Inceputurile razboiului, partea a doua

Trenul fugea prin noapte dinspre o direcție spre alta. Viteza sa era amețitoare facând lucrurile care treceau în direcție opusă să pară fantomatice în existența lor pentru câteva secunde pe lângă trenul în care Ares călătorea.

Statea singur într-un compartiment, singur pentru că se infunda-se în gandurile sale, singur, pentru că suferea. În compartimentul său mai erau și alții, tovarășii lui de drum, dar oricât se straduia, Ares nu se putea concentra să înțeleagă ce se vorbește. Frazele treceau pe lângă el de parcă ar fi fost rostite într-o limbă străină. Auzea literele, auzea cuvintele, dar înțelesul lor îi era străin deși erau rostite în limba sa natală. Suferința sa îi astupa înțelegerea și nu putea să treacă peste asta, nu putea să se concentreze pentru a răspunde măcar monosilabic frazelor care îi erau adresate.

Înțelese la un moment dat că cineva îl întreabă dacă îi este rău. Răspunse că nu și căzu în gândurile sale. Gânduri pline de o singură voce, voce care îi șoptea vorbe dulci care nu aveau să mai dispară niciodata din sufletul lui. Se ridică și ieși pe hol, vocea îl însoțea și îi spunea să fie liniștit că totul va fi bine. Printr-un fulger de gândire se gândi că ființa aceea reușise să îi adoarmă orice simț de apărare și că ar putea fi foarte ușor vulnerabil dacă unul sau mai mulți dușmani l-ar urmări și ar vrea să îl atace. Durerea îl însoțea pretutindeni și nu putea scăpa de ea, iar lacrimile îi țâșniră din ochi.

Privea dus pe geam, acolo unde ar fi vazut odinioară peisaje și locuri frumoase, apuse toate, pentru că era orb. În sufletul său se întorcea un mare vârtej, vârtej care îi rupea inima în două și i-o cosea invers. Mai simțise asta, iar a doua oară era deja prea mult, își promise să nu mai simtă asta niciodată și furia crescu în el.

Infipse un pumn și încă unul și încă unul și altul în bara care trecea prin fața geamurilor, vrând să facă zgomot cât mai puțin, să nu alarmeze oamenii din jur. Durerea i se răspândi în brațe imediat, bara de metal răspunzând cu o fortă egală la loviturile sale puternice. Mâinile i se zdreliră, iar cu ele iși șterse lacrimile care ii curgeau pe obraz. Sarea lacrimilor îl arse peste julituri și durerea fizică îl ajută să își capete puțin calmul și să încerce să se gândească ce mai e de făcut.

Negura curgea pe lângă tren, ducând cu ea fiecare gând a lui Ares, iar el privea trist în zare, sperând ca măcar odată trenul să se oprească acolo unde ar fi vrut și el. Trăise pentru alții, trăise pentru toți și ori de câte ori avusese ocazia să trăiască și pentru el, totul îi fusese interzis, sau îi fusese smuls fără milă, odată cu încă o bucată din sufletul lui. Se întreba oare cât o să mai dureze până acel suflet o să se termine de tot și până când nicio bucată nu va mai rămânea din el.

Chipul ființei îi apărea în minte, așa cum și-l închipuia el, atât cât putuse să își dea seama prin simțurile sale.
Roscat si bland, cu o față senină, cu sprâncene frumoase și cu părul prins în coadă, imaginea îi trecea pe dinaintea ochilor. Trenul se opri, iar Ares se duse la baie, vrând să facă loc celor care urcau, dar nevrând să intre înapoi în compartiment. Ieși din baie și rătăcii aiurea prin tren, se duse două vagoane mai încolo și se întoarse. Un controlor dădu să intre în vorbă cu el, dar Ares îl expedie cu un răspuns monosilabic și își continuă drumul prin tren.

Se gândea la ce fusese și cum, cum începuse și ce avea să urmeze. Deocamdată era atât de singur cum nu mai fusese de multă vreme. Trenul alerga mai departe prin noapte, iar din când în când stâlpi de iluminat spărgeau întunericul. Ares reuși să îi zărească cu ultimele sale rrămășițe de percepție luminoasă. Totul părea gol în jurul lui și el părea că se prabușește în sine. Sentimentul de singurătate se accentua pe moment ce timpul trecea, iar Ares știa că nu există o limită și că, cu cât cade mai adânc, cu atât revenirea devenea din ce în ce mai imposibilă. Și cu toate acestea nu putea face nimic, era acolo și suferea, cădea și nimeni nu era alături să îl ridice.

Deodată auzi din spate:
- Zdravstvuite gospodin Radu!
Ares îngheță, era exact lucru de care avea cea mai puțină nevoie, întâlnirea cu un dușman pe tren. Vocea venise din spate, de acolo de unde venise Ares, acolo unde trebuia să se întoarcă spre compartimentul său. Se afla la penultimul vagon, iar în față era ultimul vagon și finalul trenului. Nu avea unde să se retragă și nici cum să sară sau să scape, pentru că ușile din spate erau legate cu un lanț gros, iar cele laterale, închise electronic, nu se puteau deschide în timpul mersului.

Ares se retrase cât putu pentru a putea evalua situația. Durerea era acolo cu el și dintr-o dată nu i se mai păru important să se apere. Se întreba că la ce bun să o facă. Oricum chipul nu are să mai fie cu el niciodată, așa că putea să și moară că nu mai conta. Totuși, zise că ar fi rușinos să moară fără luptă, el care se luptase toată viața să supraviețuiască, măcar să aibă impresia că făcuse ceva să trăiască. Oricum nu ar fi contat după, dar în momentul morții ar fi fost o împăcare. Și-ar fi zis că el, celebrul luptător și apărător, murea luptând.

Își dădu seama că va pierde pentru că era prima dată când resemnarea pusese stâpânire pe el, iar antrenorul îi spusese:
“Atât timp cât crezi că poți să câștigi o luptă, ai șanse reale să o câștigi, dar să știi că, atunci când vei simți tu însuți că nu poți câștiga, sau că nu merită să mai câștigi, înseamnă că a venit sfârșitul și că vei pierde cu siguranță. Mai bine fugi, dacă poți, când vei simți asta, poate îți trece și în lupta următoare intri încrezător. Dacă nu poți, sau dacă nu vei vrea să fugi, să știi că atunci a venit sfârșitul. Intră în luptă și luptă, cum îi stă bine unui luptător, unui adevărat judoca, dar nu vei câștiga, așa că să fi pregătit de înainte despre ce o să urmeze”.

Ares știa, simțea că finalul venise, se pregătise și se gândise la tot. La toate acele șcene care cică îți trec prin fața ochilor atunci când vine moartea. Își aminti cum o salvase pe Ana, își aminti de Li-Ataena și de trădarea ei, merse și mai adânc în trecut și își aminti nenumăratele ore de antrenament, nenumăratele lupte, nenumăratele competiții în care luptase până să devină un proscris. Își aminti șcene de când vedea și de după ce nu mai vedea, văzu totul ca și cum era aevea. Iar spre final, își aminti chipul, chipul care provocase întreaga acea durere…

Simți că ceva zboară spre el și se feri, un zgomot se auzi în spatele lui, un zgomot ca de metal care cade. Ascultă atent să vadă mișcările adversarului, să simtă de unde avea să vină următoarea mișcare, dar ori că nu se putu concentra destul, ori că adversarul era unul al naibi de bun, dar următoarea chestie pe care o simți fu o lovitură care îi explodă în plina figură. Instinctiv ridică mâinile, uitând parcă toate acele ore de antrenament, iar următoarea lovitură îl prinse descoperit și îl îndoi. Adversarul îi nimerise ficatul, tâindu-i respirația. Ares se lăsă ușor pe vine pentru a se apăra mai bine, dar un picior ateriza după ceafa lui și îl făcu să se întindă complet.

Încercă să se adune, să își dea seama ce se întâmplă, care era următoarea mișcare corectă de făcut, dar o lovitură îi explodă în vintre făcându-l să scoată un urlet de durere. Oamenii ieșiră pe hol la acest urlet și adversarul său nu mai avu timp. Sări, luă cuțitul de unde căzuse și îl infipse adânc în inima lui Ares, care era descoperită. Un al doilea urlet se auzi, iar adversarul trase cuțitul, trase semnalul de alarmă, deschise ușa și sări.

Ares simți lovitura, simți cum de data asta inima sa se despică la propriu în două, scoase un urlet de disperare și de durere. Avea să moară nici cum altfel, decât înjunghiat în inimă, în inima aceea care iubise și suferise atât. Agonia punea încet, încet stăpânire pe el și se gândi că nu își închipuia că poate să doară atât. Se consolă cu gândul că încurând aveau să înceteze toate, și durerea fizică, și durerea sufletească și singurătatea.

Tovarășii săi de călătorie veniră, iar printre ei se vedea chipul, chipul care venea ne știind ce avea să vadă. Fuseseră anunțați că un accident avusese loc cu colegul lor și veniseră să vadă despre ce e vorba. Când se apropie destul, chipul scăpă un strigăt văzând halul în care se găsea Ares. Se aruncă peste el și îl luă de mână strigându-l, implorându-l să nu moară, rugându-l să rămână acolo cu ea. Ares o strânse de mână și cu un ultim horcăit îi spuse:
- Sagapo parapoli! Agapi-moo.
Lacrimi țâșniră și de data asta, dar acum curgeau din alți ochi, ochi care nu credeau că atât de repede aveau să piardă ceva drag.

O echipă a autorităților se sui la bordul trenului și făcu o evaluare. Luă declarații de la însoțitorii lui Ares, de la oamenii care fuseseră martori la încăierare, de la personalul trenului si de la oricine ar fi putut da orice detaliu. Corpul lui Ares fu ridicat și pus într-un sac de prelevat probe voluminoase. Oamenii șocați discutau între ei despre grozăvenia petrecută, nimănui nu îi venea să creadă cele întâmplate. Printre ei un chip stătea trist, împietrit și 10 ani păreau că au plecat de pe el, fulgere de mânie străluceau în acei ochi, iar ele nu prevesteau nimic bun pentru viitor.

Trenul se puse în mișcare, nimic nu se întâmplase, totul era la fel. Trenul, întunericul, luminile fugare, totul. Numai că o viață neimportantă nu mai era. Dar trenul nu are timp, nu stă în loc pentru orice viață. El își continuă drumul mai departe prin întunericul vieții sale, lăsând în urmă numai cadavre.

.....

Usa se deschise și Ares se trezi brusc. Adormise și visase din nou ciudat. De când îl aduseseră în celulă nu făcuse decât să se gândească cât și cum ar putea colabora cu acest organism care se prezenta drept S.I.E. Adormise și visase, dar ce vis ciudat, se indragostise, dar cât de tare, nu mai simtise asa ceva din liceu, de când, dar mai bine lasă…

“Dar chipul, chipul acela, doamne ce frumos era! Să fie cum o fi spus antrenorul, că voi visa când și când ce o să se întâmple în viitor? Nu aș crede așa ceva, nu l-am crezut nici atunci, nu cred nici acum. Dar zău ca mi-ar plăcea ce era în vis, desigur mai puțin partea cu suferința și aia în caremor. Nu ajung eu acolo să renunț la o luptă, never de never”.

Își aduse aminte de Anna și de ce îi făcuseră în ajun. Își jură că va face ce vor acești câini, dar se va răzbuna și pe ei într-un mare fel. Se ridică și porni cu însoțitorii spre biroul polițiștilor.

- Bună dimineața domnule, gata să batem palma?
- O fi bună la tine, dimineața asta. Unde e fata, ce ați făcut cu ea? Nu discut nimic până nu o văd că e bine.
- Ad-o!
Anna fu adusă și așezată pe un scaun. Ares ridică mâinile încătușate și le puse pe chipul ei. Îi recunoscu nasul, linia ochilor, sprâncenele, genele, linia maxilarului și văzu că era foarte destinsă și fără nicio reacție.
- Ce i-ași făcut nenorociților, de ce stă așa! Anna, zi ceva!
- Nu te zbate atât, că e sedată! Ai zis că vrei să vezi dacă e bine, nu că vrei să și reacționeze. Oi fi vrut să ți-o dăm și la o partidă de sex înainte ca să te asiguri!
- Porc de polițist, nu e nimic între mine și ea, cel puțin nu încă…
- Zău? Că mititica prin somn numai numele tău îl repetă, îți spune când Radu, când Ares, mai scapă și câte un iubire, din când în când…

Sufletul lui Ares se umplu de milă. Acea ființă ținea la el, iar el o trădase, ajunsese în halul în care era numai din cauza lui. Își dădu seama că era un monstru și că îi făcea pe toți cei dragi să sufere.
Zeus murise, Hades și Hermes dumnezeu știe pe unde erau și ce îndurau, iar Anna, Anna fusese biciuită din cauza lui. Din cauza incăpățănării lui și a principiilor lui cretine, un om suferise, un om, mai mult, o femeie. Și acum mai afla că femeia respectivă și ține la el. Și-ar fi spart capul de pereți, să termine odată cu atâta suferință în jurul lui, dar dorea măcar să iasă din situația aia și să îi scoată și pe ceilalți, chiar dacă asta ar fi însemnat să se bage în ceva din care știa că nu mai are cale de ieșire.

- Bine, ați vrut să colaborăm, dar am niște condiții!
- Auzi, ai condiții, crezi că ești în poziția să pui condiții, sau poate nu îți aduci aminte ce frumos sună biciul pe pielea iubitei tale. Trebuie doar să ne spui, Cristina e alături și e gata să își facă treaba.
- Javră ce ești! Condițiile pe care o să vi le pun fac parte din treaba mea, fără ele nu am cum să vă ajut.
- Să auzim.
- Vreau acces la toate dosarele, absolut toate, daca vreau să văd o informație, trebuie să am acces.
- Se face.
- Vreau să nu fiu mințit sau intoxicat cu informații, când va trebui să dispar, va trebui să o știu și voi face de așa natură încât să dispar.
- Bine, fără intoxicări și informații greșite.
- Ok. Care e prima chestie pe care trebuie să o fac și cum vom ieși de aici?
- Hades și Hermes te vor scoate, de ceva vreme pun un plan de evadare la cale, ajutați și de noi puțin, dar ei nu o știu. Li se va înlesni calea spre tine și te vor scoate.
- Și ea?
- Ea va veni după, după ce ne asigurăm că ne faci prima treabă și că ești murdar astfel încât să te avem la mână și să nu mai avem nevoie de zălog. Momentan ea râmâne gaj aici pentru buna ta purtare. Ne tragi pe sfoara și mititica moare.
- Hmm… Parcă nu așa ne-a fost înțelegerea…
- Nu o fi fost, dar asta e târgul. Treaba ta acum e să descifrezi codul acela și să organizezi cu oamenii noștri o contra ofensivă la ce e acolo. Dacă vrei să îți implici și oamenii tăi, nu ai decât, dar recomandarea noastră ar fi să nu. Așa că trimitei pe unde crezi, dă-le ce vrei tu de făcut. Și nu uita că nu trebuie să știe că lucrezi cu noi, deci totul cât mai natural cu putință.
- Am înțeles.
- De nume de cod nu ai nevoie, pentru că deja ai unu, ai lucrat foarte bine până să lucrezi pentru noi. Și ca să vezi că suntem buni, îți și plătim munca, vei avea 50000 euro pe lună, la care se adaugă și sume forfetare pentru organizarea și susținerea misiunilor. Așa că dacă ești băiat bun, poate nu va trebui să dispari niciodată, poate te vei retrage la adânci bătrânețe, pe o insulă frumoasă și îndepărtată…
- Așa le spuneți tuturor și săracii visează la insula aia până se trezesc cu un glonț în șira spinării de la tine sau unul de a-i tăi.
- Asta e viața, depinde de ei cum și ce fac, noi nu facem decât să facem curat și să ne acoperim urmele.
- Mda, sigur, așa de mult conteaza pentru voi viața unui om…
- Viața unui om? Ce e aia, oamenii sunt niște unelte, niște unelte bune ca și alte unelte care trebuie să își facă treaba. Dar și uneltele se mai strică și atunci trebuie înlocuite. Așa că ai grijă să nu te strici prea repede.
- E o amenințare?
- E doar un avertizment.
- Unde e codul?
- Îl ai în cameră! Nu ai găsit o foaie scrisă în Braille pe masă?
- Știi foarte bine că am găsit-o, că doar mă urmăriți 24 din 24. Dar nu știam că acela e codul vostru borât.
- Deci te-ai și uitat pe el puțin…
- M-am uitat!
- Și?
- Și! Nu o să știi nimic până nu îl sparg. Și când îl voi sparge nu vei știi decât conținutul, nu și modul cum l-am spart….
- Bine, cum vrei tu. În seara asta te pregătești pentru evadare, prietenii tăi sunt gata să te scoată.

Ares fu dus înapoi în celulă. Își luă hîrtia și-o bagă pe cracul pantalonului și o prinse acolo. Se îmbrăcă în hainele pe care le avea la îndemână șise întinse pe pat dând de înțeles că ar vrea să doarmă.

Orele trecură și liniștea cuprinse totul înjur. Pe hol se auzeau doar pașii cadențați ai gardianului care patrula încolo și încoace. Urechea lui Ares surprinse un mic zgomot care nu se alinia celorlalte. Ceva ca o ușă încet deschisă, dar care ar fi fost deschisă ca să nu facă zgomot. Ares imploră toți zeii să nu audă gardianul ușa. Totul trebuia pregătit ca o evadare și, deci, gardienii nu știau nimic. Totul depindea de băieții lui dacă erau destul de îndemânateci ca să îl scoată.

Dintr-o dată se auzi un horcăit și pașii gardianului încetară să se mai audă. Se auzi o pereche de chei mânuite și ușa se deschise încet. Deodată ea fu smulsă și trântită de perete, iar Hermes se rostogoli în cameră. Ares stătu nemișcat, iar un vârf de cuțit zbură, în același timp Ares auzi și sfârăitul mult cunoscut al lui Andi.

- Gloabă, unde ești mă?
- În pat, stau să nu mă găuriți, că sunteți nebuni!
- Păi, nu știam câți sunt, am crezut că ai și înauntru pe vreunul.
- Nu e nimeni, sunt singur…
- Deci, totul a mers prea ușor, mult prea ușor, cred că afară ne așteaptă adevărata problemă. Zise Hades.
- Dar tu cum de dracu poți să te miști, că te lăsasem rupt de spate și parcă te-au și torturat…
- Torturat? Dar de unde vere, m-au tratat regește, am stat și eu tot într-o cameră din asta ca a ta, am avut tot ce am vrut și în plus cel mai bun tratament medical pentru spatele meu, așa că acum mă mișc.
- Și tu? Întrebă el înspre Hermes….
- Și eu la fel, mai puțin tratamentul medical, că nu aveam nevoie de el. Dar nu mi-a stricat șederea pe aici… Dar am zis să ieșim, că ce e mult strică.

Ares nu mai înțelegea nimic, fuseseră prezentați cei doi ca și cum ar fi fost torturați și îi ceruseră să îi ajute cedând cerințelor celor care îi țineau captivi. Dar nu era timp pentru asta, trebuiau sa plece și asta cât mai curând. Ieșiră pe ușă, o luară pe coridoare și avansară spre ieșire. Ares îi ajută cum putea cu memoria pașilor pe care îi numărase. La un moment dat, ares se opri și îi opri și pe ceilalți. De undeva din față se auzeau râsete și vorbe vesele de femei.

- Ce dracu facem, cum atacăm femeile? Dacă ne văd?
- Nu știu… Răspunse Ares lui Hermes.
- Da-le în pula mea de femei, că alea ți-au sucit capul băi gloabo. Trecem și gata, dacă ne văd, le termină astă cu Knknife.
- Nu, nu ne atingem de ele.
- Păi și atunci?
- Poate nu ne văd.

Începură să înainteze încet pentru a nu face zgomot. Râsetele se auziră și mai tare, veneau dintr-un birou a cărui ușă era deschisă. Lumina din interior forma un petic în întunericul holului. Hades merse inainte și aplecă capul să vada ce se întâmplă.

În interior două femei stateau de vorbă, una dintre ele fiind cu spatele, dar cealalta având ochii îndreptați fix spre ușă. Când Hades aplecă capul, se uită direct în ochii femeii care stătea cu fața. Pe moment rămase blocat, dar văzu că femeia nu schița nici un gest. El duse degetul la buze atunci, făcând semn femeii să nu spună nimic. Femeia discuta în continuare cu cea din fața ei, iar într-un moment prielnic al conversației îi făcu un semn afirmativ din cap lui Hades, astfel încât colega să nu se prindă ca gestul nu îi era adresat. Hades îi trimise o bezea și apoi le spuse celorlalți să treacă.

Trecură și merseră mai departe. Ajunseră la poartă, se uitară, dar nimeni nu păzea poarta interioară. Ieșiră și merseră mai departe, se traseră sub un copac să se sfătuiască. Vorbiră în șoaptă pentru a nu atrage atenția.

- Ce facem, afară patrulează santinele.
- Așteptăm, să se mai ascundă luna după ceva, apoi trecem zidul și dacă picăm în brațele patrulelor, vedem atunci ce facem, la inspirație.
- Bine…
La un moment dat se auzi o voce:
- Care ești bă acolo, parola!
- Hait că ne-a auzit, fugi!

Hermes îl trase pe Ares și amindoi fugiră spre zit, focuri se auziră în spatele lor. Santinela care îi auzise, fugea după ei, executând somație și foc în plan vertical. Hades se retrase și când santinela se apropie îl aruncă pe Andi. Andi se încurcă printre picioarele santinelei și acesta căzu. În cădere apucă să strige:

- Alarmă! Avem o evadare!
- Hades!
- Da!
- Hai, că e de nașpa!
Hades fugi și el spre zid, toate reflectoarele fură aprinse, iar curtea era luminată ca ziua, siluietele celor doi, Hermes și Ares, e vedeau pe zid.
- Gura mă-sii și acum ce facem? Ne văd ăștia ca ziua aici, trebuie doar să tragă înspre noi!
- Păi, nu știu, stai să vină Hades.
- Dar unde dracu e, că nu mai vine!
Un foc se stârni în cealaltă parte a curții, iar santinelele de pe acea parte urlară:
- Foc, foc! Pericol de explozie, prioritate 0!

Ares și Hermes începură să fugă pe zid, să se îndepărteze din locul unde fuseseră văzuți, iar unde zidul era mai jos, săriră. În cădere nimeriră fix peste o santinelă, îi mai traseră un picior să fie siguri că nu se scoală și fugiră mai departe.

- Unde mergem?
- Am comunicat cu cineva de afară să ne aștepte!
- Băi dar ce de treabă ați avut voi acolo înăuntru!
- Păi ce, am dormit ca unii?
- Să dorm, eu?
- Păi da, ce crezi că nu te-am vazut? În fiecare zi ne arătau cum dormi și ce faci prin cameră. La un moment dat ne-am gândit să te lăsăm acolo dacă te simți atât de bine! Dar uite, urcă aici în mașină.
Ares urcă în spatele unei mașini tăcute și spuse după ce și Hermes urcă:
- Ei na! Cum să mă lăsați mă…!
- Păi, aveai tot ce voiai! La un moment dat ai avut și o gagică roșcată și mamă, mamă ce ai făcut cu ea, campion erai…
- Zău? Și eu unde dracu eram, că eu nu îmi amintesc nimic!?
- Nu știu prietene, dar dacă le-o tragi la toate cum am văzut acolo… Ești campion!
- Și voi stăteați și văuitați așa ca la filme porno, la mine și la respectiva?
- Cam așa, că nu puteam face nimic, vedeam asta proiectat pe pereți, oriunde ne uitam! Inițial ne-am enervat, dar pe urmă țineam scoru și îți făceam galerie!
- Băi de dă-mă dracu… Deci ar trebui să mă simt și satisfăcut, care va să zică…
- Cam așa!
- Dar unde dracu e Hades?
O voce răspunse:
-Vine acum! Ares încremeni! Străinul, dar ce căuta el acolo?
- De unde ați luat șoferul mă?ț
- Păi de unde am găsit și noi, s-a oferit să ne ajute, a zis că are ceva de răzbunat…
- Păi și voi l-ați crezut?
- De ce nu, ne duce unde vrem cu mașina și pe urmă gata, drumurile noastre se despart…
- Mda, flueră-l pe Hades!
- Nu mai avem timp, se auzi vocea strainului, iar mașina demară în viteză.
- Ce se întâmplă?
- Au ieșit pe poartă cu o blindată și vor să vină după noi.
- Mda, o luăm de la capăt! Dar ce o face Hades?
- Nu știu, e pe cont propriu, ne găsește el.

Va urma, episoadele trecute sunt in postarea de data trecuta