luni, 30 noiembrie 2009

Campania in scoli continua

Cum "amenintam" in postul anterior, am fost in scoli.
Pentru a prezenta insa cum a fost, trebuie sa o iau un pic mai din spate.
Asa ca iata cum au aratat lucrurile incepand de luni 23 noiembrie:
M-am aşezat imediat la masa de lucru şi am conceput un plan, urma să vorbesc unor elevi şi nu puteam s-o fac fără un plan bine stabilit.
Acest plan trebuia să cuprindă, ce vreau eu să comunic, cum comunic acest lucru şi cum percep dacă informaţia mea ajunge nealterată şi este bine inţeleasă.
Deasemenea doream să obţin şi eu informaţii, privitoare la ce cred elevii despre persoanele fără vedere.
Zis şi făcut, am început în forţă cu Şcoala nr. 24 din Constanţa "Ion Jalea".
Am stabilit un plan cu conducerea şcolii, la ce clase să intrăm şi când. Ni s-a părut normal ca aceste lecţii să le prezentăm în cadrul orelor de Educaţie Civică.
Ne-am bucurat de un mare sprijin din partea conducerii scolii şi mai ales din partea doamnelor învăţătoare.
Prima clasa pe care am avut-o în program a fost clasa a iv-a d. Au urmat în ordine a iv-a C, a IV-a A, a III-a B, a III-a A şi a III-a D.
La aceste clase am fost în doua zile, zilele de marţi şi miercuri 24 şi 25 Noiembrie 2009.
Doream, conform planului, să le comunicăm elevilor:
importanţa vederii pentru ei;
Cum să îşi protejeze vederea;
Cum se poate pierde vederea;
Care sunt stadiile de nevedere;
Faptul că există persoane fără vedere;
Cum convieţuim cu astfel de persoane, de exemplu cum oferim un pahar cu apă şi alt lichid, cum informăm o persoană fără vedere despre conţinutul unei farfurii, cum ajutăm o persoană fără vedere să traverseze, care e modul corect de a conduce o persoană fără vedere;
ce pot face persoanele fără vedere, cum citesc, cum scriu, cum se deplasează şi alte activităţi cotidiene.
Ce meserii pot sa facă persoanele fără vedere, cum lucrează în diferite meserii;
Cum se educă persoanele fără vedere.
Toate aceste informaţii au fost prezentate fie prin expunere directă, fie prin conducerea elevilor să descopere singuri cum se petrec lucrurile.
Astfel la importanţa vederii şi la exemplificarea diverselor modalităţi de a nu vedea, i-am rugat să îşi acopere ochişorii pe rând, cate unul, să experimenteze astfel cum e să vezi doar cu un ochi.
Apoi, i-am rugat, să închidă ochii. În această poziţie i-am întrebat ce cred ei că nu mai pot face în această stare.
Prin aceasta încercam să depistez eventualele prejudecăţi sau informaţii greşite existente printre ei, iar ele nu au întarziat să apară.
De la afirmaţii "eu cred ca nu pot să fac nimic aşa", trecând prin afirmaţii "eu nu pot să fac sport aşa", "eu nu pot să gătesc aşa", "eu nu pot să mănânc aşa", "eu nu pot să merg" şi ajungând la cele corecte "nu pot să desenez", "să pictez", "să scriu sau să citesc" (elevul se referea la caetul său), am trecut printr-o gamă largă de afirmaţii şi credinţe pe care le-am corijat si demonstrat practic.
prezentările nu au fost lipsite de umor, de exemplu eu spunându-i elevului care a zis că cu ochii închişi nu poate să mănânce, ca eu stau în faţa lui drept exemplu ca pot să mănânc că altfel nu ajungeam atât de gras.
Elevi au trecut la pasul următor, să conştientizeze că pot să perceapa informaţii şi fără vedere.
Momentul care a făcut declicul în mintea lor, a fost când, cu ochii închişi, i-am rugat să caute şi să îşi găsească pe bancă caetul şi pixul.
Atunci au înteles, că, cu oare care limitări, pot totuşi "să vadă" în jurul lor.
Le-am povestit atunci de spaţiile existente în viaţa unui nevăzător, cel până la lungimea mâinii, cel până la lungimea mâinii + lungimea bastonului.
A fost momentul in care elevii au făcut cunoştinţă cu bastonul alb şi când au învăţat cum să conducă o persoană fără vedere, cum să o servească la masă, cum să indice o direcţie.
Un alt joc a fost ca ei, sa se lase legaţi la ochi cu o eşarfă şi să primească obiecte din clasă şi din afara clasei (aduse de noi) pe care să le recunoască.
Deliciul clasei l-a făcut aparatul meu foto pe care, copii nu numai că l-au recunoscut, dar mi-au indicat şi părţile componente, la clasa a IV-a A am întâlnit chiar un expert!
Momentul important la acest joc era că eu insumi înmânam obiectele, dar pentru asta trebuia să ajung la persoana legată la ochi, eram astfel acolo, doua persoane fără vedere care trebuiau săs se întâlnească.
Am preferat să ma deplasez eu pentru că eram mai experimentat decât ei dupa ghidarea vocală, dar i-am învăţat că trebuie să se ghideze după voce şi dacă rămân pe întuneric şi vor să se găsească, să îşi vorbească în continuu.
O nouă provocare pentru ei a fost, tot legaţi la ochi, să îşi recunoască un coleg din clasă.
Au experimentat astfel cele două momente prin care o persoană fără vedere identifică un interlocutor, atinsul mâinii şi identificarea vocală.
în jocul acesta, cel legat la ochi trebuia să pipăie mâna colegului sau a colegei şi, fiindcă erau la prima lor experienţă, le-am dat voie sa pipăie şi capul. Mulţi dintre ei au găsit elementele să îşi identifice din prima colegii, dar pentru cei ce nu reuşeau, (evident emoţiile erau mari), rugam colegul de recunoscut să rostească ceva, cel mai des s-a rostit clasa în care se află.
La recunoaşterea vocală toţi au reuşit să îşi recunoască colegii şi au înteles astfel ca putem să ştim cu cine stăm de vorbă şi fără să îl vedem.
Deasemenea, tot practic, au fost experimentate şi noile lucruri învăţate, servirea la masă a unei persoane care nu vede, condusul acesteia pe stradă.
La întrebările elevilor despre şcoală, scris, citit, am răspuns cu toate informaţiile.
Am avut cu mine o plăcuţă şi un punctator, unelte de scris în alfabetul Braille şi am scris copiilor, aratându-le cum se face.
Am avut deasemenea cu mine şi o maşină de scris în Braille şi le-am aratat elevilor cum funcţionează.
Le-am arătat şi o revistă scrisă în Braille, moment la care toata clasa a exclamat "uauuuuu"!
Le-am citit şi le-am arătat cum se citeşte.
Ordinea evenimentelor în oră a variat de la clasă la clasă, dar invariabil orele erau deschise cu importanţa vederii şi sfaturi de protejare a acesteia.
Sfaturile au vizat o gamă larga de activităţi pe care ei le fac sau cu care se pot întâlnii:
privitul la televizor;
jucatul la calculator;
cititul;
joaca si multe altele.
Copii au fost atât de faşcinaţi de tot ce prezentam, încât nimeni nu auzea clopoţelul de ieşire, eu le spuneam, s-a făcut pauză şi ei raspundeau: "mai staţi puţin"!
Evident ca fiind în mijlocul copiilor, subiectul jocurilor şi al activităţii de joaca nu a putut să lipsească.
Astfel ei au văzut un şah adaptat pentru persoanele fără vedere şi alte jocuri.
Nu au fost ocolite nici subiectele tehnice. Copii fiind foarte curioşi şi având o mulţime de întrebăridespre:
Cum lucrează o persoană fără vedere pe calculator;
Cum utilizează un telefon mobil;
Cum se uită la televizor;
Poate o persoană fără vedere să citeasca o carte normală, nu în Braille;
Am răspuns la toate aceste întrebări, arătandu-le copiilor propriu meu telefon mobil, telefon care a faşcinat audienţa, deoarece vorbeşte.
Am găsit astfel o parte din informaţiile greşite pe care în jur de 150 de copii le aveau şi le-am corectat.
Am reuşit astfel să informez corect aceşti copii şi să învăţăm unii de la alţii o mulţime de lucruri.
Am reuşit astfel să îmi creez o mulţime de noi prieteni, care când ne vom întălni, nu vor avea cuvinte de ocara pentru mine, ci vor avea informare corectă şi respectul reciproc pe care ni-l purtăm.
Pentru că toţi avem dreptul la informare şi respect.
Pentru toate acestea multumesc oamenilor de la şcoala 24 "Ion Jalea", idiferent de ce poziţie ocupă şi mai ales doamnelor Directoare şi doamnelor învăţătoare.
Multumesc mult.
În final nu pot să uit ce mi-a spus o fată din una dinclasele a III-a:
"Eu, dacă nu văd, nu o mai pot vedea pe mama"!

2 comentarii:

Adriana spunea...

Ma bucur tare ca ai luat aceasta initiativa. Sper ca ea sa fie urmate si de alte initiative similare. Mult success Radu.

black ares spunea...

multumesc de urari, sper sa reusesc ceva prin asta. Sper ca in 2 ani cand ma voi duce in fata unui angajator el sa stie exact care e treaba cu mine.