Despre autori si carti partea 1

La multi ani si sanatate in noul an dragii mei cititori.
Eu scriu nu scriu pe aici, dar va multumesc pentru faptul ca asteptati cu rabdare inca o inertie de a mea, inca un moment in care eu ma dau a tot stiitor in toate.
Ca mai toate subiectele de pe aici si acesta a fost generat de scumpa de Si la vara cald
Am sa va las sa cititi acolo despre ce discuta ea, iar eu o sa intru abrupt in chestiunea pe care o tratez eu.

Autoarea afirma in acele randuri ca asertiunea ca S.K. este citit foarte mult este gresita in ceea ce priveste publicul romanesc.
O contrazic, se citeste si se citeste in draci.
Din pacate pana de curand la noi nu au fost traduse decat varfurile literaturii lui S.K. de aceea acelea au fost rascitite.
Am citit si eu ca toata lumea Shining, Christine si Mizeri.
Din pacate, o afirm cu tarie, acestea trei sunt din cele mai "slabe", "comerciale", ale lui S.K.

Mizeri m-a plictisit, nu am inteles ce vrea nenea ala de la noi.
Mi-a placut insa tehnica romanului in roman la acea carte si, daca am ajuns eu sa o analizez din punct de vedere literar, ca un profesionist mai de graba decat ca un cititor amarat, e clar ca a fost plictisitoare.
Shining mi s-a parut slaba, ca o carte pe care a scris-o si el ca sa vanda ceva.
Si aici ajungem la subiectul tratat de mine astazi:
In principal urasc autorii care "se salveaza".
In arta scrisului orice autor porneste cu convingerea ca el va scrie o chestie cat mai reala.
Chiar daca domeniul e unul fantastic, cartea trebuie sa fie autentica, sa inspire real, sa se refere la experientele imediate ale cititorului pentru a-l putea captiva.
Cea mai ireala carte, cea mai fantastica pe care vi-o imaginati voi, apeleaza la aceasta tehnica.
La un moment dat insa, autorul se incurca rau de tot in insiruirea de fapte ale cartii, el practic reaza faptele si legaturile dintre ele, decide, ca un dumnezeu, ce va pati personajul (personajele (faceti voi acordul)).
El stie ca tre sa ajunga din scena a in scena b, dar intre trebuie sa insereze o serie de fapte nu mai putin importante pentru a nu-l pierde pe cititor din mana.
Ei bine aici intervine problema, la un moment dat autorul se trezeste cu personajele blocate prin diverse locuri, pe care nu reuseste sa le scoata si sta si isi farama creierii cum sa teasa mai departe povestea ca sa iasa ala dracu de acolo.
E o frica viscerala (fratioare l-am lasat pe ala la inchisoare si cum naiba il scot acum de acolo).
Pentru a scapa usor din aceasta problema autorul recurge atunci la un siretlic.
Introduce brusc niste puteri paranormale unuia dintre personaje.
Si gata, problema e rezolvata.
Farmecul acestei tehnici e cu atit mai straniu cu cat publicul abia asteapta ca unul din personaje sa aiba puteri supranaturale.
Asa ca unii dintre autori ii pun de la inceput unui personaj puteri supra naturale zicand:
"Las sa fie, nu se stie cand imi trebuie".
Apogeul tehnicii este atins atunci cand se termina cartea si isi da seama (autorul evident) ca personajul sau nu a folosit puterile supranaturale nicaieri.
Ori ca a sa carte a fost atit de proasta incat nu s-a incurcat pe parcurs de loc, ori ca a fost el atit de bun.
Asa ca acum intervine problema unde naiba sa foloseasca si asta macar odata puterile alea, daca tot le are!
Acest din urma caz mi se pare mie a fi cazul lui Shining.
Pe incheiere Mai exista si autorii care dintr-o miscare din incheietura il fac pe personaj sa foloseasca puterea sa in finalul cartii, asa ca sa fie.