Campania back in shape - ziua 1

Salutare din nou, nu vi se pare ca am inceput sa scriu cam des? O sa va trezesc din somn naibi, ar trebui sa fac mai putina galagie.

Deci inchipuiti-va aceasta postare, ca si cum o scriu/spun în șoaptă.

Inceputul campaniei Back in Shape

În facultate mergeam la sală, stateam în cur pe banca și mâncam batoane proteice, dar mai făceam si un exercițiu, două.

Cert e ca eram într-o oarecare formă și eram mândru de mine. Am făcut asta pentru vreo 2 ani, odată la 2 - 4 zile, până când, Costel, colegul de facultate cu care mă antrenam nu a mai putut să meargă cu mine.

Mersul la sală pentru mine este cam problematic, pentru că nu mă pot duce singur, trebuind să fiu ajutat pe acolo, cu una cu alta.

Când lucram la București, am mers la sală cu colegul Liviu, căruia îi mulțumesc mult, că tare grijă a mai avut de mine pe tot timpul șederii mele la București. El știa și ce să facă pe acolo, și forma mea, cea care era, a început să capete proporții. Eram tare mândru de muschii mei. În curând însă m-am și îngrășat ajungând la un 86 kg alarmant. Adevarul e că mâncam cât o locomotivă pe cărbuni și consumam și alcool peste. Dar rezistenta și forța erau mișto rău de tot.

Mi-am cumpărat/am primit cadou câteva greutăți, o bancă de abdomene și îmi organizasem o mini sală în mica cameră în care locuiam. Mă antrenam în fiecare zi cum puteam cu greutățile și cu banca de abdomene, cert e că eram într-o mare formă.

Am plecat din București și am venit acasă. Aici nu mai am loc unde să mă întind cu greutățile, așa că banca de abdomene zace strânsă pe balcon, greutățile sunt într-o pungă tot pe acolo, extensorul zace în dulap, flexoarele pentru antebrațe zac și ele în alt dulap. Până și bicicleta s-a stricat. Au trecut 5 ani de când am plecat de la București, timp în care, înafară de efortul ocazional, nu am făcut un efort susținut. Mai mult, munca de acasă, de programator, nu îmi oferă cine știe ce provocări. Am început să simt pulsul sărind și când mă ridicam de pe scaun ca să mă întind în pat. Încheieturile au început să mi se blocheze prin diverse poziții ciudate, dacă erau supuse la o pozișie incomodă pentru mai mult timp.

Am crescut la 89 kg, iar ceea ce mai rămăsese din forma mea frumoasă era doar forța brută. Datorită greutății prea mari, am luat decizia să slăbesc cu nutriționist. Regim pe care l-ași văzut în campania regim de slăbit aici pe blog.

Odată cu greutatea, s-a dus și forța și o parte din masa mea musculară

Mă trezesc cu dureri de articulații din aproape orice și nu am decât 30 ani. Sau, poate asta e problema, că am ajuns să am 30 ani.

Back in shape: Ziua 1

Pe scurt am început să simt nevoia să fac ceva să ies din această stare. M-am gândit să merg din nou la sală, să merg la înot și să merg la dansuri. Cum toate 3 nu se pot de odată și cum m-am gândit că pentru dansuri și înot îți trebuie condiție fizică, am zis să încep cu sala.

Zis și făcut, am căutat o sală care să mă primească și pe mine și care să îmi ofere un antrenor personal. Povestea asta a fost mai lungă, dar iată-mă joi, 10 aprilie, la sală.

În trecut puteam următoarele:

• Împins de la piept din culcat cu bara: 40 - 50 kg;
• Fluturari cu gantere: 10 kg pe mână, deci 20 kg;
• Flexii cu gantera pentru biceps: 10 kg pe mana, deci 20 kg;
• Tras bara la ceafa pentru spate: 30 - 40 kg;
• Tras spre spate pentru triceps: 20 - 30 kg;

Am fost la sală, iar antrenorul a avut o sesiune de evaluare cu mine:

• Bicicletă staționară, program cardio, timp 10 minute, rotații pe minut minim 69, maxim 120, distantă parcursa 2,02 km;
• Fluturari laterale la scripete: 2x 15 repetari cu 8 kg, 2x15 repetări cu 16 kg;
• Impins de la piept pe scripete: 2x10 repetări cu 16 kg, 2x10 repetări cu 24 kg;
• Tras bara la ceafă pentru spate: 1x12 repetări cu 32 kg, 3x12 repetări cu 16 kg;
• Crunch: 2x20 repetări cu 8 kg, 2x20 repetări cu 24 kg;
• Mers pe banda: 10 minute, două viteze, lent și foarte lent, înclinație 10 - 20 grade;

Observații și rezultate

1. Observația nr. 1, nu știu cum și ce vede antrenorul, pentru că la spate efectiv s-a speriat de cum trag și mi-a mișorat greutatea după primul set. Deși eu nu am simțit nimic deosebit și credeam că pot trage greutatea aia. Dar el știe mai bine, probabil că ceva din postura mea nu era corect și asta indica că nu e bună greutatea.
2. Observația nr. 2 Crunch-ul este o denumire pe care am dat-o eu unui aparat, care nu știu cum se numește. Cert e ca are un scaun înclinat, pe care trebuie sa stai, sa bagi picioarele pe dedesupt, și să ridici mâinile deasupra. E bazat pe un sistem de scripeți. Pe acest aparat trebuie în acelaș timp să tragi de trunchi în jos și să încerci să ridici picioarele. Ambele mișcări sunt contrabalansate de greutăți. Așa că aparatul ăla îți lucrează în acelaș timp și picioare și abdomen și lombari.
3. Observatia nr. 3: Ședința a durat 70 minute.

1. Rezultatul nr1: Sunt praf, abia trag greutățile, drept pentru care o să trebuiască să o iau ușor.
2. Rezultatul nr. 2: Cred că a fost ziua în care antrenorul meu trebuia să se sperie rău, deoarece când m-am suit pe banda și am început să merg, după efortul depus în sală, pulsul meu era la 175 de bătăi pe minut. Antrenorul mă tot întreba dacă am emoții, sau ce se întâmplă. Am mers vreo 5 minute pe bandă cu pulsul de 175, cu unele salturi pe alocuri la 179. După 5 minute de mers pe bandă, pulsul a scăzut, treptat, la 152 și apoi la 150. Concluzia antrenorului a fost că sunt praf la efort, dar că am o inimă rezistentă și un organism rezistent. Că cică dacă am fost în stare să merg 5 minute cu un puls de 175 fără să mi se facă rău sau să dau vreun semn de oboseala, stare alterată, e într-adevăr ceva. Vorbea tot timpul cu mine și îmi zicea că la cel mai mic semn să îi spun să ne oprim și să nu bravez. Am vorbit tot timpul cu el ca să vadă că nu mi se alterează starea în niciun fel și că deși pulsul ăla mare, eu sunt lucid, conștient și în bună formă, doar că transpir. Interesant e că eu nu simțeam ca și cum mi-ar bate inima foarte tare. În alte ocazii simt cum bate și pulsul măsurat în acele momente e mult mai mic, gen 96 etc. Mi-a zis să merg și la un cardiolog, i-am spus că am fost și că doctorul a constatat acelaș lucru, rezistență foarte scăzută la efort, dar o să mă mai duc acum, special, după acest episod.

Obiective stabilite:

1. Repunerea imediată în condiție fizică și creșterea rezistenței la efort;
2. Recâștigarea mobilității articulare și musculare;
3. Dezvoltarea musculaturii ca fibră/forță, mai puțin ca masă;

Acu vă las, pentru ca am o febră musculara interesantă de studiat. Mă dor tricepșii și quadricepșii doar, dacă s-a mai pomenit așa ceva. Azi e ziua de vârf a febrei, așa că de mâine aștept să îmi treacă. Interesant este ca din cauza stomacului nu pot lua niciun antiinflamator. Asa ca ma bucur intens de toate placerile durerii.

Următoarea ședință, luni la 11 dimineața.

Vă aștept să fiți alături de mine pe parcursul acestui jurnal. Am cel puțin 10 ședințe cu antrenor.

Inceputurile razboiului, partea a doua

Trenul fugea prin noapte dinspre o direcție spre alta. Viteza sa era amețitoare facând lucrurile care treceau în direcție opusă să pară fantomatice în existența lor pentru câteva secunde pe lângă trenul în care Ares călătorea.

Statea singur într-un compartiment, singur pentru că se infunda-se în gandurile sale, singur, pentru că suferea. În compartimentul său mai erau și alții, tovarășii lui de drum, dar oricât se straduia, Ares nu se putea concentra să înțeleagă ce se vorbește. Frazele treceau pe lângă el de parcă ar fi fost rostite într-o limbă străină. Auzea literele, auzea cuvintele, dar înțelesul lor îi era străin deși erau rostite în limba sa natală. Suferința sa îi astupa înțelegerea și nu putea să treacă peste asta, nu putea să se concentreze pentru a răspunde măcar monosilabic frazelor care îi erau adresate.

Înțelese la un moment dat că cineva îl întreabă dacă îi este rău. Răspunse că nu și căzu în gândurile sale. Gânduri pline de o singură voce, voce care îi șoptea vorbe dulci care nu aveau să mai dispară niciodata din sufletul lui. Se ridică și ieși pe hol, vocea îl însoțea și îi spunea să fie liniștit că totul va fi bine. Printr-un fulger de gândire se gândi că ființa aceea reușise să îi adoarmă orice simț de apărare și că ar putea fi foarte ușor vulnerabil dacă unul sau mai mulți dușmani l-ar urmări și ar vrea să îl atace. Durerea îl însoțea pretutindeni și nu putea scăpa de ea, iar lacrimile îi țâșniră din ochi.

Privea dus pe geam, acolo unde ar fi vazut odinioară peisaje și locuri frumoase, apuse toate, pentru că era orb. În sufletul său se întorcea un mare vârtej, vârtej care îi rupea inima în două și i-o cosea invers. Mai simțise asta, iar a doua oară era deja prea mult, își promise să nu mai simtă asta niciodată și furia crescu în el.

Infipse un pumn și încă unul și încă unul și altul în bara care trecea prin fața geamurilor, vrând să facă zgomot cât mai puțin, să nu alarmeze oamenii din jur. Durerea i se răspândi în brațe imediat, bara de metal răspunzând cu o fortă egală la loviturile sale puternice. Mâinile i se zdreliră, iar cu ele iși șterse lacrimile care ii curgeau pe obraz. Sarea lacrimilor îl arse peste julituri și durerea fizică îl ajută să își capete puțin calmul și să încerce să se gândească ce mai e de făcut.

Negura curgea pe lângă tren, ducând cu ea fiecare gând a lui Ares, iar el privea trist în zare, sperând ca măcar odată trenul să se oprească acolo unde ar fi vrut și el. Trăise pentru alții, trăise pentru toți și ori de câte ori avusese ocazia să trăiască și pentru el, totul îi fusese interzis, sau îi fusese smuls fără milă, odată cu încă o bucată din sufletul lui. Se întreba oare cât o să mai dureze până acel suflet o să se termine de tot și până când nicio bucată nu va mai rămânea din el.

Chipul ființei îi apărea în minte, așa cum și-l închipuia el, atât cât putuse să își dea seama prin simțurile sale.
Roscat si bland, cu o față senină, cu sprâncene frumoase și cu părul prins în coadă, imaginea îi trecea pe dinaintea ochilor. Trenul se opri, iar Ares se duse la baie, vrând să facă loc celor care urcau, dar nevrând să intre înapoi în compartiment. Ieși din baie și rătăcii aiurea prin tren, se duse două vagoane mai încolo și se întoarse. Un controlor dădu să intre în vorbă cu el, dar Ares îl expedie cu un răspuns monosilabic și își continuă drumul prin tren.

Se gândea la ce fusese și cum, cum începuse și ce avea să urmeze. Deocamdată era atât de singur cum nu mai fusese de multă vreme. Trenul alerga mai departe prin noapte, iar din când în când stâlpi de iluminat spărgeau întunericul. Ares reuși să îi zărească cu ultimele sale rrămășițe de percepție luminoasă. Totul părea gol în jurul lui și el părea că se prabușește în sine. Sentimentul de singurătate se accentua pe moment ce timpul trecea, iar Ares știa că nu există o limită și că, cu cât cade mai adânc, cu atât revenirea devenea din ce în ce mai imposibilă. Și cu toate acestea nu putea face nimic, era acolo și suferea, cădea și nimeni nu era alături să îl ridice.

Deodată auzi din spate:
- Zdravstvuite gospodin Radu!
Ares îngheță, era exact lucru de care avea cea mai puțină nevoie, întâlnirea cu un dușman pe tren. Vocea venise din spate, de acolo de unde venise Ares, acolo unde trebuia să se întoarcă spre compartimentul său. Se afla la penultimul vagon, iar în față era ultimul vagon și finalul trenului. Nu avea unde să se retragă și nici cum să sară sau să scape, pentru că ușile din spate erau legate cu un lanț gros, iar cele laterale, închise electronic, nu se puteau deschide în timpul mersului.

Ares se retrase cât putu pentru a putea evalua situația. Durerea era acolo cu el și dintr-o dată nu i se mai păru important să se apere. Se întreba că la ce bun să o facă. Oricum chipul nu are să mai fie cu el niciodată, așa că putea să și moară că nu mai conta. Totuși, zise că ar fi rușinos să moară fără luptă, el care se luptase toată viața să supraviețuiască, măcar să aibă impresia că făcuse ceva să trăiască. Oricum nu ar fi contat după, dar în momentul morții ar fi fost o împăcare. Și-ar fi zis că el, celebrul luptător și apărător, murea luptând.

Își dădu seama că va pierde pentru că era prima dată când resemnarea pusese stâpânire pe el, iar antrenorul îi spusese:
“Atât timp cât crezi că poți să câștigi o luptă, ai șanse reale să o câștigi, dar să știi că, atunci când vei simți tu însuți că nu poți câștiga, sau că nu merită să mai câștigi, înseamnă că a venit sfârșitul și că vei pierde cu siguranță. Mai bine fugi, dacă poți, când vei simți asta, poate îți trece și în lupta următoare intri încrezător. Dacă nu poți, sau dacă nu vei vrea să fugi, să știi că atunci a venit sfârșitul. Intră în luptă și luptă, cum îi stă bine unui luptător, unui adevărat judoca, dar nu vei câștiga, așa că să fi pregătit de înainte despre ce o să urmeze”.

Ares știa, simțea că finalul venise, se pregătise și se gândise la tot. La toate acele șcene care cică îți trec prin fața ochilor atunci când vine moartea. Își aminti cum o salvase pe Ana, își aminti de Li-Ataena și de trădarea ei, merse și mai adânc în trecut și își aminti nenumăratele ore de antrenament, nenumăratele lupte, nenumăratele competiții în care luptase până să devină un proscris. Își aminti șcene de când vedea și de după ce nu mai vedea, văzu totul ca și cum era aevea. Iar spre final, își aminti chipul, chipul care provocase întreaga acea durere…

Simți că ceva zboară spre el și se feri, un zgomot se auzi în spatele lui, un zgomot ca de metal care cade. Ascultă atent să vadă mișcările adversarului, să simtă de unde avea să vină următoarea mișcare, dar ori că nu se putu concentra destul, ori că adversarul era unul al naibi de bun, dar următoarea chestie pe care o simți fu o lovitură care îi explodă în plina figură. Instinctiv ridică mâinile, uitând parcă toate acele ore de antrenament, iar următoarea lovitură îl prinse descoperit și îl îndoi. Adversarul îi nimerise ficatul, tâindu-i respirația. Ares se lăsă ușor pe vine pentru a se apăra mai bine, dar un picior ateriza după ceafa lui și îl făcu să se întindă complet.

Încercă să se adune, să își dea seama ce se întâmplă, care era următoarea mișcare corectă de făcut, dar o lovitură îi explodă în vintre făcându-l să scoată un urlet de durere. Oamenii ieșiră pe hol la acest urlet și adversarul său nu mai avu timp. Sări, luă cuțitul de unde căzuse și îl infipse adânc în inima lui Ares, care era descoperită. Un al doilea urlet se auzi, iar adversarul trase cuțitul, trase semnalul de alarmă, deschise ușa și sări.

Ares simți lovitura, simți cum de data asta inima sa se despică la propriu în două, scoase un urlet de disperare și de durere. Avea să moară nici cum altfel, decât înjunghiat în inimă, în inima aceea care iubise și suferise atât. Agonia punea încet, încet stăpânire pe el și se gândi că nu își închipuia că poate să doară atât. Se consolă cu gândul că încurând aveau să înceteze toate, și durerea fizică, și durerea sufletească și singurătatea.

Tovarășii săi de călătorie veniră, iar printre ei se vedea chipul, chipul care venea ne știind ce avea să vadă. Fuseseră anunțați că un accident avusese loc cu colegul lor și veniseră să vadă despre ce e vorba. Când se apropie destul, chipul scăpă un strigăt văzând halul în care se găsea Ares. Se aruncă peste el și îl luă de mână strigându-l, implorându-l să nu moară, rugându-l să rămână acolo cu ea. Ares o strânse de mână și cu un ultim horcăit îi spuse:
- Sagapo parapoli! Agapi-moo.
Lacrimi țâșniră și de data asta, dar acum curgeau din alți ochi, ochi care nu credeau că atât de repede aveau să piardă ceva drag.

O echipă a autorităților se sui la bordul trenului și făcu o evaluare. Luă declarații de la însoțitorii lui Ares, de la oamenii care fuseseră martori la încăierare, de la personalul trenului si de la oricine ar fi putut da orice detaliu. Corpul lui Ares fu ridicat și pus într-un sac de prelevat probe voluminoase. Oamenii șocați discutau între ei despre grozăvenia petrecută, nimănui nu îi venea să creadă cele întâmplate. Printre ei un chip stătea trist, împietrit și 10 ani păreau că au plecat de pe el, fulgere de mânie străluceau în acei ochi, iar ele nu prevesteau nimic bun pentru viitor.

Trenul se puse în mișcare, nimic nu se întâmplase, totul era la fel. Trenul, întunericul, luminile fugare, totul. Numai că o viață neimportantă nu mai era. Dar trenul nu are timp, nu stă în loc pentru orice viață. El își continuă drumul mai departe prin întunericul vieții sale, lăsând în urmă numai cadavre.

.....

Usa se deschise și Ares se trezi brusc. Adormise și visase din nou ciudat. De când îl aduseseră în celulă nu făcuse decât să se gândească cât și cum ar putea colabora cu acest organism care se prezenta drept S.I.E. Adormise și visase, dar ce vis ciudat, se indragostise, dar cât de tare, nu mai simtise asa ceva din liceu, de când, dar mai bine lasă…

“Dar chipul, chipul acela, doamne ce frumos era! Să fie cum o fi spus antrenorul, că voi visa când și când ce o să se întâmple în viitor? Nu aș crede așa ceva, nu l-am crezut nici atunci, nu cred nici acum. Dar zău ca mi-ar plăcea ce era în vis, desigur mai puțin partea cu suferința și aia în caremor. Nu ajung eu acolo să renunț la o luptă, never de never”.

Își aduse aminte de Anna și de ce îi făcuseră în ajun. Își jură că va face ce vor acești câini, dar se va răzbuna și pe ei într-un mare fel. Se ridică și porni cu însoțitorii spre biroul polițiștilor.

- Bună dimineața domnule, gata să batem palma?
- O fi bună la tine, dimineața asta. Unde e fata, ce ați făcut cu ea? Nu discut nimic până nu o văd că e bine.
- Ad-o!
Anna fu adusă și așezată pe un scaun. Ares ridică mâinile încătușate și le puse pe chipul ei. Îi recunoscu nasul, linia ochilor, sprâncenele, genele, linia maxilarului și văzu că era foarte destinsă și fără nicio reacție.
- Ce i-ași făcut nenorociților, de ce stă așa! Anna, zi ceva!
- Nu te zbate atât, că e sedată! Ai zis că vrei să vezi dacă e bine, nu că vrei să și reacționeze. Oi fi vrut să ți-o dăm și la o partidă de sex înainte ca să te asiguri!
- Porc de polițist, nu e nimic între mine și ea, cel puțin nu încă…
- Zău? Că mititica prin somn numai numele tău îl repetă, îți spune când Radu, când Ares, mai scapă și câte un iubire, din când în când…

Sufletul lui Ares se umplu de milă. Acea ființă ținea la el, iar el o trădase, ajunsese în halul în care era numai din cauza lui. Își dădu seama că era un monstru și că îi făcea pe toți cei dragi să sufere.
Zeus murise, Hades și Hermes dumnezeu știe pe unde erau și ce îndurau, iar Anna, Anna fusese biciuită din cauza lui. Din cauza incăpățănării lui și a principiilor lui cretine, un om suferise, un om, mai mult, o femeie. Și acum mai afla că femeia respectivă și ține la el. Și-ar fi spart capul de pereți, să termine odată cu atâta suferință în jurul lui, dar dorea măcar să iasă din situația aia și să îi scoată și pe ceilalți, chiar dacă asta ar fi însemnat să se bage în ceva din care știa că nu mai are cale de ieșire.

- Bine, ați vrut să colaborăm, dar am niște condiții!
- Auzi, ai condiții, crezi că ești în poziția să pui condiții, sau poate nu îți aduci aminte ce frumos sună biciul pe pielea iubitei tale. Trebuie doar să ne spui, Cristina e alături și e gata să își facă treaba.
- Javră ce ești! Condițiile pe care o să vi le pun fac parte din treaba mea, fără ele nu am cum să vă ajut.
- Să auzim.
- Vreau acces la toate dosarele, absolut toate, daca vreau să văd o informație, trebuie să am acces.
- Se face.
- Vreau să nu fiu mințit sau intoxicat cu informații, când va trebui să dispar, va trebui să o știu și voi face de așa natură încât să dispar.
- Bine, fără intoxicări și informații greșite.
- Ok. Care e prima chestie pe care trebuie să o fac și cum vom ieși de aici?
- Hades și Hermes te vor scoate, de ceva vreme pun un plan de evadare la cale, ajutați și de noi puțin, dar ei nu o știu. Li se va înlesni calea spre tine și te vor scoate.
- Și ea?
- Ea va veni după, după ce ne asigurăm că ne faci prima treabă și că ești murdar astfel încât să te avem la mână și să nu mai avem nevoie de zălog. Momentan ea râmâne gaj aici pentru buna ta purtare. Ne tragi pe sfoara și mititica moare.
- Hmm… Parcă nu așa ne-a fost înțelegerea…
- Nu o fi fost, dar asta e târgul. Treaba ta acum e să descifrezi codul acela și să organizezi cu oamenii noștri o contra ofensivă la ce e acolo. Dacă vrei să îți implici și oamenii tăi, nu ai decât, dar recomandarea noastră ar fi să nu. Așa că trimitei pe unde crezi, dă-le ce vrei tu de făcut. Și nu uita că nu trebuie să știe că lucrezi cu noi, deci totul cât mai natural cu putință.
- Am înțeles.
- De nume de cod nu ai nevoie, pentru că deja ai unu, ai lucrat foarte bine până să lucrezi pentru noi. Și ca să vezi că suntem buni, îți și plătim munca, vei avea 50000 euro pe lună, la care se adaugă și sume forfetare pentru organizarea și susținerea misiunilor. Așa că dacă ești băiat bun, poate nu va trebui să dispari niciodată, poate te vei retrage la adânci bătrânețe, pe o insulă frumoasă și îndepărtată…
- Așa le spuneți tuturor și săracii visează la insula aia până se trezesc cu un glonț în șira spinării de la tine sau unul de a-i tăi.
- Asta e viața, depinde de ei cum și ce fac, noi nu facem decât să facem curat și să ne acoperim urmele.
- Mda, sigur, așa de mult conteaza pentru voi viața unui om…
- Viața unui om? Ce e aia, oamenii sunt niște unelte, niște unelte bune ca și alte unelte care trebuie să își facă treaba. Dar și uneltele se mai strică și atunci trebuie înlocuite. Așa că ai grijă să nu te strici prea repede.
- E o amenințare?
- E doar un avertizment.
- Unde e codul?
- Îl ai în cameră! Nu ai găsit o foaie scrisă în Braille pe masă?
- Știi foarte bine că am găsit-o, că doar mă urmăriți 24 din 24. Dar nu știam că acela e codul vostru borât.
- Deci te-ai și uitat pe el puțin…
- M-am uitat!
- Și?
- Și! Nu o să știi nimic până nu îl sparg. Și când îl voi sparge nu vei știi decât conținutul, nu și modul cum l-am spart….
- Bine, cum vrei tu. În seara asta te pregătești pentru evadare, prietenii tăi sunt gata să te scoată.

Ares fu dus înapoi în celulă. Își luă hîrtia și-o bagă pe cracul pantalonului și o prinse acolo. Se îmbrăcă în hainele pe care le avea la îndemână șise întinse pe pat dând de înțeles că ar vrea să doarmă.

Orele trecură și liniștea cuprinse totul înjur. Pe hol se auzeau doar pașii cadențați ai gardianului care patrula încolo și încoace. Urechea lui Ares surprinse un mic zgomot care nu se alinia celorlalte. Ceva ca o ușă încet deschisă, dar care ar fi fost deschisă ca să nu facă zgomot. Ares imploră toți zeii să nu audă gardianul ușa. Totul trebuia pregătit ca o evadare și, deci, gardienii nu știau nimic. Totul depindea de băieții lui dacă erau destul de îndemânateci ca să îl scoată.

Dintr-o dată se auzi un horcăit și pașii gardianului încetară să se mai audă. Se auzi o pereche de chei mânuite și ușa se deschise încet. Deodată ea fu smulsă și trântită de perete, iar Hermes se rostogoli în cameră. Ares stătu nemișcat, iar un vârf de cuțit zbură, în același timp Ares auzi și sfârăitul mult cunoscut al lui Andi.

- Gloabă, unde ești mă?
- În pat, stau să nu mă găuriți, că sunteți nebuni!
- Păi, nu știam câți sunt, am crezut că ai și înauntru pe vreunul.
- Nu e nimeni, sunt singur…
- Deci, totul a mers prea ușor, mult prea ușor, cred că afară ne așteaptă adevărata problemă. Zise Hades.
- Dar tu cum de dracu poți să te miști, că te lăsasem rupt de spate și parcă te-au și torturat…
- Torturat? Dar de unde vere, m-au tratat regește, am stat și eu tot într-o cameră din asta ca a ta, am avut tot ce am vrut și în plus cel mai bun tratament medical pentru spatele meu, așa că acum mă mișc.
- Și tu? Întrebă el înspre Hermes….
- Și eu la fel, mai puțin tratamentul medical, că nu aveam nevoie de el. Dar nu mi-a stricat șederea pe aici… Dar am zis să ieșim, că ce e mult strică.

Ares nu mai înțelegea nimic, fuseseră prezentați cei doi ca și cum ar fi fost torturați și îi ceruseră să îi ajute cedând cerințelor celor care îi țineau captivi. Dar nu era timp pentru asta, trebuiau sa plece și asta cât mai curând. Ieșiră pe ușă, o luară pe coridoare și avansară spre ieșire. Ares îi ajută cum putea cu memoria pașilor pe care îi numărase. La un moment dat, ares se opri și îi opri și pe ceilalți. De undeva din față se auzeau râsete și vorbe vesele de femei.

- Ce dracu facem, cum atacăm femeile? Dacă ne văd?
- Nu știu… Răspunse Ares lui Hermes.
- Da-le în pula mea de femei, că alea ți-au sucit capul băi gloabo. Trecem și gata, dacă ne văd, le termină astă cu Knknife.
- Nu, nu ne atingem de ele.
- Păi și atunci?
- Poate nu ne văd.

Începură să înainteze încet pentru a nu face zgomot. Râsetele se auziră și mai tare, veneau dintr-un birou a cărui ușă era deschisă. Lumina din interior forma un petic în întunericul holului. Hades merse inainte și aplecă capul să vada ce se întâmplă.

În interior două femei stateau de vorbă, una dintre ele fiind cu spatele, dar cealalta având ochii îndreptați fix spre ușă. Când Hades aplecă capul, se uită direct în ochii femeii care stătea cu fața. Pe moment rămase blocat, dar văzu că femeia nu schița nici un gest. El duse degetul la buze atunci, făcând semn femeii să nu spună nimic. Femeia discuta în continuare cu cea din fața ei, iar într-un moment prielnic al conversației îi făcu un semn afirmativ din cap lui Hades, astfel încât colega să nu se prindă ca gestul nu îi era adresat. Hades îi trimise o bezea și apoi le spuse celorlalți să treacă.

Trecură și merseră mai departe. Ajunseră la poartă, se uitară, dar nimeni nu păzea poarta interioară. Ieșiră și merseră mai departe, se traseră sub un copac să se sfătuiască. Vorbiră în șoaptă pentru a nu atrage atenția.

- Ce facem, afară patrulează santinele.
- Așteptăm, să se mai ascundă luna după ceva, apoi trecem zidul și dacă picăm în brațele patrulelor, vedem atunci ce facem, la inspirație.
- Bine…
La un moment dat se auzi o voce:
- Care ești bă acolo, parola!
- Hait că ne-a auzit, fugi!

Hermes îl trase pe Ares și amindoi fugiră spre zit, focuri se auziră în spatele lor. Santinela care îi auzise, fugea după ei, executând somație și foc în plan vertical. Hades se retrase și când santinela se apropie îl aruncă pe Andi. Andi se încurcă printre picioarele santinelei și acesta căzu. În cădere apucă să strige:

- Alarmă! Avem o evadare!
- Hades!
- Da!
- Hai, că e de nașpa!
Hades fugi și el spre zid, toate reflectoarele fură aprinse, iar curtea era luminată ca ziua, siluietele celor doi, Hermes și Ares, e vedeau pe zid.
- Gura mă-sii și acum ce facem? Ne văd ăștia ca ziua aici, trebuie doar să tragă înspre noi!
- Păi, nu știu, stai să vină Hades.
- Dar unde dracu e, că nu mai vine!
Un foc se stârni în cealaltă parte a curții, iar santinelele de pe acea parte urlară:
- Foc, foc! Pericol de explozie, prioritate 0!

Ares și Hermes începură să fugă pe zid, să se îndepărteze din locul unde fuseseră văzuți, iar unde zidul era mai jos, săriră. În cădere nimeriră fix peste o santinelă, îi mai traseră un picior să fie siguri că nu se scoală și fugiră mai departe.

- Unde mergem?
- Am comunicat cu cineva de afară să ne aștepte!
- Băi dar ce de treabă ați avut voi acolo înăuntru!
- Păi ce, am dormit ca unii?
- Să dorm, eu?
- Păi da, ce crezi că nu te-am vazut? În fiecare zi ne arătau cum dormi și ce faci prin cameră. La un moment dat ne-am gândit să te lăsăm acolo dacă te simți atât de bine! Dar uite, urcă aici în mașină.
Ares urcă în spatele unei mașini tăcute și spuse după ce și Hermes urcă:
- Ei na! Cum să mă lăsați mă…!
- Păi, aveai tot ce voiai! La un moment dat ai avut și o gagică roșcată și mamă, mamă ce ai făcut cu ea, campion erai…
- Zău? Și eu unde dracu eram, că eu nu îmi amintesc nimic!?
- Nu știu prietene, dar dacă le-o tragi la toate cum am văzut acolo… Ești campion!
- Și voi stăteați și văuitați așa ca la filme porno, la mine și la respectiva?
- Cam așa, că nu puteam face nimic, vedeam asta proiectat pe pereți, oriunde ne uitam! Inițial ne-am enervat, dar pe urmă țineam scoru și îți făceam galerie!
- Băi de dă-mă dracu… Deci ar trebui să mă simt și satisfăcut, care va să zică…
- Cam așa!
- Dar unde dracu e Hades?
O voce răspunse:
-Vine acum! Ares încremeni! Străinul, dar ce căuta el acolo?
- De unde ați luat șoferul mă?ț
- Păi de unde am găsit și noi, s-a oferit să ne ajute, a zis că are ceva de răzbunat…
- Păi și voi l-ați crezut?
- De ce nu, ne duce unde vrem cu mașina și pe urmă gata, drumurile noastre se despart…
- Mda, flueră-l pe Hades!
- Nu mai avem timp, se auzi vocea strainului, iar mașina demară în viteză.
- Ce se întâmplă?
- Au ieșit pe poartă cu o blindată și vor să vină după noi.
- Mda, o luăm de la capăt! Dar ce o face Hades?
- Nu știu, e pe cont propriu, ne găsește el.

Va urma, episoadele trecute sunt in postarea de data trecuta

Inceputurile razboiului

Am inceput de mult sa public un serial pe blog, dar din cauza timpului, nu am mai putut continua. Astazi, pentru ca datorita unor evenimente mai mult sau mai putin fericite, m-am simtit inspirat, am decis sa mai scriu o bucata, iar, poate, zilele urmatoare sa mai vedeti si alte bucati. Pentru cei ce nu au vazut de mult postarile si vor intreaga opera, iata mai jos link-urile. Apoi va dau continuarea. Lectura placuta.

• Moarte si Dragoste in Bucuresti
• Cluburile
• Cluburile, partea a doua

Si acum, continuarea

....

Liniştea înconjura apăsător pe toti cei din maşină. Iluminatul public se perinda prin stânga şi prin dreapta maşinii, lumini razleţe pe care Ares le putea observa. Glasul auzit ca şi răspuns la temerile sale îl liniştise puţin, dar totuşi cine naiba era acel străin misterios care venea pentru a doua oară să îi scoată din rahat. Ana căzuse răpusă de oboseală în stânga lui Ares, Hermes urmărea drumul dinaintea sa, Hades zăcea intins pe picioarele lui Ares şi cu capul in poala Anei. Întunericul pătrundea cu uşurinţă în maşină, întrerupt doar de câteva lumini de la cele ce se perindau prin prejur. Iluminatul public, publicitatea luminoasă, becurile de veghe, firmele luminoase, întrerupeau toate un întuneric prin care unii trăiau veşnic, iar alţii doar pe timpul nopţii. Albastrul nopţii umplea maşina şi făcea inutilă orice vorbă, lăsând să se audă din când în când gemetele care scăpau de pe buzele lui Hades. Luna atârna în vârful pomilor de pe marginea drumului, de parca pomii înşişi jucau tenis cu ea. Blocurile treceau mari şi gri unul după altul, iar din când în când sunete venind de la maşinile ce treceau pe lângă, sau de pe la vreun bar făceau să tremure geamurile maşinii.

Trei lucruri se întâmplară dintr-o dată: Un scârţait se auzi, de pe buzele şoferului scăpă o înjurătură englezească pronunţată cu cel mai neaoş accent englezesc: „Fuck”! Şi în retrovizoare apărură nişte lumini albastre intermitente. Un al patrulea lucru umplu urechile lui Ares, un hit pe care îl mai auzise de atâtea ori: „nino, nino”! Maşina se smuci în faţă şi începu să alerge. Trezită din somn, Ana ţipă când maşina se zmuci. Copacii de pe marginea drumului, speriaţi parcă de iminenţa evenimentelor, începuseră să fugă care încotro înspre spatele maşinii.

Ares începu să numere în gând pentru a îşi calma nervii şi pentru a putea să gândească lucid. Ceva trebuia făcut rapid şi fără să pună în pericol toata maşina. O curbă îi întrerupse şirul gândurilor. Luminile dispăruseră de pe marginea şoselei şi fură înlocuite de pomi negri, uscaţi şi fără viaţă. Nimic din jur nu mai era luminat decât de ce se reflecta din farurile maşinilor. Sunetul asurzitor al sirenei se auzea în spate, nu slăbea o clipă.

 Ce îi faceţi!?
 -- Încerc să vă duc la adăpost, dar trebuie să scap de coadă mai întâi.
 -- Nu reuşiţi, par să fie determinaţi să pună mâna pe noi. Nu par să fie poliţişti, probabil că rusnacii au pus mâna, în înţelegere cu cârtiţele lor, pe o maşină a poliţiei.
 -- Şi ce aveţi de gând?
 -- Nu ştiu, mai plimbă-i niţel până când mă gândesc.

Maşina, parcă răspunzănd comenzii lui Ares, se smuci din nou şi începu să ia curbe ameţitoare.

 -- Hermes, facem săritura tigrului!
 -- Eşti nebun, ce vrei să faci cu asta?
 -- Vreau să intrăm noi doi în colimator şi să scape restul!
 -- Ares! Ce înseamnă ceea ce ai spus? Întrebă Ana.
 -- Nu înseamnă nimic! Şofer, mă anunţaţi când ai 200 metrii drept în faţă!
 -- Bine!
 -- Băi Hermes, ce căcat faceţi voi doi?
 -- Ai auzit Ares, ce frumos vorbeşte micuţa? Parcă i s-a umplut gura la vorbele alea!
 -- Bă! Voi sunteţi nebuni, cretini, tâmpiţi, imbecili? Abia l-am cusut pe „acesta” după o întâlnire cu ăia!
 -- Şi o să mai ai ocazia să îl coşi…
 -- Nu plecaţi nicăieri! Şofer, faceţi ce puteţi să scapaţi de ăia din spate…
 -- Mă tem că am făcut ce am putut şi nu am putut, par buni! Se ţin de noi la centimetru, nici măcar nu se bagă să ne oprească, ştiu că în secunda doi i-aş arunca de pe strada! Dar ăştia doar ne fugăresc.
 -- Atunci opreşte!
 -- Nu! Se auzi Ares spunând printre dinţi. Mâna îi zvâcni rapid şi muchia palmei lovi tâmpla Anei. „Îmi pare râu frumoaso”!

Uşile se deschid, Ares lasă jos picioarele lui Hades şi se ghemuieşte în poziţia pentru săritură. Stând pe vine, capul băgat între genunchi, mâinile puse deasupra capului, acoperind ceafa. Maşina ruleaza cu o viteză ameţitoare, aerul zboară prin cele două uşi deschise. Ares intinde puţin unul din picioare în spate, se pregăteşte. Hermes, copie fidelă, e pe poziţie. Ares începe să numere:

 -- Unu, doi….. trei….. Sari!

Maşina accelerează brusc, Ares şi hermes împing în piciorul întins puţin în spate pentru a-şi propulsa corpul inafara maşinii şi împing în piciorul strâns pentru a sări. Sar, maşina trece de ei, cea de a doua maşina se aude frânând. Aerul îi intră pe sub haine lui Ares, totul flutură în jurul lui, încearcă să respire, ştie că în 10 secunde va atinge pamântul, se pregăteşte pentru impact, trage aer în piept. Aerul e rece şi rarefiat, îi arde plămânii, simte că ar vrea să tuşească, încearcă să o facă, dar imagini îi apar în minte.

Sala de judo, tatami, roşu pe margini şi albastru în mijloc, profesorul care îl ştrangulează pe Ares:

 -- Dacă tuşeşti eşti mort, abţine-te! Abţine-te…

Plămânii lui Ares iau foc, transpiraţia începe sa curgă, lumina începe să dispară de tot.

 -- Abţine-te!

Convulsii apucă pieptul lui Ares în încercarea de a tuşi, de a respira. Se pregăteşte cu picioarele în jos, pentru a atrage greutatea asupra lor, capul încearcă sa coboare şi mai jos, între gambe. El întinde vârfurile, pentru a atenua căderea, ştie că nu are timp de pierdut, că la viteza respectivă, nimic nu poate suporta greutatea lui, important e să atingă pământul puţin şi pe urmă să mute greutatea. Capul e protejat în continuare de picioare şi de mâini.

 -- Ares! Se aude strigat!

Nu bagă în seamă strigătul, e concentrat pe ce i se întâmplă! Vântul încetează, picioarele se încordează, vârfurile iau foc la impactul cu solul, dar Ares împinge în ele încordând muschii mâinilor, acolo va fi următorul impact, trage de coate spre interior, orice poate fi expus, dar nu oase, sa nu expună oase, foarte important. Muschiul dacă se rupe se poate reface rapid, dar osul, osul dacă se rupe poate să nu se mai refacă. Tricepsul drept, umarul, antebraţul pe partea dreapta se julesc, iau foc, Ares se rostogoleşte, dorsalii sunt şi ei încordaţi şi gata de impact, tricepsul şi umărul stâng trec la rând.

Se rostogoleşte mult, din ce în ce viteza scade. Nu trebuie să stea mult pe nici un muschi, scopul e să nu forţeze! Se rostogoleşte. E ok acum să desfacă mâinile, să încetinească şi mai mult. Le desface, alunecă din ce în ce mai încet, se opreşte de tot!

Hermes se apropie liniştit:

 -- Au oprit gaborii!
 -- Bine, să vedem ce vor!

Doi poliţişti se apropie încet şi spun:

 -- Care dintre voi e numitul Radu?
Cei doi nu răspund, noaptea devine brusc liniştită, se aud respiraţiile gâfăite ale lui Ares şi Hermes.
Celălalt poliţist spune:
 -- De ce gura mamilor voastre nu răspundeţi mă?
 -- Pentru că mama ne-a învăţat să nu vorbim cu străinii! Şi cum nu am avut onoarea! Zise Hermes, luându-l pe Ares de braţ şi schiţând un gest de plecare.
 -- Stai mă, pontosule, că te învăţ eu să vorbeşti cu străinii!

Se apropie de Hermes şi încearcă să îi aplice un pumn în figură. Hermes parează lovitura cu o palmă, în care pumnul poliţistului se opreşte, cu stânga îi înfige poliţistului o lovitura la ficat făcându-l să se îndoaie, o a treia lovitura, venită din partea tibiei drepte după gâtul poliţistului îl culcă pe acesta la pământ.

 -- Ce pizda mătii mă înveţi mă?
 -- Mâinile sus că trag! Se aude glasul celuilalt poliţist…
Ares ridică mâinile, la fel şi Hermes.
 Urcaţi în maşină!

Hermes pleacă spre maşină şi ţinând mâinile la vedere, urcă. Ares rămâne pe loc.

 -- Tu ce ai rămas mă pe loc?
 -- Sunt orb, nu pot să mă deplasez singur la maşină.
Poliţistul băgă pistolul la loc şi îl luă de braţ pe Ares:
 -- Pe aici domnule, aveţi grijă la cap.
 -- Prietenul dumneavoastră, l-a cam cotonogit pe colegul meu, trebuie să chem o ambulanţă. Aşa de violent e mereu?
 -- Da! Şi i-am zis să nu o mai facă, dar nu se poate abţine!
 -- S-ar putea să aibă probleme de data asta, e cam ultraj ce a făcut el!
 -- Poate da, poate nu!
 -- Ce vreţi să spuneţi?
 -- Poate nu o să aibă probleme, facem un târg avantajos, cum spune Confucius: „win-win”.
 -- Ce ne puteţi oferi dumneavoastră, noua?
 -- Vedeţi că colegul agonizează, s-a împiedicat de bordură şi plânge! Chemaţi ambulanţa aia!
Poliţistul uimit de modul de a trata problemele a lui Ares, se uita uimit la acesta. Într-un final se hotărăşte să sune la 112 şi să ceara cele de trebuinţă pentru un om ce rânjeşte la o bordură.

Începuturile războiului

Politistul incătușase mainile celor doi și chemase o mașină de suport plus o ambulanță pentru colegul. Întunericul domnea pe sălile pe care Hermes și Ares erau duși, fiecare încadrat de câtre doi polițiști. Când și când un neon anemic întrerupea șirul de întuneric, numai pentru a-l lăsa câțiva pași mai încolo să își reia domnia beznoasă.

Pașii se succedau unul după altul și răsunau dur pe pardoseala holurilor. Ares numara pașii în gând făcându-și o hartă mentală pe unde trecea, obișnuit din viața lui de orb să știe pe unde se află mereu. Nu primiseră nicio explicație, erau duși fără să știe unde și nimic bun nu părea să îi aștepte. Într-un final, intrară într-un birou unde, primul polițist se așeză la un birou și ordonă:

- Luați-l pe cel de își spune Hermes și duceți-l de aici, lăsați-ma singur cu Radu.
- Dar șefule, e periculos.
- Cum să fie mă periculos, nu vezi că e încătușat…?
- Bine, cum spuneți!

Ares se ridica și zise:
- Hermes nu pleacă nicăieri, rămâne aici!
- Nu se poate domnule, pentru că avem de discutat lucruri importante, că nu ne chinuiam noi să vă aducem aici degeaba…
- Nu vreau, nu colaborez în nici un fel dacă îl duceți de aici!
- Duceți-l…!
- Nu!!!

Hermes încercă să se împotrivească, dar fu izbit puternic și leșină. Ares se așeză pe scaun și rămase mut.
- Aveți o mulțime de acuzații asupra dumneavoastră, omoruri, crime, vagabondaj, doar ca să enumăr câteva…
- Mda, v-am curațat poliția de ruși și de hoți, că sunteți infiltrați până în măduva oaselor. De unde să știu eu că nu ești și tu vreun rus împuțit…
- Vă rog să îmi vorbiți frumos, că și eu vă vorbesc! Ascultați-mă până la capăt și poate nu o să fie chiar așa rău…
- Nu vreau să am de a face cu voi! Orice mi-ai propune nu pot să accept…
- Atunci prietenul dumneavoastră Hermes, nu mai iese viu de aici!
- Ce aai spus vierme?
- Cum ați auzit, colaborați cu noi și Hermes, cum îi spuneți, va fi bine, nu colaborați…
- Auzi? Că nici nu știu unde sunt! Nici un împuțit de polițist nu mă șantajează pe mine, nu reușește. Nu aveți decât să îi faceți ce vreți lui Hermes, va știi să moară fără frică dacă e nevoie! Altceva te rog…
- Atunci, să știi că și Hades e în mâinile noastre…
- Ce? Cum! Urlă Ares tare, apoi pentru sine murmură: “Anna”…
- Micuța nu am prins-o, a reușit să scape împreună cu șoferul, dar prietenul dumneavoastră Hades era netransportabil, așa că l-au părăsit acolo.
- Ce câine ești ma!
- Dacă ați coopera, poate ați vedea că nu suntem așa câini și că avem scopuri comune…
- Câtă impertinență, eu scopuri comune cu o javră de polițist. Dar mă rog, sunt în mâinile voastre, vreau să îmi chemi avocatul și să îmi spui unde ne aflăm, trebuie să știu asta.
- Avocat! Fu pentru prima dată când polițistul izbugni în râs.
- Auzi, avocat… Dar mă rog, hai să vă spun unde sunteți: Vă aflați într-o locație secretă a Serviciului de Informații Externe. Este o locație curată, secretă de care nu știe nimeni. Dacă nu vrem noi, nimeni nu mai iese de aici și nimeni nu o să afle de voi vreodata. Și tu și prietenii tăi sunteți în această clădire și puteți să nu mai ieșiți niciodată de aici.
- Ce polițist prost ești, din toate greșelile din lume pe care puteai să le faci, tu ai ales-o pe cea mai gravă, dar nu o să te deștept eu acum. Dumă unde vrei, nu colaborez.
- Bine, cum vreți!

Polițistul puse mâna pe un buton și cineva veni:
- Ia-l și du-l în celulă, poate în 2 – 3 zile îl convingem…
- Niciodata câine, auzi? Niciodată javră!

Ares fu luat pe sus și cărat într-o celulă. Deși o celulă, locul era confortabil, având un pat matrimonial și toate cele trebuitoare. Părea mai degrabă un apartament decât o celulă, având un televizor, un sistem Hi-Fi de la Sony și o mică bucătărioară într-un colț. Ares studie toate acestea și îșți dădu seama că polițistul nu mințise, era într-o locație diferită și deosebită de o celulă de poliție. Ar fi vrut să fie și prietenii lui acolo, sau măcar să se bucure de condiții similare… Vremea trecu și Ares adormi, nimic nu îl trezi și când o făcu singur, nu își dădea seama cât este ceasul, ce oră e, ce o fi afară, zi sau noapte.

Vru să deschidă televizorul, dar exact în acel moment, ușa se deschise și cineva veni să îl ia. Se gândi să îl atace pe cel care intrase, dar o voce din cadrul ușii îl avertiză:
- Nu încerca nimic, pentru că nu ajungi nicăieri, vino cuminte!
- Javre… Scuipă Ares printre dinți și se lăsă încătușat din nou.

Fu dus în același birou , iar polițistul, intrând după el, închise ușa.
- V-ați mai gândit?
- De ce dracu ați vrea voi să lucrez cu voi, ce treaba aveți!
- Pentru că noi, direct, nu putem acționa pe teritoriul țării, iar acum avem informații de ceva important care urmează să se întâmple în România, iarnoi nu putem acționa.
- Și ce îmi pasă mie?
- Știm cine ești, știm ce poți, știm ce oameni ai și că ai organizații paralele pe tot întinsul țării. Apari la suprafață doar cu acești 2 – 3 oameni, dar de fapt sunt sute care te ajută, trebuie doar să le-o ceri. Îi știm pe o parte din ei, dar i-am lăsat în pace. Nu colabora și vor avea probleme. Știm că îți sunt devotați, pentru că fiecare îți este dator viața, iar oamenii prețuiesc cel mai mult viața, așa că, după cum vezi, știm multe.
- Ei bine, dacă știți atâtea, știți foarte bine că oamenii ăia sunt gata să moară pentru mine și nu mă vor trăda.
- Dar nu vorbim de trădarea ta aici…
- Nu, dar tu mă pui să îi trădez pe ei, pe ei cărora le-am jurat că nu voi colabora cu autoritățile niciodata!
- Nu va știi niciunul. De aia te-am despărțit de ei, veți pleca de aici fără ca nimeni să știe nimic. De fapt, îți vom da ocazia să evadezi împreună cu ei, fiind astfel mai veridici.
- Doamne, să îmi mint oamenii? Ce lepădături mai sunteți!
- Ei! Să îi minți, cum să îi minți! Le ascunzi doar adevărul, dar nu ești nevoit să le spui nicio minciună.
- Nu vreau ma, ma auzi? Nu vreau!
- Bine… Sună apăsând pe buton.
- Duceți-l!

Fu luat și dus înapoi… Stând și meditând, adormi într-un mod ciudat și începu să viseze… În vis îl văzu pe Hermes, plin de vânătăi, cum era lovit, cum mârâia printre dinți, cum o lovitură mai puternică îi mută capul și cum țâșnește un șuvoi de sânge din gura lui. Cum printre buze îi șoptește:
- Nu mai pot, fă ce vor și scapa-ma de chinuri!
- Hermes!!! Urlă Ares și se trezi.

Ușa se deschise și pași se apropiară. Până să audă vocea cu avertizmentul, Ares lovi picioarele celui care venea. În același timp simți un șoc electric care îi paraliză piciorul.

- Ți-am zis să nu încerci nimic…
- Curcani împuțiți! Mârâi Ares…
- Să vină și Florea și Vatafu la mine, să îl care, pentru că are piciorul paralizat!
- Am înțeles! Îi chem acum.

Cei doi chemați veniră și îl ridicară pe Ares. Sprijinindu-l, îl cărară până la birou.

- Ce i-ați făcut lui Hermes, ce i-ați făcut nenorociților!?
- Tu ne-ai obligat la asta! Și vom continua până accepți!
- Hermes va știi să moară demn!
- Uite care e treaba, destul cu politețurile, te-am luat cu binișorul, sperând că vei colabora de bună voie. Dar să știi că avem și alte metode, iar ceea ce ai văzut despre Hermes, e doar începutul. În curând o să ne rogi tu să colaborezi cu noi.
- Niciodată curcan împuțit, mă auzi? Niciodată, pot să mor aici și nu voi colabora…
- Bine, cum vrei, dar eu îți voi spune totuși ce vrem să faci mai întâi pentru noi….
- Nu mă intereseaza!
- Taci dracu și ascultă. E vorba de gruparea lui Azarbetov. Spală bani și trafică droguri, femei și altele pe la noi prin țară de multă vreme. Astea sunt operațiuni clasice cu care suntem învățați. Până acum am reușit să le spargem toate codurile și să lucrăm foarte ușor cu ei.
- Mda, atât de ușor, încât au împânzit întreaga poliție… Cred și eu că e o colaborare ușoară.
- Ascultă! De curând ceva nou s-a întâmplat, a apărut un nou creier, o nouă forță pe care Azarbetov se bazează. Coduriles-au sofisticat, până la ultimul pe care nu îl mai înțelegem. Operațiunile lor au început să se rărească în partea clasică, dar ceva se întâmplă, pentru că există o mare concentrare de forțe. Foarte mulți membrii ai rețelei se aglomerează spre România sau în prejurul ei. Uite aici un ultim cod pe care l-am primit și nu am reușit de loc să îl spargem, l-am printat că poate îți spune ceva, având în vedere capacitățile tale și cunoștințele de matematică.
- Nu mă interesează, de ce m-ar interesa?
- Să îți dau un motiv?
- Care!
- Li-Ataena!
- Ce e cu ea?
- Nu vrei să te răzbuni pe Azarbetov că a luat-o de lângă tine?
- Nu a luat-o el, a plecat ea singură, pentru că e de a lor, rusoaică.
- Da, dar tot a plecat de lângă tine, mă gândeam că poate vrei să te răzbuni.
- Răzbunarea cea mai cruntă este când dușmanul tău, e silit a recunoaște că ești bun și dânsu-i rău!
- Lasa-ma ma cu versuri din astea de om nebun, că nici ală de le-a scris nu a murit sănătos.
- Nici eu nu am să mor sănătos, mai ales după ce mi-ați luat pastilele?
- Pastilele? Dar noi nu ți-am luat nicio pastilă…
- Nu voi, ăilalți de m-au prins primi…
- Te-au mai prins unii?
- Ce să îți spun, faceți pe neștiutorii!
- Nu știm nimic… Noi te căutam în legătura cu codul!
- Și cum îți explici semnele din capul meu?
- Eu știu… Am zis că or fi semne de buna purtare!
- Da, dar recente, făcute de idioții de la poliție și uite aici! Spuse ridicând mâneca halatului cu care era îmbracat, aratandu-i polițistului câteva înțepături care se învinețiseră.
- Ce sunt alea!
- Știi ce sunt, ce întrebi ca prostul?
- Chimicale?
- Chimicale!
- Și ai zis ceva?
- Nu știu…
- Atunci înseamnă că ai memoria ștearsă….?
- Nu, dar e o poveste lungă…
- Hmm… Nu știam, sincer îmi pare rău!
- Ce javră mai ești și tu! Sincer îți pare rău, dar la o adică mi-ai aplica același tratament….
- Ce să îi faci, meseria! Dar, oricum, nu aș șterge o astfel de memorie, ne este mai utilă activă decât ștearsă…
- Da ma, bine!
- Deci, colaborăm și ți dau pe polițiști ăia în mână!?
- Prea târziu nenea! Eu nu las lucrurile să aștepte! Unu din ei e mort, împușcat de colegul lui.
- O mama, dar nu pierzi timpul…
- Deci, poțin să încerci ce vrei, dar nu vei reuși să mă convingi.

Omul sună și pentru a treia oară Ares fu dus în celulă. Se întinse și adormi din nou, în același mod ciudat ca și cu o zi înainte. Și iarași îi veni acelașș vis, dar de data aceasta cel chinuit era Hades. Iar la final același îndemn:
- Scapă-mă de chinuri.

Ares se trezi, dar nimeni nu veni să îl ducă în fața polițistului. Deschise televizorul și zapă înainte și înapoi. Se opri pe un canal de știri unde se prezentau numai știri externe. Vazu că la Madrid a avut loc un atentat cu bomba la metrou. La moscova un alt atentat. La londra un al treilea și toate la o perioada scurtă unul după altul. Nimeni nu le revendica, era o mare liniște în jurul lor și autoritățile se uitau neputincioase cum oraș după oraș cădeau pradă atentatelor.

Închise televizorul și incepu să se plimbe prin cameră. Se sprijini de o masă prezentă acolo și simți o foaie, o luă și o citi și vazu: 42013
45023
45012
35013
60134
50420
12350
150100
01236
01000
10123
60150
10001
23013
50140
00134
04201
50123
50140
13601
23504
20002
60001
24015
01201
23501
35010
12350
420150
00123
010001
40123
01360
12012
30002
34501
50125
013450
42014
00042
01345
000234
01234
01023
450150

Ce dracu? Se întrebă Ares și luă foaia cu el să se uite mai atent. Citi și reciti foaia, dar cifrele părură să nu aibă nici un sens. Imediat mintea lui analitică începu să lucreze și observă unele lucruri interesante, dar tot nu înțelese codul. Lasă hârtia pe pat și se gândi la toate codurile pe care le cunoștea… Caesar, md5, sha1, des, aes și altele. Niciunul nu putea produce o asemenea secvență cu asemenea caracteristici. Fie erau prea scurte, fie erau prea lungi, dar textele astfel criptate nu puteau da acea secvență. Și totuși ceva era acolo care i se părea cunoscut, ceva care îi scăpa în acest moment. Mai analiză odată codul și îl lăsă. Din experiență știa că soluția avea să vină de la sine, fără un efort de gândire și de cele mai multe ori în somn. Se minuna cum de nu mai adoarme, dar alungă repede acest gând și se bucură de timpul rămas preparandu-și un ceai în mica bucătărie.

Depistase în trecere niște ceaiuri la plic, unele de fructe de pădure, care conțineau Vitamina C de care simțea că are atâta nevoie. Făcu ceaiul și îl bău încet, sorbi înghițituri mici, simțind cum vitamina C își face efectul asupra gatului său și asupra întregului corp. Mintea parcă prindea să i se lumineze și lucrurile îi apăreau sub o altă formă acum. Totuși, cei care îl țineau captiv, fie SIE, sau altcineva, aveau același dușman ca și el. Ce ar fi fost dacă… Alungă rapid acest gând și se întoarse cu gândul în trecut.

Se gândi la anii de școală, se gândi la antrenamente, se gândi la povețele antrenorului, atât de luptă, cât și de viață. Se întoarse pe pat, vru să ia foaia, dar se razgandi în ultimul moment. Gândul său se întoarse la Anna, ce o fi cu ea? Pe unde o fi? Dintr-o dată simți cum îl cuprinde somnu și își dădu seama că era supravegheat și totodată își mai dădu seama că somnul î-l induceau printr-un soi de gaz introdus în cameră pe dumnezeu știe unde.

A doua dimineață veni, iar ares se trezi cu capul greu. Ușa se deschise și 4 persoane intrară să îl apuce. Nu îl duseră în birou, iar Ares începu să se teamă pentru ce avea să urmeze… O luară pe niște coridoare noi, coborâră niște trepte, urcară altele și intrară într-o sală mai mare. Acolo polițistul îl întâmpină:

- Bună dimineața durule, hai sa vedem astăzi cum reziști la ce o să urmeze:
- Javră, ce vrei să mai faci?
- O să vezi, sunt aici cu colega mea Cristina să încercăm să te convingem să colaborezi cu noi!Nu e așa scumpo?.
- Sigur că da, răspunse o voce guturală ca de bărbat!
- Ce dracu vreți să faceți!?
- Ai să vezi, sau, mă rog, pardon, ai să auzi!

O ușă fu deschisă și o targă fu adusă în cameră. Un geamat ieși de pe buzele lui Ares când nările sale simțiră mirosul Annei și se prăbuși. Sperase orice, crezuse orice, dar nu că o vor prinde pe Anna. Ce urma să fie, nu știa, dar nu trebuia să i se întâmple anei! Nu știa ce avea să urmeze, dar un urlet inuman îl zmulse din letargie. În același timp cu urletul, un bici se auzi șfichiuind o piele de om, iar concomitent rânjetul Cristinei se făcu cunoscut în încăpere.

Biciul se auzi a doua oara, iar urletul se repetă. Ares se ridică și încercă să se zmulgă, dar 4 brațe îl țintuiau locului. A treia oară biciul lovi și urletul se auzi și mai tare…

- Opriți!!! Urlă Ares. Voi colabora! Zise, cazând în genunchi.
- Așa, știam eu că suntem oameni de înțeles! Zise polițistul. Scoateți-o de aici! Le spuse celorlalți și făcu semn ca și Ares să fie dus în birou.

Va urma...

Mai lasati-ma cu Basarabia pamant romanesc, mi se face scarba

S-a inflamat toată societatea moldovenească, de aici și de aiurea din cauza declarațiilor lui Radu Banciu. Eu am sărit cu grație peste ele și le-am tratat ca atare, niște declarații ale unui om înfuriat pe o anumită situație, așa cum am fost și eu când l-am văzut pe porcul ăla de prim-ministru moldovean, de mână cu porcul de prim-ministru al nostru la Antena 3 și când am auzit ce scotea pe gură. Dar când am văzut inflamarea basarabenilor și modul cum pun problema, nu pot să stau de o parte și să nu intru în luptă, pentru că se dau unii curve virgine atunci când nu e cazul. Problema atacată de mine nu e chestiunea legată de curvele din Republica Moldova, curve care există și asta e realitatea, oricine ar vrea să o nege, nu e legată de inteligența sau consumul de alcool de acolo, ci e legat de altceva, despre care o să citiți în continuare.

Context

Mai întâi să stabilim niște lucruri:

1. Sunt un român căsătorit cu o cetățeancă a Republicii Moldova;
2. Din prima informație decurg următoarele:
   1. Din anul 2000 și până acum am fost aproape în fiecare an în republica moldova, pentru perioade cuprinse între o săptămână și 3 luni;
   2. Am fost doar la Chișinău ca și destinație finală, dar pe drum, treceam cu mașina prin diferite zone.

Spun toate aceste lucruri pentru a înțelege că vorbesc în cunoștiință de cauză și nu îmi dau cu părerea ca unii, despre ce au mai citit ei în cărțile de istorie acum 40 ani.

Și acum să revenim la chestiunea principală!

Basarabia nu mai are nimic de a face cu România

Tâmpiții din România, fără să aibă habar de situația actuală, trăiesc într-un romantizm indus de cărțile de istorie, cum că vezi doamne Basarabia ar fi a României, că trebuie să ne unim, că dincolo de prut sunt români!

FALS, FALS, FALS!

Adevărul pur este că dincolo de prut nu mai sunt români, sau, cel puțin nu mulți. Dincolo de prut nu se vorbește limba română, iar eu ca român, în majoritatea ocaziilor când am fost acolo, am avut reale probleme de a mă înțelege cu lumea. Vorbesc un soi de limbaj amestecat, 3 cuvinte arhaice românești, 4 rusești. În majoritatea lor, cuvintele românești sunt folosite în expresii derivate din limba rusă. Astfel veți putea auzi cuvinte sau expresii de genul:

1. Spilce = tocuri de pantofi
2. Solfetce = servetele
3. Bline = clatite
4. A stucaturi = a zugravi

Imaginati-vă, ca români ce sunteți, că vă duceți în vizită la frații de peste prut și vă zice cineva ceva de genul:

Astă vară am stucăturit și noi... Și încă această frază e mai tradusă așa.
Sau:
Scrie mai mașcat!

Se întâlnesc peste prut, cuvinte cu început rusesc și terminație românească cum ar fi gavarește, spilce, soltfetce și altele. Se întalnesc și cuvinte romanesti cu terminație rusească (nu îmi aduc unul aminte). Frazele sunt traduse mot a mot din rusa, astfel la Chisinau puteti sa aflați următoarele: La moment, liftul nu lucrează. V-a propiați mai târziu și poate a să lucreze.

În vizitele mele pe acolo, nu am simțit niciodată cum că am fi frați, ci dimpotrivă. Eram văzut ca o posibilă sursă de bani și dacă s-ar fi putut să mă facă, să îmi smulgă cât mai mulți bani, să mă fure eventual, nu s-ar fi dat înapoi. Norocul meu este că nu eram singur și aveam rudele cu mine, că, dacă aș fi fost un simplu turist, eram mâncat de mult.

Am crezut că e o problemă cu mine și am întrebat-o pe nevasta mea cum se descurcă cu limbajul respectiv.

Nevasta mea este rusoaică, născută la Moscova și ajunsă în Republica Moldova dinîntâmplare. Cert e că, atunci când ne-am cunoscut, nu știa de loc limba română, eu fiind cel care am învățat-o această limbă. Trăiește de 14 ani în România și știe română învațată de la mine și rusa învățata în familie.

la întrebarea mea mi-a răspuns că nici ia nu înțelege acea limbă, că de preferință la Chișinău e să vorbești rusește că așa te înțelegi bine cu toata lumea.

Unde e problema?

Problema e că, dincolo de Prut, nu mai sunt români. Istoria evoluează și nu rămâne la nivelul pe care îl învățăm noi din cărți. Popoarele se combină și din combinația lor apar noi și noi popoare, distincte de popoarele inițiale. Dacă ne gândim la daci și romani, putem să vedem că în o sută și ceva de ani au format poporul român. De ce din combinația români + ruși nu ar fi rezultat un nou popor, poporul moldovean în cei peste 50 ani de ocupație rusească. Mi se pare o perioadă rezonabilă.

În plus, să nu uităm că în Basarabia s-au dus politici puternice de rusificare, au fost strămutați oameni, au fost aduși alții în loc, deci ceea ce e acum nu mai are nici vag legătură cu românii din 1940 prezenți în republica Moldova.

Dincolo de limba moldovenească vorbită cu chinuială acolo, majoritatea știu rusă, e o limbă vorbită mai bine decât româna, de ce ar trebui să considerăm români pe unii care vorbesc limba rusă mai bine ca româna? E drept că nici limba rusă nu o vorbesc perfect, asta mi-au spus-o rușii. Pentru că rușii fac mișto la greu de moldoveni și de modul cum vorbesc ei rusește. Rusească din republica moldova, e un fel de română vorbită de romii de pe la noi, pentru ruși.

Sper să înțelegeți odată pentru todeauna, dincolo de prut nu mai sunt români, nu mai e România. E un nou popor apărut în urma sincretismului poporului român cu poporul rus.

Care e problema de fapt?

Problema e că pe baza acestei false identități românești, poporul de dincolo de prut a beneficiat și beneficiază de niște facilități superbe, facilități pentru care noi plătim din banii noștrii.

1. Burse de studiu la liceu;
2. burse de studiu la facultate;
3. Redobândirea cetateniei românești (chipurile) pe niște criterii mai mult decât lesnicioase. Asta înseamnă pasaport ue pentru cetățenii Republicii Moldova și evident toate drepturile care decurg din asta.

1. În timp ce mulți studenți români se bat să intre la o facultate, moldovenii nu au decât să se prezinte și au locuri separate pentru ei.
2. În timp ce studenții români trebuie să își finanțeze singuri studiile, cetățenii moldoveni primesc bursă din partea statului român, indiferent de situație. Adică ești un student bun și ai rezultate, sau ești o curvă care umblii toată noaptea prin baruri și nici nu știi cum arată sala de curs, iar la final renunți prin anul 2, pentru statul român nu contează, el pompează bani în curul basarabenilor.

Așa că dragă române, sau românco, în timp ce copilul tău nu a prins un loc la facultate, pentru că era concurența mare și, la naiba, al tău cu media 9,23 nu a reușit să intre chiar dacă e un copil bun, un moldovean intră nestingherit la facultatea aia, unde ar fi trebuit să fie fiul tău, sau fica ta, fără prea mare concurs, doar pe baza unor interviuri și indiferent de rezultate, primește bani de la statul român să o ardă prin România. Asta, bineînțeles din banii tăi și ai mei, din banii ăia cu care poate ai fi putut să îți întreții fiul la facultate. Fii mândru, ai sponsorizat studiile unuia sau uneia, care nici măcar nu se știe dacă le va duce la capăt, dar oricum, dacă va reuși, va pleca imediat dințară și va merge afară să lucreze, iar tu, eu, vom vedea fix nimic din investitia făcută.

Nu mai amintesc de celelalte facilități oferite statului moldovean, cum ar fi energia electrică la pret preferențial și, uneori, gratis, ca ma apucă groaza.

Mai lasati-i naibi de basarabeni cu țara lor cu tot, că nu avem noi niciun beneficiu de la ei, iar ei nu ne iubesc de loc, ci dimpotrivă. Singurul lor gând când vin aici, nu e că vezi doamne, vin la patria mumă, să facă un bine acestei țări, vin aici pentru că știu ca de aici pot să plece mai ușor în alte țări. Cum s-ar spune:

Lasă bă tu român prost, că vin eu și îmi fac studiile pe banii tăi, iar la final plec și mă duc în altă parte unde să îmi fie mie mai bine, iar tu o să vezi fix o muie din banii investiți în mine.

La final, revin la disputa cu Radu Banciu. Ăla a afirmat niște lucruri, desigur că generalizările nu sunt bune, dar la procentele prezentate, generalizările se puteau face. Când studiile arată că 70% din femeile basarabence s-au prostituat cel putin odată, când OMS spune că în republica moldova se beau 21 litri de alcool pe cap de locuitor, ca 46000 oameni sunt bolnavi de alcoolism cronic din care 7000 femei, poti să tragi niște concluzii. Nu neagă nimeni că printre ăia nu sunt și oameni buni, dar frățioare, pentru a-i menaja pe ăia buni, nu pot să îi cruț pe restul. Mai mult, mulți dintre basarabeni, mai ales cei de sorginte rusească, au o ingânfare nativă în ei, ei sunt cei mai buni, iar tu ești ultimul prost, chiar dacă tu ești ăla după urma caruia ei trăiesc. Vin și fac studii aici, pe banii noștrii, se bucură te doate beneficiile, iar noi suntem proști și ei deștepți. În parte le dau dreptate, noi suntem proști că le oferim atâtea, ia să-i fi lăsat în țara aia acolo și să nu le fi oferit nimic să vedem unde mai erau moldovenii azi.

Au știut cu toții să dea năvală la beneficii, iar acum se simt ofensați. Au ajuns prin toate mijloacele aici:

1. Au plătit căsătorii cu cetățeni UE;
2. Au falsificat acte ca să obțină cetățenie românească;
3. Au venit la studii prin burse și au rămas gravide ca să obțină statut de cetățean aici;
4. Câte și mai câte alte metode pe care nu am avut timp să le cunosc.

Și atenție, asta fără să le pese cât de puțin de români și România. Românii sunt doar niște proști pe care e bine să îi mulgi de cât se poate, dar la o adică să nu își permită să zică ceva, că ce e aia, noi, moldovenii suntem cei mai deștepți, cei mai buni, e de datoria românilor practic să ne ofere toate astea, că nu e așa, noi o merităm doar fiindcă existăm.

Dar nu, noi le-am oferit totul și ei apar și au ifose de curve virgine.

Articolul ăsta l-am scris în urma citirii unui articol al unei așa zis studente moldovence în românia, la atacul lui Banciu. Stau și mă întreb, dacă România nu i-ar fi oferit domnișoarei posibilitatea să fie mândră că e studentă în România, ce ar fi făcut astăzi? Oricum, violența cu care răspunde, mă face să cred că e ca omul ăla prins cu musca pe căciulă care pune mâna.

Nu atât articolul ei mă deranjează, ci raspunsurile proștilor de români și lor li se adresează acest articol. Cei care vin cu raspunsuri de genul:

Bravo domnișoară, frumos ai zis, că nu e frumos ce a zis domnu Banciu, că Moldova e pământ românesc și români suntem cu toții.

Bă, că proști mai sunteți.

Mie mi s-a acrit de români din ăștia care sunt români numai când e bine, adică dacă au ceva de câștigat, ei sunt români, dar dacă nu, gata, sunt moldoveni, nici nu mai vor să audă de românia. Uitați-va și voi dragi români, cum, în comentarii, proștii de români vorb esc de români pe ambele maluri ale Prutului, iar moldovenii se separă clar spunând că în europa moldovenii fac și dreg, iar românii sunt hoți și nu știu ce.

Ăsta e adevărul bă, trăim cu ruda săracă atârnată de gât, rudă care dacă îi dăm e bine, dacă nu îi dăm ne înjură.

Ce mă indignează pe mine, e că tu vii în țara mea, pe banii mei și te mai dai și indignată după toate astea. Știi ce, ia du-te tu în țară la tine, trăiește aolo, pe banii tăi și fi tu indignată de acolo, pare mai real așa nu crezi? Aici, când te dai indignată pe banii mei, pari ca o curvă care după ce a supt-o vrea să pară o mare doamnă și se supără când cineva are curajul să ii spună că e o curvă. Mai mult, dacă eu plătesc un serviciu, cum ar fi bursele de studii și la nivel național constat că din cei care îmi vin, majoritatea sunt pramatii, fără chef de școală și au ales metoda asta pentru a ajunge în Europa, unde au auzit ei că se câștigă bine și ușor, cred că am dreptul, ca pe banii mei, să afirm: Majoritatea celor care vin din Republica Moldova la studii în România sunt niște oameni de nimic. Atenție, am zis majoritatea, nu toți. Că există și oameni buni printre ei, 20 - 30- hai 1000, e ok. Dar din păcate, aia care vin, majoritatea lor, sunt praf și au alte scopuri decât studiul.

Aveți aici și articolul, să vă delectați. Moldoveancă care a descoperit blogul

Ca răspuns domnisoarei zic următoarele:

Stimată domnișoara, sper să înveți la facultatea respectivă să construiești o argumentație coerentă și completă. Probabil ca la facultatea de jurnalistică până în anul doi nu se învață argumentația logică, deci pot să înțeleg că nu ești în stare să faci o argumentație logică. Sau poate știi și în mod voit ai manipulat sentimentele unor oameni. Dar dacă vreau să demonstrez că poporul moldovean jeste un popor bun, nu ajunge să dau 2 exemple, pe mine și două colege de cameră. Populația moldovei, din câte știu eu, era de vreo 4 milioane, a spune că moldovenii sunt buni, chiar dacă te bazezi pe 400 de persoane și tot nu poti spune asta. Ca să afirmi despre ceva ca este bun în totalitate, trebuie să demonstrezi că 80% din acel ceva este bun, altfel discutam vorbe. Faptul că tu și încă 10 prietene nu sunteți curve, ci faceți sex doar din plăcere, nu înseamnă că studiile OMS și ale altor organizații, care arată că 70% din femeile moldovence între anumite vârste (18 și 35 ani parcă) s-au prostituat cel puțin odată, nu ar fi corecte. Ci ceea ce spui tu, înseamnă că tu și încă 10 prietene sunteți niște fete de ispravă, bravo. Dar din pacate sunt altele 10000 care nu sunt și care abia așteaptă un cetățean străin care în schimbul unei căsătorii să le scoată din țară. Frumos este că în așteptarea cetățeanului străin care să le ofere căsătoria mult visată, ele tot încearcă cu unu cu altul, doar doar s-o indrăgosti vreunul mai puternic și le-o lua de nevastă. Deci mai pune mânuța pe logică, că, fără logică, nu ajungi departe cu jurnalistica.

Chiar e necesara fotografia la nunta?

Nu am apucat sa zic nimic pana acum de acest lucru, dar a venit momentul. Citeam ce se scrie in articolul de mai jos, recomandat de o prietena. In mare parte sunt sfaturi bune cu un singur dar:

Cine dracu are nevoie de poze la nunta?

Si mai ales de ce?

Articolul scoate foarte bine in relief faptul ca: "rar ai vazut mire nemultumit de poze".

Deci se pare ca pozele astea ar fi un moft al femeilor.

Ce se intimpla cu pozele astea dupa nunta?

Hai sa vedem, raspundeti voi cati din voi v-ati uitat la pozele de la nunta dupa 1 an de la casatorie? Dar dupa 5 ani? Dupa 10 nici nu mai intreb.

Ele sunt bune pentru maxim o luna de la momentul nuntii. uneori nici macar o luna. Eu marturisesc ca nu am vrut poze la nunta, nu profesioniste, imi ajung pozele facute de invitati cu aparatele lor. Oricum din 100 de oameni invitati la o nunta, nu se poate sa nu fie unu mai cu simt artistic sau chiar priceput in ale fotografiei.

La mine la nunta am avut cel putin 4 persoane asi ai fotografiei si, de gura lumii, am mai avut si fotograf oficial. Nu vad ce valoare aduce in plus fotograful oficial, diferenta dintre o fotografie a unui amator si a unui profesionist, chestii care tin de balans de alb, diafragma, oricum eu, ca amator, nu pot sa le observ si sa le admir.

Pot sa inteleg fotografia in locurile unde isi are rostul, evenimente comerciale, publicitate, publicistica etc, dar la un eveniment privat unde calitatea pozelor nu iti creste contul in banca, ba, dimpotriva, ti-l scade, nu mai pot intelege. Mama mea mereu ma intreaba când ii arat poze facute cu compacta si poze facute cu dslr-ul: "Si care e diferenta, nu se vede in amindoua acelas lucru"? Asta daca vorbim de acelas cadru tras cu ambele aparate.

Asta e parerea reala a unui om obijnuit. De aici in colo incep mofturile si fitele miresei ca nu stiu unde a vazut ea poze la nu stiu cine si daca nu are si ea la fel, moare, ca pozele lu J. Lo de la nunta sunt asa de misto, de ce nu ar face si ea si, ma rog, in orice caz, vrea ea poze numai asa ca sa te faca pe tine sa cheltui mai mult si sa isi impuna parerea ei.

Pe de alta parte, ca majoritatea industriei din jurul nuntilor si fotografii incearca sa te jupoaie pentru ca ai avut proasta inspiratie sa vrei sa te insori si, mai mult, sa te insori cu o fitoasa.

Când am vrut eu fotograf, imi propuneau unii niste scoruri de ma durea capul, de parca eu as fi furat banii aia nu i-as fi muncit. Sa imi ceri 2000 lei pe pozat o nunta, când eu 2000 lei fac intr-o luna de programare (asa faceam atunci, eram la inceput, dar oricum, ca programator nu poti sa faci mai mult de 4000 lei pe luna) mi se pare exagerat. Si asta in contextul in care de banii aia tu lucrezi maxim 5 zile (cu prelucrat cu tot), imi dai doar cateva poze (asa zicea nenea ala, maxim 200). Pai sa avem pardon, poate nu sunt eu in stare sa apreciez valoarea muncii unui fotograf, poate sunt necunoscator, dar a-mi da tot salariu, sau jumate din el pentru ca ma pozeaza unu intr-o seara, iar eu pe pozele alea scot fix nimic, ca nu am ce face cu ele, mi se pare o prostie de care, intr-adevar, numai femeile ar putea fi in stare. Nu toate, ca nu vreau sa se supere femeile destepte pe mine, dar majoritatea. Iar programarea e meserie grea nene, nu munca de calificare de nivel 2, adica de om cu maxim 8 clase care a facut o scoala profesionala.

Eu stiu ca ti-ai luat aparat de 20000 lei fiindca te pasioneaza fotografia si brusc ai constatat ca dupa ce ai cumparat aparatul mori de foame si ca trebuie si tu cumva sa iti scoti parleala, dar nu tre sa iti platesc eu hobiurile. Si scorul mai sus amintit era printre cele mai mititele de care am dat.

Intr-un final, dupa multe cautari, am gasit un fotograf calumea care cu 1000 lei a venit si a facut si fotografii si a facut si filmare. Toata lumea fericita si cu lacrimi pe obraz. Pozele alea stau aruncate printr-un colt de hard disk si nu le mai foloseste nimeni. Cred ca am sa le sterg dracu ca ocupa spatiu degeaba. Si uite asa am sa arunc la gunoi 1000 lei dati degeaba pe fotografie.

Faza care nu imi place e ca se promoveaza mereu ca trebuie, trebuie sa ai poze la nunta, sunt cele mai importante. Nu zau, de ce? Pentru mine nu sunt importante si daca vreau amintiri, am o groaza de la invitati, nu tre sa finantez hobiul unuia.

In fapt, nu trebuie sa faci nici nunta, obicei mai tampit si mai cretin si mai plin de prost gust nu am vazut, dar, evident, tot de la femei pleaca si asta. Repet, nu toate, dar majoritatea. Li s-a bagat in cap ca ele tre sa fie mirese tu si gata, nu conteaza cat costa, nu conteaza de unde dracu scoti banii aia, trebuie sa cotizezi si sa participi la industria sacalilor care abia asteapta sa te jupoaie. De ce nu se poate merge frumos de manuta la starea civila, semnezi actele alea si gata. Fara machiaj, fara freza, fara fotografi, fara imbuibati care cica sa iti cante si asta numai fiindca te-ai gandit tu sa semnezi niste acte. Fara astia care pe seama fericiri tale vor sa se imbogateasca brusc.

Un alt aspect, scrie un nene in comentarii acolo, cum ca noua ca natie ne lipseste dragostea de fotografie si de imagine. Si zice el despre cei care afirma ca arata urat la camera si nu vor sa fie pozati. Totodata pune in balanta modul de comportare al celor din vest care, indiferent ca ies bine sau nu, zambesc la camera.

Pot sa inteleg fascinatia romanului prost catre vest, fascinatie care cuprinde intregul si nu componentele. Vestul e bun fiindca e vest, iar noi suntem prosti ca suntem noi. Sa avem pardon, peste tot exista si bune si rele si lucrurile trebuie jdecate obiectiv, nu luat de bun tot ce se intimpla in vest. Pentru ca , draga fotografule, eu sunt stapan pe imaginea mea si pot sa vreau sau sa nu vreau sa apar in una din pozele tale, iar asta e dreptul meu si libertatea mea, iar pentru asta nu trebuie sa ma judeci tu ca as fi intr-un fel sau altul, ci doar sa te gandesti ca sunt un om care are dreptul sa isi protejeze propria imagine si sa faca ce vrea cu ea. Daca eu cred ca apar prost in poze, asta e ceea ce cred eu si asa vreau sa fie, nu ma bate tu la creieri ca vrei tu sa faci o poza cu mine, fiindca ti se pare interesant sa iti bati joc de mine si de dreptul meu la imagine, insistand in batjocora sa imi faci poze. Mai mult, sa mai si comentezi pe urma ca am probleme la scufie, ca ce mare lucru o poza. Pot sa apar extra, mega, giga bine in poze, daca eu zic ca apar prost si nu vreau poza, pai se cheama ca nu vreau poza. Invers gandind, chiar sunt oameni care nu apar bine in poze, poti sa faci ce vrei, ei sunt frumosi de pica in realitate, dar in momentul pozarii, nu stiu ce se intimpla, ies strambi, sau crispati sau, ma rog. Atunci nu cred ca e cazul ca la un eveniment printre zecile de cadre frumoase, sa am poze si cu strambatura aluia, fiindca e pacat de omul ala saracu.

Sper ca daca voi avea fica, voi reusi sa o invat sa renunte dracu la toate prostiile. Iar daca voi avea fiu, ei bine, atunci, imi va fi tare mila de el saracu cand va intra pe mana uneia din voi. Dar sper sa fiu prin preajma ca fotograful ales sa fie unul rezonabil totusi, nu unu care vrea intr-o seara, salariul unui om pe o luna.

Ma rog, daca v-ati hotarat ca vreti fotograf, sau, reformulez, daca nu iti da pace stramba ca vrea fotografii la nunta ca alea din revista de la nunta lu Tariceanu, ai mai jos un articol despre cum sa iti alegi fotograful de nunta. Iti urez sa nu ai nevoie draga prietene, fie ca nu te-ai hotarat sa te nenorocesti (pardon, sa te casatoresti), fie fiindca ai gasit o femeie desteapta si cu capul pe umeri, care considera ca cu 2000 lei sau mai bine puteti merge intr-o vacanta frumoasa in Grecia si va puteti voi face poze cate vreti acolo cu propriul aparat fotografic. Si macar pozele alea nu vor avea un rahat de salon de cantina din Romania in ele, ci vor fi pe Achropole, in Chreta, sau la colosul din RHodos.

Sfaturi pentru alegerea fotografului de nunta

The war has begun

I have been suffering so much in this world, so much that I have become a really strong person without feelings and other things like this. I have only two feeling, the hate and love.

The hate

A really big hate directed against you all, all of you making good people to suffer. You are like animals, you bite the hand that feeds you, you do and say bad words about the ones that loves you. You know you are an animal and, for all your life, you will be an animal.

But you know what animal, I am stronger than you, I have the power to shut you of, to fuck you and to make you cry after the day of your dead. So be aware, be warned that I am hunting you, I am comming after you and you will feel pain . As long as you had something with me, it was not a problem, but as long as you started to give sufferance to my loved ones, to my relatives, I am here to protect them and I have the right weapons and skills to fight against you and to make you die. Don't ever thing that you can escape, I will be there to be sure you receive the things you deserve.

I will put my foot on your neck and I will press firmly.

I can not accept to see good men suffering and for what, for some animals, some parasites wanting a good life without hard things. Without work and jobs, without responsabilities, sucking money from they relatives and giving back only sufferance. You know what, go fuck your self until I will come and shut you off. Don't base your hope to escape on the fact that this sounds like paranoid message, because you will be wrong. This is not a paranoid message, because I see no enemies, but, instead, I see a lot of animals deserving to die and to be killed. I have a very clear mind when I say that from this moment on where ever I will see animals like you, parasites, I will spend all my time to make you disappear, at least from my and my relatives neighbourhood. I am above your forces, nothing touches me so I am there down in the battle field to exterminate you.

The love

A really big love for the good people. For the good people, I am here, you can base on me. I put all my forces in this fight against animals that make you suffer.

you don't need to suffer anymore.

I want not to be passive any more, because beeing passive allows such animals to develop and to get all our resources, finally killing us.

This message is not about something special that happened to me, if they happen to me, I know how to fight, I don't care about them.

But is about bad things I have heart, things that happened to a person I love and I respect very very much, and that, as we say in Romania, filled the glass.

So, you animals, lets the dance begin!!!

Listen to this, in the corus is my recipe of succes

O lecție de viață

Buna! Vă scriu atât de rar încât ma mir că nu m-ați părăsit deja. Nu că îmi lipsesc subiectele, ba chiar am prea multe, dar îmi lipsește timpul. M-am angrenat în atâtea încât nu știu cum o să ies din toate. Astăzi vreau să vă povestesc ceva frumos, ceva frumos la care am fost părtaș și din care cu toții avem de învățat. Postarea poate va fi mai lungă, dar vă rog mult să rezistați până la capăt, nu vreau să o sparg în mai multe, iar lectura veți vedea merită. Probabil părți din ea vor fi reluate pentru a face mai clar acel mesaj, dar nu vă bazați pe asta. Lectura va va fi plăcuta, e sub formă de narațiune, la care știți că mă pricep. Deși narată la persoana I, personajul nu sunt eu, sau nu în totalitate. Faptele mi s-au întâmplat mie totuși, dar mârșav cum sunt, i le-am pus în spate bietului personaj.

Să începem.

Bucuria de a dărui

Cândva în trecut

Vântul suflând, apa șuroind sau clipocind, zgomotul orașului, cântecul păsărelelor, toate făceau parte din viața mea cândva, îmi plăcea să le ascult și asta mă făcea mai liniștit. Observam în jurul meu totul și rețineam fiecare detaliu fiind foarte liniștit și împăcat cu mine însumi. Viața curgea lin și frumos și nimic nu părea să tulbure acest conținut zen.

Dar dintr-o dată grijile vieții veniră peste mine, mă năpădiră și am început încet, încet să devin ca toți ceilalți pe care îi vedeam în jurul meu pe stradă. Mergeam cu capul între umeri, îmbrăcat în niște haine terne în culori spălăcite și urâte, niște haine de parcă tocmai mă întorceam de la o înmormântare și mă grăbeam să ajung la alta. Mă ciocneam de oameni pe stradă, dar nu îmi luam nici măcar timpul să mă scuz, nu mi se păreau importanți, important era că trebuia să ajung din punctul A în punctul B și nimic nu mai conta, era o chestiune de viață și de moarte această ajungere. Devenisem un mecanizm, ca și celelalte mecanizme din jurul meu, gata să se ia la harță și pentru cel mai mărunt lucru. Un loc în autobuz, un loc la coadă, toate deveneau probleme internaționale la care noi, ca adevărați Putini ce suntem doream să reacționăm și să le rezolvăm violent.

O seara de decembrie

O seară feerica de decembrie, cam după moș Nicolaie. Prin manevrele unor complici "diabolici" sunt invitat în direct într-o emisiune TV, unde se prezintă cum am devenit eu un mecanizm. Toate celelalte mecanizme mă aplaudă, dorindu-și ca emisiunea aia să se termine mai repede și să plece acasă să nu mai fie nevoite să aplaude acest mecanizm care oricum nu a făcut nimic mai mult decât iei și mai e și urât pe deasupra. Emisiunea se termină cu mulțimi de promisiuni pentru mecanizmul care sunt, promisiuni care aveau să se materializeze cândva in viitor, nu se știe însă când.

În celălalt capăt al lumii, un om blând, un om care nu a uitat despre cântecul păsărelelor mă contactează și îmi spune:
"Există un centru de educație inclusivă în Buzău, v-am văzut la emisiunea tv și m-am gândit că ne-ați putea ajuta cu 13 pachețele de dulciuri pentru copiii orfani de la acest centru".
Omul credea că sunt din Buzau și că deci nu ar fi un efort prea mare să vin și eu acolo cu câteva pachețele.

Am reacționat trecât prin diverse faze, dar prin toate fazele prin care am trecut, o singură idee îmi flutura intermitent prin minte, cântecul păsărelelor, cântecul pe care nu îl mai auzisem de mult. Aș fi vrut să îl aud, dar ceea ce devenise o voință la început, ajunsese un automatizm și cântecul dispăruse. Inițial am zis să dau ignor, așa fac până la urma urmei toate mecanizmele, de ce aș fi eu diferit. Dar cântecul păsărelelor... Am răspuns și am acceptat invitația

Duminica și luni

Am început febril să caut modalități de a ajunge la Buzău, eram în partea ailaltă a țării și trebuia să ajung acolo. Am găsit tren de la Constanța la București, tren de la București la Rîmnicul Sărat unde, prin amabilitatea verișoarei mele, am rămas cazat pentru o noapte ca să pot fi a doua zi la ora 9 la serbare. Tot în Rîmnicul Sărat am făcut și cumpărăturile și tot cu amabilitatea verișoarei mele, deoarece ea m-a ajutat cu mașina să fac cumpărăturile și să le car. Am ales cu grijă dulciurile, pungile și le-am pus în căruț. Nu văzusem în viața mea atâtea lucruri la un loc într-un căruț de cumpărături (nu sunt un bogat) așa că am zis să le fac poză să le am amintire.

Drumul până acolo a avut și el savoarea lui, deoarece trenul de la Constanța la București a întârziat și era cât pe ce să pierd trenul spre Rîmnicul Sărat. Dumnezeu a vrut însă să merg spre cântecul păsărelelor și atunci când am coborât din tren, celalalt tren era fix pe linia de lângă așa că am sărit practic dintr-un tren în altul.

Marti dimineata

Am luat dulciurile, fiecare în pachețelul său și le-am pus în trei plase mai mari. Am plecat la gară, am urcat în tren, încercând să nu stroșesc dulciurile, să ajungă și ele într-o stare cât de cât ok la destinație.

Trenul a ajuns la Buzău, eram în ultimul vagon la ultima ușă, am încercat să deschid, nu se deschidea! Disperat nu știam ce să fac, un nene prezent la fața locului, mi-a luat sacoșile din mână și m-a tras după el. Am coborât pe partea cu gardul, mergând printre tren si gard, lipindu-mă cât mai mult posibil de gard ca să nu mă agațe trenul când pleacă. Vântul bătea puternic și îl puteam simți. Era o stare confuză, îmi era tare frică de situația în care mă aflam, dar mă bucuram mult că pot simți din nou, vântul! Omul din fața mea mergea repede și sigur pe el, părea că știe ce face, așa că m-am lăsat târât de el până la ieșirea din tunelul infernal. M-a scos pe un peron, mi-a înmânat bagajele și a dispărut.

Nu am apucat să îi mulșțumest, nu am apucat nimic.

Așa că om bun, oriunde ai fi, îți multumesc că m-ai ajutat să ies din tren și dintre tren și gard.

Am ieșit în gară, am făcut întrerupere pe bilet și am luat locuri la următorul tren către bucurești, unul care să îmi convină ca oră. Am urcat într-un taxi și m-am îndreptat spre centru. M-am întâlnit acolo cu omul blajin care mă contactase. Îmi făcusem o părere apriori despre acest om, părere care avea să fie dărâmată de realitate. Am crezut că atât de bun încât să caute ajutorul nu poate fi decât un om învârstă, așa că nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că omul blajin, era o scumpă mămică de aceeași vârstă cu mine cu doi copii frumoși, dar care, din păcate, dinvina crudei soarte care le știe pe ale ei, au autism amândoi.

Marti, pe la 9,Centrul de educație inclusivă

Centrul este recent înființat, iar clasa de gradiniță la care am fost eu este în majoritate cu copii cu autism și cu alte dizabilități asociate. Am intrat în clasa, m-a izbit din start atmosfera frumoasă, de sărbătoare de acolo. Un brăduț trona mândru într-un colț al clasei, jucăriile existau peste tot,iar doamna educatoare L, făcea totul pentru binele copiilor. Ne-a întâmpinat zâmbit și povestindu-ne câteva despre locul unde ne aflăm și despre copii prezenți acolo, dar și despre cei care, din vina unei varicele pârdalnice, nu erau prezenți.

marti, pe la acelaș 9, Nevinovăția copilăriei

În momentul acela, unul dintre copii, pentru a-mi atrage atenția, a trecut cu o mașinuță mare prin fața mea. Dorind poate să ne jucăm împreună. Cum sunt orb, am auzit mașinuța, dar nu am înțeles mesajul. M-am așezat la o măsuță, resimțind emoția de a fi la grădiniță. Stând pe scaun, copilul a venit la mine, m-a luat de mână și mi-a zis: "Domnu, am venit".

Copilul, în nevinovăția lui, înțelesese ceea ce eu mă chinui să explic mecanizmelor și anume că atunci când te apropi de un nevăzător e bine să îți faci cunoscută prezența. El întelesese asta fără multe explicații, prin observția proprie. Amicul meu C, copil cu autism mediu și ADHD, de fiecare dată când se apropia de mine mă anunța: "Domnu, am venit". M-am jucat împreună cu el, mi-a cântat un colind, am rugat-o pe soția să deseneze împreună cu el, dar el era foarte atras de mine, nu vroia cu soția mea. Venea mereu și îmi punea mâna pe mustață, pipăind-o, ca și cum era lucrul cel mai de preț pe care și l-ar fi dorit. L-am întrebat: "Îți place mustața mea?" "Da!" a răspuns el fericit. "Seamănă cu un cățel nu! De aia îți place". "Nu!" a răspuns el indignat. Am continuat să ne jucăm, cu el lipit de mine aproape tot timpul.

Prietenul G, unul din frumoșii copii ai omului blajin, ne-a cântat și el un colind și ne-a spus o poiezie frumoasă. Apoi s-a dus lângă soția mea și a început să deseneze un extraterestru.

Marti, nouă și juma deja, Nevinovăția unui dar

La intrare, pusesem pungile cu cadouri sub brăduț, să le împărțim la momentul potrivit. Evident că ele erau atracția copiilor acolo și mă așteptam dintr-o clipă în alta să se bage în ele și să înceapă să mănânce, nu ar fi fost o tragedie, dar erau programate pentru mai târziu.

Prietenul P, autism profund, nevorbitor cum se cheama el în termeni tehnici, s-a înfipt în pungile cu cadouri, a luat o prăjiturică Măgura prezentă acolo și a venit fuga la mine, punându-mi în mână prajiturica, fâcându-mi semne si vizuale și sonore că ar trebui să o mănânc, că e un cadou de la el. Am încercat să îi explic că e pentru el cadoul, nu pentru mine, dar nu a fost chip. Pe șest am pus prajiturica la loc, sau cel puțin așa credeam. Foarte atent, m-a observat, a tras concluzia ca nu îmi place ce mi-a dat, așa că s-a dus la pungi, a scos o prăjiturică Barney și a venit cu aceea la mine.

Am luat cadourile și le-am încuiat departe de ei, pentru a nu le mai atrage atenția până când moșul avea să le împartă. În acest timp, soția mea le desena un peisaj de iarnă. Amicul A, în brațele mamei sale, făcea semne de bucurie privind desenul și îi arăta mamei sale cele mai calde și mai frumoase dovezi de iubire. Practic a stat nedeslipit de mama sa, pupând-o și iubind-o tot timpul. Atent în jur, să nu scape ceva, dar foarte atent și cu mama sa, o dragoste de care mulți copii de mecanizme nu sunt în stare astăzi.

nouă și 40 aproape, Ce mică este lumea

Apare în peisaj și echipa televiziunii. Reporterița îl recunoaște pe C și îi spune, "Eu te-am filmat pe tine la 8 luni mă, mi-ai rupt sufletul atunci, te-as fi înfiat dacă legile nu erau așa cretine". Nu știu dacă și el a recunoscut-o, dar cert e că s-a urcat în brațele ei și a stat acolo. Nici reporterița nu părea să aibă ceva cu asta, purtându-l în brațe după ea peste tot prin clasa și vorbind cu el. S-au pupat, și-au vorbit, până când C a cerut să fie adus la mine. Eram unul lângă altul cu reporterița și C ne ținea pe amândoi de mâini și vorbea cu noi. Vorbeam si eu cu reporterița, încercând printre picături să facem o brumă de documentare pentru reportaj, dar nu era chip, atenția ne era acaparată de C.

Cealaltă jumătate de copii se duseseră la cameraman și erau călare pe el. C s-a despărțit de reporteriță și a fugit și el la cameraman, făcând curse între cameraman și mine. I-am zis baiatului să stăm unul lângă altul să nu obosească copii fugind între noi.

În tot acest timp, educatoarea L. era atentă ca niciunul dintre copii să nu se rănească, zadarnicindu-le orice tentativă de acest gen. Prezentă, pentru o ajuta în această situație deosebită, era și logopeda CA, ea explicându-mi mai multe detalii despre fiecare copil în parte. La un moment dat am întrebat-o de ce trag copii așa la mine și nu la soția mea și de ce trag la cameraman și nu la reporteriță. Răspunsul, logic de altfel, a venit: "Păi sunt sătui de prezență feminină, în schimb nu au nicio prezență masculină în jurul lor". Educatoarea L. prizând din zbor discuția intervine: "Și dacă ați știi câte își imaginează, aud împrejur, la ceilalți diverse povești și și le dezvolta pe ale lor. Să vedeți cum spun: Mama mea are o casă mare, cu o pajiște frumoasă în față, cu multe vaci și oi. Dimineața îmi dă lapte de la văcuța Mu, care e văcuța mea dragă.".

Un nod mi s-a pus în gât și m-am ținut de cana de cafea, oferită cu amabilitate, pentru a nu mi se vedea lacrimile din ochi. Deși nu mai am voie să beau cafea cu cofeina, am dus cana la gură și am sorbit pentru a masca faptul că era cât pe ce să plâng.

Nouă și cinci zeci deja, Momentul cadourilor

Am filmat interviul cu reporterița, evident cu amicul C printre picioare. Am încercat să lansez un mesaj câtre buzoieni, dacă fiecare s-ar duce și-ar alege un copil de care să aibă grijă și apoi, lunar, săptămânal, sau cât de des vor ei să se ducă cu ceva la acel copil, să îl scoată la plimbare, să se joace cu el, ar fi minunat. Nu trebuie să îl iei acasă pentru todeauna, dar poți avea grijă de el în felul asta. El nu ar mai fi al nimanui și chiar și la centru s-ar ști că cineva se interesează de copilul ăla. Uneori e nevoie de cineva să aibă grijă de ei, să le dea un medicament care, lăsat la voia soartei și a prea iubitului nostru guvern, ajunge prea târziu.

Am început să împart cadourile. C intră primul să își ia cadoul, și mă pupă energic pe amândoi obrajii. Vine AL la rând, mă pupă și el și pleacă. Revine C care mă mai pupă odată. Am crezut că mai vrea un cadou și i-am zis ca nu mai primește unul, a zis că nu mai vrea unul și m-a pupat din nou. Am injurat în gând natura mea de mecanizm care mă făcea să mă gândesc la o așa o porcărie, când de fapt copilul vroia doar să mă pupe. A venit amicul A la rând, m-a pupat și și-a luat cadoul. Și cei doi G și-au luat cadourile, mulțumindu-mi pentru ele.

Vine rândul prietenului P să își ia cadoul, mă pupă și pleaca doi pași mai încolo și lasă punga jos. Am crezut că a scăpat-o și i-o ridic să i-o pun în mânuțele lui mici. El o ia, se duce doi pași mai încolo și o lasă jos. Știind că au modul lor de a fi, l-am lăsat în pace. El a început să se uite în pungă, scoțând fiecare chestie și făcând un zgomot apreciativ (sau cel puțin așa l-am interpretat eu), omul trebuia să verifice pentru ce m-a pupat, nu?

Ora 10 fix, Finalul

Au mai urmat minute bune de joacă la centrul de educație inclusivă, C luându-ma de mână și plimbându-mă prinnsala de clasa. L-am rugat să aibă grijă să nu mă bage în vreun dulap, mi-a raspuns foarte serios că are grijă. Mi-a povestit că lui îi place să se plimbe și că își dorește mult să se plimbe. M-am lăsat pe vine lângă el și l-am întrebat: " - Tu ce vrei să te faci când vei fi mare? - Vreau să mă fac mare! - Bravo! Și eu tot aia am vrut și uite cât am ajuns... - Vrei să te faci doctor? - Da! - De ce? - Să îi vindec pe oameni, să îi fac bine - Bine, când o să fi mare o să fi un bun doctor dacă îi asculți pe cei de la centru de aici. ".

zece și ceva, fix, Nebunia soartei, cât o urăsc

Spre final, a venit un tătic, cam la 23 ani (nu știu dacă am apreciat corect, tot ce vă scriu acum sunt din aprecierile mele) cu două fetițe care semănau mult între ele încât am crezut că sunt gemene. Fetițele păreau să aibă autism profund, pentru că nu reacționau în niciun fel și în plus, după poziția corpului, păreau să aibă și ceva paralizie cerebrală. Am rămas revoltat pe soarta asta de rahat, soartă care poate oferi unui părinte de 23 ani sau pe acolo, doi copii și ambii cu dizabilități crunte, cât de crudă trebuie să fie această soartă.

Am decis atunci să plec, să nu mă ia a doua oară plânsul, nu de alta, dar dispăruse ceașca de cafea, pentru a nu o vedea copiii. Am ieșit pe hol, în treacăt m-am cunoscut și cu domnul director al centrului, urmează să mă reîntorc la domnia sa, pentru ca am ceva de discutat cu el.

Prin amabilitatea omului blajin am ajuns la gară cu mașina din dotare și m-am pregătit pentru plecare.

10:45: Întoarcerea

Stăteam în gara din Buzău, așteptând trenul de întoarcere. O fântână susura încet lângă mine, iar în ea câteva broscuțe își duceau traiul lor liniștit. Vântul bătea în rafale scurte, infiorându-mă de frig când și când. Un lucru deosebit se întâmpla însă, pe copacii din apropiere vrăbiuțele ciripeau, ciorile croncăneau, iar eu puteam să le aud din nou. Învățasem iar să fiu om și nu un mecanizm împuțit care numără zilele până la moarte. M-am suit în trenul de București multumit că puteam auzi cântecul păsărelelor din nou și sperând să nu mai dispară niciodată.

Informații suplimentare

Asta a fost oameni buni povestea personajului meu. Ce trebuie voi să înțelegeți din asta:

1. Este nevoie de voi și de ajutorul vostru pentru ca lumea să ofere șanse egale tuturor. E nevoie de șanse egale pentru toți pentru ca anumiți oameni, mai năpăstuiți să devină membrii activi și productivi ai societății. Din asistați social să poată deveni oameni care produc și nu oameni pentru care trebuie să plătim noi întreținerea lor. Până la urma urmei e un principiu simplu de economie, putem să plătim toata viața să întreținem 600000 de persoane cu handicap, sau putem, acum, prin efort susținut, să plătim puțin, iar acești oameni, mare parte din ei, să ajungă pe propriile picioare și să se întrețină singuri, asta înseamnă că vom plăti mult mai puțin.

2. La centrul din buzău, există niște fonduri alocate de guvern, dar cum guvernul în mărinimia lui ne-a catalogat pe noi, persoanele cu dizabilitați, ca irecuperabili, fondurile alea sunt puține. În acest fel, rechizitele copiilor de la centru sunt cumpărate din salariul educatoarelor. Televizorul la care copii urmăresc desene animate în sala de curs, este adus de una din educatoare de acasă, atenție, nu un televizor vechi de care nu mai are nevoie pentru ca are unul nou. Ci singurul, propriul televizor. Copiii uneori sunt fără hainuțe, nu au ciorapi, nu au maieu, chiar și chiloți uneori, pentru că nu sunt și nu e vina nimănui de la centru, ei se descurcă cu banii care le vin.

   Am fost rugat dacă pot să fac rost de un televizor, m-am gândit și eu ca un televizor cu un dvd player și muulte dvd-uri cu desene animate ar fi un cadou frumos pentru acolo, dar asta înseamnă puțin mai mulți bani față de cât îmi pot eu permite momentan. Nu înseamnă că nu o să încerc să strâng și să cumpăr așa ceva, dar va mai dura.

3. Revin cu apelul câtre voi, nu este un apel pentru mine, nu vă cer nimic pentru mine, ci pentru acei copii. De altfel nici nu trebuie să ma includeți pe mine în ecuație, vă puteți duce direct la centru cu darurile voastre, pe STR. Horticole, NR. 56, în Buzău la clasa de gradiniță.

4. Revin cu mesajul către buzoieni, ducei-vă fraților acolo măcar odată pe lună și faceți un copil fericit, nu este greu și o să aveți parte de bucurii nebanuite. Nu puteți să dăruiți nimic, nu e o problemă, puteți dărui măcar 2 ore din timpul vostru să stați cu acei copii, ei vor fi mai fericiți. Așa de mult s-au bucurat când au vazut oameni străini.

În final mulțumesc complicilor mei, fără ei nimic nu ar fi fost posibil: Mihaiela Polschi (omul blajin), sotia mea, Mihaiela Mitrea (verișoara), Camelia Csiki (care mi-a fost ca de obicei alături, promovând evenimentul și centrul de educație inclusivă), Și nu în ultimul rând mama care a completat suma de bani alocată de mine pentru acest moment și care s-a bucurat mult auzind poveștile și văzând pozele + reportajul. Poze din păcate nu vă pot pune, pentru că nu e frumos, pentru cunoscuți, dacă vor, le pot vedea la mine.

Vă ofer scuzele mele pentru eventualele greșeli de redactare, dar scriind am retrăit fiecare emoție și am încercat să o las să apară și în scriere, drept pentru care nu am mai fost atent la reguli de scriere și alte din astea, pur și simplu am scris cum mi-a venit. Acum, recitind, îmi văd eventualele greșeli, dar le las acolo, să fie totul autentic, așa cum a ieșit din emoțiile trăite. Vă mulțumesc că ați rezistat până aici și nu uitați de mesajul aflat în final, ajutați cât puteți.