi să îşi cumpere cele trebuincioase pentru înmormântare.
Oamenii, de mici au fost educaţi, să meargă la şcoală, să fie cei mai buni la şcoală, să înveţe bine tot ce se predă acolo, că numai aşa vor ajunge să fie buni profesionişti şi să aibă o slujbă bună.
Şcoala avea şi încă are grijă să ocupe timpul şi mintea copiilor cu tot felul de bazaconii, făcându-i enciclopedii ambulante, dar fără a sufla o vorbă despre economie sau măcar despre aplicabilitatea celor învăţate în şcoală în vreun domeniu sau altu.
Astfel am reuşit să scoatem oameni doxi, plini de cultura generală, dar care după ieşirea chiar din facultate, au nevoie de 3 4 ani la locul de muncă pentru a învăţa meseria respectivă.
De asemenea, oamenii nu erau instruiţi să cunoască organizarea statului, ei trebuiau să ştie doar de conducătorul iubit şi gata.
Mai trist este că avem aproape 3 generaţii de oameni care au trăit şi au primit această educaţie.
Cei ce au acum 50 ani, 40 ani şi chiar 30.
Mai mult aceşti oameni sunt părinţi sau sunt pe cale să devină părinţi. Şi îşi educă copii, chiar brutal uneori, în acelaşi spirit, considerând că aia este calea cea dreaptă.
De câte ori nu am auzit prin cunoştinţe, „mergi la şcoală, învaţă bine, sa ajungi meseriaş bun că aşa o să ai o slujba bună”.
Am urmat sfatul, am fost bun la şcoală şi? Sunt şomer cu acte al statului român chiar dacă trec toate calificările şi testele cu brio în meseria mea.
De asemenea la şcoală, am învăţat toate porcăriile ca papagalii, dar un lucru practic nu. Nu o să o iau pe urmele domnului Basescu să zic că e nevoie de ospătari, mecanici auto, pentru că asta producea şi comunismul prin şcolile sale profesionale.
Dar chiar la nivel înalt, la nivel de facultate, nu e posibil să scoţi matematicieni, să îi încarci de informaţii, leme, teoreme, definiţii, demonstraţii şi noţiuni, dar el în 4 ani de facultate să nu fie pus faţă în faţă cu măcar o situaţie reală în care să folosească noţiunile acumulate. Am învăţat astfel statistică de mi-a ieşit pe nări, dar când am fost confruntat prima dată cu o problemă de aplicare reală a statisticii, dădeam din colţ în colţ, pentru că teoretic era cumva, dar practic nu era chiar aşa.
La fel şi în nivelul de şcoală generală, am învăţat la clasa a v-a geografia Africi, iar la momentul respectiv am fost obligat (ca să iau notă buna) să învăţ toate capitalele din Africa, pe dinafară, care la ce ţară este.
Şi acum stau şi mă întreb, la ce îmi foloseşte? Am vreun beneficiu real că ştiu ce capitală unde e?
Pomeneam mai sus de propaganda negativă făcută capitalismului. De la aceasta, s-a ajuns la percepţia că, oricine e bogat e rău, hoţ şi că starea de a fi bogat e o ruşine.
Lipsa de informaţii economice pe care oamenii o manifestă duce la comportamente cel puţin hilare. Oamenii nu ştiu ce să facă cu banii, iar dacă au puţini îi cheltuiesc, chinuindu-se să obţină cât mai mulţi, iar dacă au mulţi, nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să îi pună într-o bancă şi gata.
Ei se bucură numai la numărul banilor, dacă el depune în 2008 o suma de 2000 ron, iar dobânda medie e de 10% pe an, iar în anul următor ei observă că au 2200 ron, se bucură, ce de bani au ei. Mărind puţin proporţiile, dacă un om depune 10000 ron în bancă, el observă ca dobânda ar fi 100 ron aproximativ pe lună şi zice, ia uite ce investiţie bună am făcut, iau un milion pe lună de la bancă.
Dar dacă ar face un minim calcul, unul foarte simplu, ar vedea că ei de fapt pot chiar să şi piardă din bani ţinându-i în bancă, dar desigur nu la numărul lor.
Revenind la cazul cu 2000 ron, peste un an avem 2200 ron.
Luăm situaţia actuală şi pentru a demonstra valoarea banilor să zicem că folosim raportarea la euro, o raportare aproximativa, dar e singura mai la îndemână.
In 2008 euro era 3.5 ron iar banii depuşi 2000 ron ar fi făcut în euro cam 572 euro.
În anul de graţie 2009 cei 2200 ron pe care îi avem în cont, fac la un curs de 4.3 per euro, cam 512 euro.
De aici se vede că de fapt omul a pierdut 60 euro, care la cursul iniţial ar fi însemnat 210 ron, iar la cursul actual de 4.3 ar fi însemnat, 258 ron.
Dacă însă copilul unui astfel de părinte ar fi vrut să facă altceva cu banii, să îi investească în ceva, părintele (termen generic), ar fi făcut tot posibilul să îl oprească, mergând până la şantaj sentimental de genul: „ce vorbeşti tu acolo, că mi se face rău când te aud”, „lasă că mor eu şi faci tu ce vrei după aia, că văd că nu mai e nevoie de mine”.
Aceste şantaje, coroborate cu educaţia primită de copil de a nu-şi contrazice sau mai mult aceea de a nu-şi supăra părintele, duce la inhibarea oricăror iniţiative pe care copii le-ar putea avea şi când zic copii, e doar o plasare erarhică faţă de părinţi, copiii ăştia pot să reacţioneze aşa chiar şi la vârste înaintate.
Tragedia pierderii locului de muncă, se răsfrânge asupra generaţiei tinere în mod otrăvitor.
Unul din tineri dacă îşi pierde slujba, aşteptând-o sau căutând-o pe următoarea, va fi acuzat de părinte că nu a fost în stare să îşi păstreze un serviciu şi tot odată e pisat zilnic cu întrebări şi cicăleli legate despre cum şi când are de gând tânărul să îşi găsească de muncă. Aceasta ducând la faptul că tânărul sâcâit va accepta prima ofertă ce îi iese în cale numai pentru a scăpa de gura părinţilor.
Doar că nu neapărat cea mai bună oferta ajunge prima.
Mai mult decât atât, puţini dintre părinţi pot oferi însă şi o soluţie tânărului respectiv. De obicei ştiu doar să critice şi să sâcâie, dar prin educaţia lor ei nu pot spune copiilor lor, cum e cel mai bine să îţi cauţi un loc de muncă, cum să recunoşti o ofertă bună de una proastă, cum să avansezi sau să te dezvolţi într-o viaţă profesională şi personală armonioasă.
Un alt episod al educaţiei respective se manifestă în dictonul „laşa-ti loc de bună ziua”, sau „ajută lumea că nu se ştie când şi tu ai nevoie de ajutor”. Aceste idei împinse la extrem fac pe unii să facă servicii pe gratis altora, fără a primi nimic în schimb.
Nu pledez aici pentru intoleranţă şi egoism în potriva altruismului, dar cred că altruismul ar trebui făcut în momentul când îl poţi face.
Recent, m-am confruntat cu diverse situaţii în care diverşi cereau cunoştintelor mele diverse servicii.
Cunoştinţele acestea, încercând să se sfătuiască cu părinţii cât să ceară, primeau răspunsul: „lasă, fă pe degeaba, ca poate te-o ajuta şi pe tine să îţi găseşti un loc de muncă”, sau „lasă mai, cum să îi ceri la x că ai văzut că a fost alături de tine când z”.
Menţionez că momentul când a fost alături x şi anume z s-a lăsat cu reale beneficii şi pentru x.
Iată de ce eu cred ca în arealul ţării noastre comunismul încă există. Odată cu exterminarea dictatorilor nu a fost înfrânt brusc şi sistemul creat. Educaţia impusă de acel regim îşi produce efectele şi astăzi, chiar dacă toţi ne dăm democraţi acum. Vrem nu vrem am primit o educaţie, mai bine zis ne-au fost inoculate nişte deprinderi, atitudini şi reacţii, de care nu putem scăpa, chiar dacă raţional ne dăm seama că reacţia respectivă e o tâmpenie. Mai mult, mulţi nu îşi dau seama şi continuă să îşi educe copii în spiritul respectiv şi vor trebui mulţi ani până când lucrurile să se cureţe.
Revenind la politicieni, ei nu sunt decât oameni, oameni care se înscriu perfect în tot ce am zis mai sus. Diferenţa dintre noi şi ei este că au avut pe cine trebuie unde trebuie la un moment dat.
Mai mult, populaţia nu poate să aleagă în mod corespunzător cine să îi conducă pentru că, aşa cum spuneam mai sus, ei nu au nici minime cunoştinţe despre organizările statale şi nici cunoştinţe economice. Aşa că toata încercarea de a discuta subiecte importante în campanie păleşte în faţa ignoranţei poporului faţă de acele probleme.
Oamenii vor să ştie un singur lucru, cine şi când le va da mai mulţi bani. Şi nu acuz această chestie, dar ei nu sunt pregătiţi să judece, care din candidaţi, prin ceea ce spune, ar avea vreo şansă să le dea mai mulţi bani.
O altă chestiune oprimată de comunism, e gândirea pe termen lung, toţi se gândesc cum să facă câţi mai mulţi bani pe termen scurt, uitând de termenele medii şi lungi.
Trist este că adoptarea unor decizi pe termen scurt fără a vedea efectul lor în termen mediu şi lung, va duce la grave probleme pentru cine ia decizia şi mai ales pentru cei ce depind de decizia lui.
În România de aceea nici afacerile nu se fac corespunzător, toţi oamenii de afaceri actuali, sunt în jur de 50 ani şi au trăit in vremurile vechi şi nu pot să se comporte altfel.
Odată ce într-un sistem există o majoritate, ceilalţi care vin sunt obligaţi să se supună aceloraşi reguli, sau să moară.
Dacă eu intru pe piaţă cu un produs, iar unul dă un preţ pentru că el îşi permite deoarece nu plăteşte chirie fiindcă se ştie cu primarul, eu ori sunt şi eu nevoit să mă cunosc cu primarul şi să practic cel puţin acelaşi preţ, ori sunt nevoit să dau faliment cu afacerea mea în braţe, nu numai că nu voi putea vreodată să practic acelaşi preţ, dar primarul (care este un factor activ) poate veni a doua zi şi în faţa buticului meu să monteze semn de parcare interzisă, stâlpi de protecţia trotuarului ca să nu intre maşina şi să stea să vâneze fiecare maşină care ar veni în zona unde am eu afacerea ca să îi blocheze roţile.
Ne pregătirea economică a oamenilor şi perpetuarea acesteia se observă încă din primele si cele mai simple idei de educaţie.
Părinţii spun: Sa ai şi tu o casă deasupra capului, să ai şi tu un serviciu ca să ai o pensie.
Dar asta duce automat la ineficienţă economică, dacă e să privim propria viaţă ca pe o afacere.
La început să zicem locuieşti cu părinţii, găseşti un job, găseşti o fată te căsătoreşti, dar banii nu îţi ajung să ai casa ta.
Locuieşti tot cu părinţii. Brusc unul primeşte o mărire de salariu, sau poate chiar amândoi.
Se duc acasă cu vestea şi ce sunt sfătuiţi?
„pai mai mamă, acum cu diferenţa asta de o aveţi în plus puteţi să acoperiţi o rată la bancă ia luaţi-vă voi o casă”.
Aşa se întâmplă, ei îşi iau o casă cu diferenţa de bani plătesc rata şi totul ar trebui să fie în regulă.
Dar brusc ei observă că nu e aşa, că deşi fără mărire de salarii, banii le ajungeau, cu casa cea noua nu le mai ajung banii.
Decid că mai trebuie să îşi ia o slujbă, sau să muncească mai mult ca să obţină o mărire de salariu. Fac aşa, obţin banii şi ce fac cu ei?
Se duc şi cumpără o maşina zicând că mărirea de salariu sau noul salariu de la noul loc de muncă acoperă şi rata la maşină, dar brusc, deşi primesc şi mai mulţi bani, banii nu le ajung.
Asta pentru că au investit în ceea ce se cheamă pasive. Lucruri ce generează cheltuieli adiţionale, pe lângă preţul lor iniţial de achiziţie:
Impozite, cheltuieli de întreţinere.
Dezvoltaţi cât doriţi scenariu şi o să obţineţi firul vieţii a majorităţii oamenilor.
Mult mai comod ar fi fost dacă tinerii ar fi fost învăţaţi cum să investească, astfel încât să creeze un sistem de active. Astfel ei ar fi avut un sistem din care banii să vină mulţumitor fără ca efortul să fie prea mare şi ar fi putut la un moment dat să cumpere şi casa şi maşina etc.
Un ultim mod prin care comunismul se manifestă încă, este lipsa de informare sau mai rău proasta informare a oamenilor despre persoanele cu dizabilităţi.
Mai mult, în regimul respectiv, oamenii ne fiind obligaţi să decidă, să cunoască, au căpătat obiceiul să tragă concluzii imediat, bazat pe informaţii imediat observabile, fără să aştepte să se informeze corect.
Astfel, cum spuneam în începutul scrisorii, eu sunt o persoană fără vedere.
Contrar credinţelor existente, eu am terminat o şcoală, un liceu de limbi străine (calificare franceză, engleza), o facultate de Matematica şi Informatică şi un master în Project Management.
Cu toate acestea, după ce am terminat facultatea, am depus cv-uri la multe firme. Sincer din fire şi dorind să fac o informare corectă, am scris în cv că sunt orb.
Multe firme nu m-au sunat, altele m-au sunat deoarece nu citiseră tot cv-ul.
S-au uitat la primele pagini cu experienţa şi educaţia şi au fost mulţumiţi.
M-au sunat, iar eu ştiind poziţia societăţii faţă de persoanele fără vedere, le atrăgeam atenţia, ia uite ce scrie acolo, aveţi vreo problemă cu asta?
Făceam acest lucru, deoarece eu eram din Constanţa şi interviurile la care eram chemat erau la Bucureşti şi nu merita să mă deplasez ca să ajung acolo şi omul să mă dea afară pe uşă fiindcă are o problemă cu orbii.
La acest moment, când le atrăgeam atenţia, reacţiile erau diverse, variind între politicoase şi impertinente. Am să amintesc una din fiecare:
„vă mulţumim pentru sinceritatea şi curajul dumneavoastră, dar firma noastră nu vă poate asigura lucrul în condiţii optime zilnic”;
„A! Nu am văzut că scrie în cv, dar eu nu vreau orbi la mine în firmă”.
Am primit totuşi o ofertă de lucru unde am lucrat 3 ani de zile.
În faţa experienţei acesteia, revelată de cv, atitudinile firmelor s-au schimbat faţă de mine.
Acum mă cheamă pe la interviuri pentru a-şi satisface diverse curiozităţi bolnăvicioase de genul:
„i-a să vedem bai, cum e un orb şi care culmea nesimţirii mai e şi programator”.
Dacă curiozităţile lor ar fi doar în zona tehnică, le-aş putea înţelege, dar m-am trezit pe la interviuri cu întrebări:
„dar tu cum mănânci”
„dar tu poţi să ai copii”.
Frumos mod de a începe sau a termina un interviu pentru un post de programator.
În speranţa că nu v-am plictisit chiar rău de tot, închei trăgând concluzia că comunismul nu a dispărut şi o să ne mai luptăm multa vreme cu el.