Zei și gangsteri - de partea intunericului partea a doua

0
- Spune-mi unde dau de Xela si o să scapi ușor… Altfel ma obligi să fac chestii pe care nu vreau să le fac!
Fața amărâtului se îngrozi, știa că nu poate spune, deoarece nu știa, dar omul cu ochelari negri din fața lui părea hotărât și pe fața-i calmă nu se putea citi dacă glumește sau are de gând să meargă până la capăt.
- Nu știu să moară mama! Sefule! Nu te mint, nu știu unde este…
Menghina scârțâi și se apropie puțin de degetele ținute pe masă cu fermitate de către motociclistă.
- Spui? Sau… Îi spuse omul.
- Nu știu, jur că nu știu…
Menghina mai scârțâi nițel și începu să pună ppresiune pe degetul arătător al nenorocitului. Acesta începu să se zbată și să țipe, dar era ținut bine.
- Dacă te zbați, îți faci singur rău. Eu nu vreau să ajungem acolo, dar tu mă silești! E atât de simplu să îmi spui ce vreau… Am atâta timp și tu ai atâtea degete…
- Dar dacă nu știu…
Menghina se strânse și osul degetului se auzi cum pârâie, un urlet inuman ieși din gura celui pe care îl prinseseră.
- Tu m-ai obligat! Acum, gândește-te bine, mai ai încă noua degete bune, vrei să continuăm jocul ăsta?
- Dar nu știu… Zise el printre lacrimi și hohote!
- Bun, dar știi cum să iei legătura cu el?
- Da! Știu..
- Bine, vreau să îi transmiți un mesaj, dar vezi să pară veridic. Îi spui că în seara asta, în pădurea de lângă bușteni, pe drumul spre Urlătoarea, va avea loc un schimb din care poate câștiga ceva ușor. O bandă rivală transportă cafeină spre o ascunzătoare de acolo și el poate pune mâna pe ea. Cu atâta cantitate de cafeină nu tre să îi spun eu ce poate să facă. Ai înteles?
- Da!
- Repetă!
- Pe drumul spre Urlătoarea, cafeină ascunsă…
- Bine! Și ai grijă, să pară cât mai veridic, să nu miroasă ceva, că ai încurcat-o!
- Am înțeles șefule!
- Căți oameni își ia cu el la astfel de operațiuni?
- 3 – Răspunse motociclista…
- Dar văd că ești informată! Înseamnă că l-ai asistat la ceva operațiuni…!
- Tangențial, când eram împreună…
- Bine! Da-i drumul ăstuia și hai să mergem, că trebuie să ajungem acolo să aranjăm ceva.
Îl dezlegară pe om și apoi plecară. Luară motocicleta de unde o parcaseră și porniră spre Brașov.

1
Seara înconjura Bușteniul. Pâclele ei albastre aruncau imagini denaturate împrejur. Ceea ce ziua părea o simplă pădure, noaptea se transforma într-o imagine feerică de poveste. Umbrele pomilor, alungite în bătaia lunii, par monștrii din lumi străvechi, ieșiți să se plimbe și să vegheze la bunul mers al acestei lumi. Luna, din care pare că ar fi mușcat un spiriduș poznaș, luminează crestele munților, vârfurile copacilor, luminând calea monștrilor străvechi. Culorile vii și frumoase, se estompează, iar totul se transformă, văzut de departe, într-o fotografie alb negru a unei naturi ce pare că tresare în somn. Drumul șerpuiește prin mijlocul acestui tablou, împărțind în doua ceata de monștrii, făcândui să pară că sunt din doua tabere adverse, două galerii care s-au adunat să își susțina echipa preferată în lupta care avea să înceapă.

Liniștea fu curmată de un zgomot de mașină, iar curând două perechi de faruri apărură și sparseră întunericul, alungând monștrii, speriind spiridușul, colorând totul în alte culori, culori deformate de lumina prea puternică apăruta de odată. Farurile se stinseră și 4 oameni coborâră din mașină. Ei se îndreptară spre începutul drumului forestier care ducea spre urlătoarea, începând să urce.

2
- Câți sunt?
- 4, după cum țiam spus, el și încă 3.
- Îi poți distinge?
- Da, vin 3 în față și el la final.
- Bun, stai aici, și nu te bagi, orice ar fi!
- Cum măi și dacă îți fac ăia felul?
- Nu contează, înseamnă că trebuie să fugi și să nu știe că ai fost aici!
- Dar nu pot măi să stau să ma uit, poate pot să te ajut…. Nu se poate, cum să mă uit cum ți se întâmplă, doamne ferește, ceva!?
- Bine, atunci arată-te și dacă o mierlesc, Xela o să știe exact cine a fost în spate și nici tu nu o să mai ai mult!
- Și ce dacă!
- Bine. Atunci facem așa, nu te arăți, în schimb ai voie să îmi strigi dacă ți se pare că sunt în pericol și că nu am intuit pericolul!
- Ok, dar dacă văd ceva mai rău, să știi că ma bag…
- Oh!
- Nici un oh!.... Shit!
- Ce-i?
- Mai e cineva, o femeie…
- Upsi! Avem noutăți! Cum arată?
- Păr roșu, lung, coadă, bine făcută, dar mică de înălțime, seamănă cu mine foarte mult, jur că parcă mă uit la o eu, mai matură…
- Pe bune? Ce face?
- Vine în spatele ăstora. Pare antrenată, pentru că se mișcă repede, dar ei par să nu o fi observat…
- O fi cu ei?
- Tot ce se poate, dar pare că nu vrea să fie văzută de ei… Shit!
- Ce mai e?
- Coițe, cine e tanti? A făcut un salt și dintr-un singur salt a ajuns pe o coamă mai sus, s-a așezat și pare că așteaptă ceva…
- E căcat! Ca să citez și eu din clasici în viață…
- Bă, ești nebun? Cum naiba a sărit așa?
- Se cheamă săritura panterei, dar nu știu mulți oameni să o poată face… E o săritură care te ajută să sari mult în înălțime și să ajungi pe lucruri aflate sus!
- Da? Și eu de ce nu o știu?
- Pentru că trebuie mult antrenament și multă putere de concentrare… Dar ce are pe ea?
- Un fel de fustă pantalon, o camașă și un hal de pelerină legată în talie cu o centură…
- Ce culoare e centura?
- Neagră! Dar are importanță?
- Are…. Cea ce vezi tu e un chimonou, iar centura arată gradul celui care îl poartă…
- Și? Ți-e cunoscută?
- Puțin, nu pot să îmi dau seama, ar trebui să simt mai multe!
- E! Ghinion, nu ai să simți, deoarece gagica a considerat să se ducă acolo sus prin săritura hipopotamului sau cum i-ai spus tu!
- A panterei!
- Asa, tot de la zoo este…
- Hmm… Ăilalți ce fac?
- Se apropie…
- Bine, e cazul să ies…
Ieși din ascunzătoare și își dădu jos haina lunga pe care o avea. Motociclista rămase înmărmurită când văzu pe el aceleași haine ca pe necunoscuta de pe munte…. O pereche de pantaloni ce păreau a fi fustă pantalon, o cămașă albă cu mâneci largi, un capot încins cu o centură roșie, completau echipamentul lui Ares. Acesta desfăcu centura, lăsă halatul deschis și își prinse centura direct peste pantaloni. Ieși în față, se așeză în fața bușteanului care servea drept punte peste o prăpastie și se făcu remarcat.
- Ares, ce faci tu aici?
- Te așteptam Xela, am înțeles că ai venit după ceva…
- Trebuia să îmi închipui că vei fi și tu pe aici, dar nu de data asta scumpule, cafeina aia e a mea și nu o să o iei tu!
- Hai să vedem…
Oamenii începură să traverseze bușteanul, dar Ares puse ambele brațe și începu să ridice bușteanul! Ceea ce pentru un om obișnuit părea ceva foarte greu, fu un mic efort pentru el. Omul care era în frunte, se dezechilibră și căzu, ceilalți făcură cale întoarsă. Ares auzi cum se armează armele, iar după modul lor de armare, întelese că erau simple pistoale. Sări în înălțime și se sui pe o coamă de munte!
“Ce căcat….”? Își zise motociclista! “Face și el aceeași săritură”?
Pistoalele începură să se audă, dar Ares era deja la adăpost. Motociclista se uita la femeia necunoscută… Aceasta privea atentă la cum se desfășurau lucrurile, având o cută de încruntare pe frunte, între ochii ei mici dar hotărâți. Încruntarea dovedea concentrare și neplăcere totodată. Motociclista rămase din ce în ce mai mirată de asemănarea dintre ele două, studiind-o atentă pe necunoscută pentru a înțelege cum de era posibil așa ceva!

Vâzând că Ares fugise, grupul celor 3 rămași, începură să treacă bușteanul și să ajunga de cealaltă parte… Ares observă mișcarea lor, intui că Xela va fi ultimul din rând, punându-se la adăpost. Îi auzi apropindu-se de locul unde se afla el și remarcă faptul ca doi mergeau în frunte, făcând un scut pentru Xela. Se așteptau ca atacul să vină de undeva din față și nici de cum nu își închipuiau că vor fi atacați de sus! Ares se lăsă să cadă fix în momentul când pașii celor din frunte se auzeau sub el. În cădere îi lovi pe aceștia și reuși sa le atinga brațele înarmate și să facă pistoalele să zboare în prăpastie.

Singurul risc era Xela, dar era un risc pe care Ares trebuia să și-l asume, pentru că această variabilă nu o avea sub control. Miza însă pe înfumurarea acestuia și pe faptul că în viața lui nu făcuse nimic cu mâna lui, ci tot timpul apelase la oameni și la păzitori. Și nu greșea, bazându-se pe păzitorii lui, Xela nu venise înarmat de această dată. De altfel el făcu cale întoarsă și își lăsă oamenii să se descurce. Ares începu să se învârta în jurul axei sale, cu un picior ținut la orizontală, să se asigure că are un spațiu suficient, pentru a putea să se gândească la următoarea mișcare și, eventual, să își dea seama de poziția adversarilor. Mișcarea kimonoului său îl acoperii, așa că era greu de știut unde este ca să poată fi lovit. În mișcarea sa, prinse picioarele unui adversar și le mătura. Pe celălalt nu îl găsise, dar avea el să își facă simțită prezența. Acționă rapid pentru a putea imobiliza măcar un adversar. Din mișcarea de rotație, se lăsă pe vine și se rostogoli spre locul unde adversarul picase. În ultima fază a rostogolirii, își desfăcu picioarele și le încordă, lăsând greutatea corpului său să facă restul. Picioarele sale nimeriră fix în abdomenul celui căzut și îl făcură să nu se mai miște. Ares îl apucă și îl trase până pe buza prăpăstiei, de unde îi făcu vânt. În același moment simții un curent de aer că vine spre el și se duse în aceeași direcție în care aerul se ducea. Celălalt adversar venea să îl împingă, dar nu intui că Ares va eschiva, așa că se duse din inerție în gol. Ares se ridică și porni să își caute drumul către buștean pentru a-l găsi pe Xela. Nu știa unde putea fi acesta și se uita împrejur. Știa că Xela nu o să îl atace, acesta dorind mai degrabă să supravietuiască decât să intre în luptă chiar dacă avea de luptat cu un orb pe care l-ar fi putut ușor învinge prin vicleșug, vicleșug la care Xela era atât de expert. Probabil că acesta plecase de mult, abandonându-și oamenii.

3
- Ai grijă! Se auzi strigătul motociclistei!
Un fâlfâit ca de aripi se auzi și o aterizare ușoară, calmă se făcu simțită fix în fața lui Ares. Acesta adulmecă aerul pentru a putea simții mirosul, își ascuți auzul, pentru a putea identifica noua amenințare care se profila în fața-i. Nu știa cu cine are de a face și acest lucru îl înnebunea… Necunoscuta ridică o mână, o întinse spre Ares. Odată cu gestul ei, vântul începu să sufle din acea direcție, din ce în ce mai puternic. Fruntea necunoscutei se încrunta din ce în ce mai mult, pe moment ce se chinuia să mențină acel curent de aer. Kimonoul lui Ares fu smuls si purtat departe, acesta însuși abia se ținea în curentul de aer, rezistând. Aerul puternic din jurul lui îi bombarda nasul și urechile, nepermițându-i să mai audă ceva sau să mai miroasă. Se simțea pierdut și nu știa ce forță înfruntă. Încercă să se miște, dar simți că dacă face orice mișcare, își pierde echilibrul și prăpastia e doar la doi pași. Vântul bătea din toate părțile. Un strigăt se auzi, dar Ares nu înțelese ce se strigă, vântul era prea puternic. Încercă să închidă ochii și să își aducă aminte ce învațase, ce putere putea fi cea pe care o înfrunta… Șcene de antrenament i se derulau prin minte, iar niciuna nu îi prezenta cum să răspundă. Îl cuprinse teama, nu știa ce să facă, era prins și habar nu avea ce să facă…

- Stai calm, ieși din tine și stai calm atunci când nu știi ce să faci. Trebuie să te concentrezi și să uiți de tine, comportă-te ca și cum nu ai fi acolo, gândește-te că nu ești acolo, gândește-te că nu vrei să fi acolo, gândește-te cu putere, concentrează-te!
- Dar unde să fiu?
- Pur și simplu, nu ești, nu trebuie să te gândești că ești în altă parte, sau altcineva, pur și simplu, gândește-te că nu ești, doreșteți să nu fi, pur și simplu să nu fi. Stai, te concentrezi și încerci să nu fi, să nu exiști. În felul acesta îți părăsești trupul și poți manipula elementele din jurul tău, poți simți ce este în jurul tău, te poți conecta la ce este în jur. Dar ai grijă, nu folosești asta decât în situații rare, atunci când chiar nu știi ce să mai faci, sau când te vei confrunta cu o forță de neînțeles.
- Există forțe de neînțeles?
- Există! Există oameni care antrenați, pot folosi o mulțime de elemente în favoarea lor. Există practici bune și practici rele. Cele bune e bine să le cunoști, cele rele nu. Dar cele rele pot fi folosite împotriva ta. Tot ce trebuie tu să știi e că folosind o tehnică bună potrivită, poți înfrunta tehnica rea care ți se aplica… Dacă îi reziști destul ca să poți riposta.

Ares începu să se concentreze, își dorea cu ardoare să nu fie acolo, să nu fie, să nu existe. Se concentra din ce în ce mai tare. Cu tot vântul din jurul său, broboane de sudoare îi apărură curând pe frunte. Dar nimic nu se întâmpla. Necunoscuta îl ținea în continuare în acel curent de vânt, începând să înainteze încet spre el. Ares își dorea să nu existe, murea de teamă și încerca să se concentreze, dar teama îl copleșise. Ar fi vrut să ridice mâinile, să implore, să roage, să plângă, dar nici măcar acest lucru nu putea. Curentul de aer era mult prea puternic. Pentru o clipă se gândi să renunțe, să relaxeze muschii și să se lase în bătaia vântului.

- Teama, teama este o forță care ne face să fim reținuți! Ne e teamă să nu fim refuzați de o femeie, ne e teama să nu fim respinși dintr-un grup în care ne dorim să fim, ne e teamă de eșec, ba chiar ne e teamă de succes. Teama e o forță constrângătoare puternică, poate chiar cea mai puternică dinnoianul de forțe care ne ghidează în viață. Totodată, ea este și cea mai păguboasă, nu ne ajută decât în puține ocazii, iar atunci când ne ajută, am putea să o înlocuim liniștiți cu alte forțe, mai bune, forțe conducătoare. Oamenii scapă în două situații de teamă, atunci când nu mai au nimic de pierdut și atunci când sunt foarte siguri pe ei, pe procedurile lor. În cel de-al doilea caz însă, există momente când omul nu va mai fi sigur, există momente când se va întâlni cu o situație pentru care nu are o procedură și atunci va fi crunt, pentru că va experimenta un sentiment pe care l-a uitat. Există și o a treia cale, denumită, a treia cale. În această cale, omul nu experimentează teama, își crează corpul, creierul în așa fel încât să nu experimenteze teama. Pentru asta trebuie un antrenament intens și să fiți gata să renunțați la tot într-o clipă. Numai atunci când nu mai sunteți atașați de nimic, atunci veți putea să nu mai experimentați teama. Pentru că teama, este un sentiment asociat cu atasamentul. Orice temere este de fapt o teama de a pierde ceva, o situație, o stare, un lucru, o ființa, sau viața. Nu bagi mâna în foc pentru că o sa te arzi, dacă o să te arzi, o să te doară, o să ai pielea arsă și poate ai să mori. Dar ce ar fi ca pur și simplu să bagi mâna în foc și să nu te gândești la toate astea? De astăzi, antrenamentul vostru va fi să eliminați teama…

Vântul curgea dur în jurul lui Ares. Acesta era transpirat tot, de la forța concentrării pe care încerca să o aplice. Începu să vadă flăcări în fața ochilor. Se uita la ele cum dansează. Era în fața unui șemineu, iar focul era plăcut… Își aminti unde văzuse acel foc, era focul din șemineul în fața căruia își depusese jurământul după moartea lui Zeus, același șemineu în fața căruia petrecuse clipe frumoase alături de Anna, același șemineu în fața căruia o plânsese pe Anna, același șemineu… Mâna sa se întinse și intră în foc, flăcările începură să îi mângâie degetele, palma, podul palmei. Ținea mâna în foc și nu simțea nimic. Focul în loc să îi facă rău, începu să îl încălzească, vântul din jurul lui dispăru încetul cu încetul, iar totul începea să devină liniștit. Tot nu auzea nimic, dar vântul nu mai exista.

Motociclista se uita uimită de unde era, la forța luptei care se ducea jos. Era o lupta crâncenă pe viața și pe moarte, deși niciunul dintre adversari nu folosise încă vreo mișcare de arte marțiale, ucigătoare. Și totuși, încărcătura și violența erau atât de mari. Ar fi vrut să îl ajute pe Ares, dar la ceea ce vedea jos, era perfect conștientă că nu poate. Deodată observă că vântul care era împrejurul lui Ares, incepu sa se îndepărteze și să se facă un vârtej în jurul lui. Era ca și cum în drumul său spre Ares, întâlnea un zid înconjurător de care se izbea și pe care trebuia să îl ocolească. Și ce era mai minunat, ca cercul de protecție din jurul lui Ares se mărea. Necunoscuta își încetă înaintarea. Ares stătea nemișcat, drept, concentrat, menținând cercul de protecție din jurul lui. Necunoscuta lăsă mâna în jos și vântul începu să se îndepărteze. Ares nu simți schimbarea, așa că necunoscuta începu să se apropie din nou de el. Motociclista sări de unde era și dădu să se arunce asupra lui Ares, pentru a-l feri de necunoscută. Insă se izbi ca de un zid în jurul lui Ares și căzu. Necunoscuta o observă și ridică mâna. Curentul de aer reveni și o purtă pe motociclistă până sus, pe coama muntelui, așezând-o acolo. Ares simți izbitura în zidul lui de protecție, așa că îl reduse până îl elimină de tot. Simți că vântul nu mai este în jurul lui și că poate să se miște. Necunoscuta îndreptase aerul în altă direcție, iar el putea auzi și mirosi dinn nou. Necunoscuta se apropiase mult, iar Ares rămase ca trăznit când recunoscu parfumul. O parte din curentul de aer făcu ca părul necunoscutei să îi vină în față lui ares, iar mângâierea lui îi trezi sentimente de mult apuse și șopti!

- Agapi mou!
Necunoscuta se întoarse și opri curentul de aer. Se apropie de Ares și îi puse mâna pe față. Îl mângâie încet de-a lungul obrazului, ducându-și unghiile sale lungi în spatele urechii lui Ares și mângaindu-l. Cealalta mână se ridică și făcu același lucru cu celalalt obraz și ureche. Mâinile coborâră pe gât și apoi pe piept.

- Ești bine, Ares! Foarte bine...!
- Da, Shihan! Sunt bine…
- De ce?
- Mi s-a cerut, Shihan! Mi s-a cerut ca pe o datorie…
- Bine… Și crezi că vei putea duce datoria la bun sfârșit?
- Nu știu, Shihan… Nu știu…!
- Întodeauna pot apărea lucruri pe care nu le-ai prevăzut, ce te faci atunci? Dacă ajungi într-o situație din care nu mai poți să ieși, sau din care ieșitul este greu și cu pagube mari? Dacă îi pui pe alții în situații grele, situații din care nu mai pot ieși, sau ieșitul să fie cu pagube mari?
- Nu mă intereseaza de alții, Shihan! Sunt singur…!
- Ești? Chiar ești? Și fata de pe munte cine-i?
- Nu știu!
- Cum nu știi?
- Nu știu!
- Adică, pot să o omor aici și nu îți pasă?
- Nu-mi pasă!
- Dar eu?
- Tu, Shihan?
- Eu… Sau poate nici de mine nu îți mai aduci aminte?
- Ba da…

Necunoscuta se apropie și depuse unsărut pe gâtul lui Ares… Zeci de frânturi de amintiri năvăliră în mintea lui în acel moment. Trecu prin toate acele sentimente pe care le știa ingropate de mult. Bucuria, tristețea, furia, frustrarea, razvrătirea, deznădejdia, iubirea, ura, disperarea și multe altele, toate trecură într-o fracțiune de secundă prin inima lui.

- Sărutul morții…! Agapi mou….!
- Da, Agapi….
Mâinile necunoscutei coborâră și prinseră mâinile lui Ares, degetele sale mari, mângâiară palmele acestuia, urcând ușor spre încheieturi. Încet, încet, mâinile urcară pe antebrațe, dezmierdând fiecare centimetru de piele întâlnit, apăsând, mângâind, presând, dezvoltând un întreg ritual al dragostei dintre cei doi. Mâinile lui Ares se ridicară, cuprinseră în brațe șoldul îngust și îl traseră câtre el. Parfumul cunoscut îi invadă nările, iar părul îi mângâie fața din nou. Mâinile sale urcau și coborau pe spatele necunoscutei, reîntâlnind fiecare centimetru cunoscut și atât de drag lui. Fiori de durere treceau prin Ares, simțind toate acele amintiri care reînviau.
- Pentru ce, pentru ce ne aflăm aici Agapi? Dece…?
- Pentru că tu intri unde nu trebuie și uite, acum suntem aici…
- Dar te iubesc…. Nu pot…. Nu vreau…. De ce…?
- Te comporți ca un copil! De parcă nu ai știi de ce… Ai făcut niște alegeri, asumăți-le!
- Eu plec, renunț! Ne vom întâlni altă dată, în alte condiții și poate va fi mai bine…
- Ritsu – rei Judoca!
- Shihan - Rei!

Se despărțiră, se înclinară și mână Chipului se înfipse în gâtul lui Ares. Acesta se împinse în acea mână încordându-și muschii gâtului și încercă cu mâinile sale să prindă centura Chipului. Reuși și o ridică de la pământ, încercând să o aducă într-o poziție în care să o imobilizeze la sol, pentru a putea să câștige timp, timp pentru a-și construi strategia cu care să poată ieși cumva din acea luptă și să nu omoare Chipul care îi era atât de drag. Lupta începuse și totul era fără sfărșit. De data asta nu mai erau antrenamente, nu mai erau competiții, era pe viață și pe moarte, iar unul din ei nu mai avea... Va urma

Zei și gangsteri - de partea intunericului partea 1

0
Ți-am scris, bunul meu prieten, fapte ce s-au întâmplat în România de de mult, în România aceea pe care acum nimeni nu o mai cunoaște. România plină de corupție în toate autoritățile, pe teritoriul căreia colcăiau spioni din toate serviciile secrete, România în care oamenii cinstiți abia trăiau de pe azi pe mâine pentru că resursele cele multe erau acaparate de oligarhi și corupți.În zilele acelea, un singur om a avut curajul să iasă în afara legii și să lupte împotriva tuturor răutaților, iar faptele sale, cele care să nu îl incrimineze prea mult, ți le-am relatat în scrisorile mele anterioare. Am ascuns identități cât am putut, pentru că, chiar dacă timpul a trecut, sigur se vor mai găsi și astazi mulți care să-I poarte sâmbetele și să îi dorească moartea, realizând astfel o razbunare mult așteptată.

Îmi scrii că te-au mișcat mult faptele, trăirile acestui om, modul în care s-a descurcat și ceea ce a făcut și te-ai arătat interesat de mai multe fapte cu el. Ți-am promis că poate am sa scriu o carte cândva și asta am si incercat să fac prin aceste scrisori pe care ți le-am trimis până acum. Dar astăzi, voi sari puțin în timp și am să îți relatez alte întâmplări, care nu vin neaparat în ordine cronologică cu cele de până acum, alte întâmplări în care Ares a trebuit să aleagă între bine și rău!

1
Soarele încălzea faleza din Eforie Nord, dând o strălucire nisipului și mării, ceea ce făcea ca totul în jur să fie cald și luminos. Era doar ora 8 dimineața, dar căldura era deja mare, iar marea îmbia cu undele sale la o baie matinală. Vilele și hotelurile de pe plajă, se înșirau unul după altul, alcătuind un mozaic interesant de clădiri împrăștiat de-a lungul șoselei de aprovizionare care deservea barurile și terasele aflate pe plajă. Adriano, Yza, Reyna, Solero, toate se aflau la început de sezon și se pregăteau pentru a primi turiștii care urmau să vină pentru a-și petrece un concediu la mare. La început de sezon, doar cunoscuții și ce-i de a-i casei puteau sta acolo, sau câțiva clienți excentrici ccare doreau și puteau obține acest lucru.

O rază de soare atinse pleoapele lui Ares, încălzindu-le și anunțându-l că e dimineață. Se trezi și se întinse. Era atât de bine să te odihnești, să stai și să te rupi de marea misiune a vieții tale, să îți bagi picioarele în toți și toate și să nu îți mai pese de nimic. Pur și simplu să stai și să uiți de orice, să simți doar cum trece timpul și nimeni și nimic să nu te deranjeze. Se afla deja de 3 zile în această ascunzătoare și trăia liniștit.
Vis-a-Vis de el, se afla cârciuma lui preferată, “La stuf”, locul unde-i plăcea să stea dimineața, să savureze o cafea și să admire natura.

Ca în fiecare dimineață, se dădu jos din pat, își aruncă papucii în picioare, își luă bastonul și, târșâindu-și leneș picioarele, o porni spre cherhana. Ajunse acolo și fu întâmpinat cu familiaritate de fata de la bar:
- Late Machiato?
- Da, te rog, mi-l duci la masa aia cu soare te rog…
- Sigur, stai puțin că o să duc cafeaua și vin sa te ajut să mergi la masa respectivă.
Aparatul începu să zgomotească și în 30 secunde cafeaua lui Ares era gata. Fata i-o duse la masă și apoi veni să îl ajute pe Ares să se ducă la acea masă. Luându-și și ea o cafea, se așeză să stea alături de el.
Liniștea era deplină, soarele încălzea aerul din jur, iar Ares îi căută căldura cu fața și cu ochii.
Își amintea că îl văzuse odată și că îi plăcuse mult soarele, dar acum nu mai putea decât să îi simtă căldura și să iși imagineze ceea ce își mai amintea. Coborâ ochii și ascultă ce îi spunea fata. Apoi gândurile îi zburara iarăți aiurea…. Stătea acolo și asculta marea care, prin vuetul ei, dorea să îl liniștească, să îi alunge amintirile triste și să îi redea speranța că zile bune vor mai veni.

2
Cu o seară înainte, motociclista își luase agregatul și pornise într-o goană nebună spre Constanța. Primise informații noi și trebuia musai să fugă să oprească ceva groaznic ce urma să se întâmple. Parul ei, altă dată blond, acum curgea lung și brun pe umeri, iar privirea-i încruntată dovedea că are în suflet ceva crâncen cu care trebuie să se lupte. Alerga în goana motocicletei, sperând să poată ajunge la timp să împiedice cruntul eveniment ce era pe cale să se desfășoare. Dorea să ajungă din urma trupa de asasini ce tocmai plecase și să încerce să îi oprească singură, până când aceștia ar fi ajuns la locul faptei, dar ar fi fost mulțumită dacă ar fi reușit să ajungă acolo să poată măcar să ajute la oprirea lor. Nu se îndoia ca cel vizat s-ar fi descurcat cumva, dar îl știa cât de nesăbuit este și cum se supune pericolului inutil.
De altfel știa și de ce! Omului nu îi mai rămăsese nimic de făcut și își căuta moartea cu orice preț. Pentru asta, se băga în treburile cele mai periculoase, nepăsându-i de ce anume poate să se întâmple.
Cei mai buni prieteni îi fuseseră executați, o iubită îl înșelase, nu oricum, ci trădându-l dușmanilor, cealaltă fusese nevoită să plece, iar omul își jurase ca nu va mai iubi vreodată.
De aceea tot ce putea obține o femeie de la el, era o prietenie sinceră, bazată pe devotament și în care, omul și-ar fi dat și viața ca să poată ajuta.
Toate aceste lucruri îi treceau prin cap motociclistei și încă multe altele, gândindu-se la omul pentru care alerga acum să îl ajute și pentru care ar fi făcut orice.
Ajunse în preajma localității unde știa că se găsește omul. Cu spiritu-i de observație dezvoltat, își dădu seama rapid că nu mai era singură, alte motociclete făcându-și simțită prezența. Motociclista opri motorul, dar lăsă motocicleta să meargă din inerție, o îndreptă spre un tufiș, în care intră cu totul. Camuflă cât putu mai bine motorul și o porni încet spre una din vilele de pe plajă. Costumul său de motociclistă o ascundea foarte bine în faptul serii. Îi auzi pe ceilalți cum își opresc motocicletele și pe unde, văzu în întuneric lumini care umblau printr-o vilă aflata la 2 clădiri mai departe, văzu și vila în care știa că se află omul. Observă că acesta nu avea lumini sau televizoare aprinse și fu mai liniștită. Rămase de gardă, neștiind ce urma să se întâmple și ce informații au asasinii despre om.

4
Dimineața o prinse cu ochii pe geam supraveghind cele două vile. Îl văzu pe om ieșind din vilă și înjură:
“Ai căcat! Ce dracu ai ieșit așa în câmp deschis prietene! Nici măcar nu te asiguri?…”.
Se duse și își luă arma, celebra mitralieră pe care o avea și cu care îi mai salvase viața omului odată. Crăpă încet ușa, lăsând-o să se miște ca și cum vântul ar fi deschis-o. Se sprijini de cealalta parte a ușii, se lăsă pe vine și începu să mearga cu spatele lipit de perete, pentru a nu fi văzută dinspre vile. Spera în felul acesta să mențină efectul surpriză pe care îl avea de partea ei, în lupta cu cei 3 asasini care îl urmăreau pe om. Nu observase nicio mișcare la vila asasinilor, ceea ce însemna că aceștia aveau anumite ordine de a nu trece la treaba imediat. Se mai mișcă puțin și se uită spre tavernă. Îl văzu pe om la masă cu o fată, vorbind și bând o cafea. Știa exact ce este în acea cană, îl văzuse de atâtea ori bând acea porcărie de late machiato. Chiar îi spusese odata:
“Zău așa, parcă ai fi pipiță”!
Își aminti că remarca îl înveselise pe om și zâmbi.

5
În liniștea naturii, urechile lui Ares surprinseră un zgomot de târșială care venea dinspre una din vilele de mai în față. Era ca și cum cineva se râcâia de peretele vilei, mergând încet. În același timp auzi două arme armându-se și amândoua traseră în același timp. Instinctul îl aruncă la pământ imediat, în zborul lui, dărâmând-o și pe fata de lângă el și culcându-se peste ea. Aceasta începu să țipe isteric. Ares o plesni peste față și îi puse mână la gură pentru a atenua zgomotul făcut și pentru a nu îl demasca. Fata, după tratamentul administrat, se opri din țipat și lacrimi începură să îi curgă din ochi. În același timp Ares simți un lichid călduț care îi atingea picioarele și se prelingea… Fata fu scuturata de niște convulsii de plâns violente. Ares îi spuse în șoaptă:
“Plângi în liniște, nu s-a terminat încă.”.
Stătu acolo și o ținu pe fată culcată. Încet, încet, aceasta se liniștii și se destinse. Împuscăturile reîncepuseră, iar gloanțele zburau pe deasupra lui Ares și a fetei. Acesta încerca să înțeleagă ce se întâmplă și cum dracu să iasă din situație. Cum naiba îl găsiseră și cine erau? Dar astea erau chestiuni cu care să își bată capul mai târziu. Acu, important era să iasă cumva din situație și să o scoată și pe fată din situația respectivă. Începu să o pipăie pe fată să vadă dacă e rănită pe undeva. O întrebă în șoaptă:
- Ești rănită, te doare ceva?
- Nu! Răspunse ea. Doar câteva zgârieturi pe care le-am căpătat în cădere…
- Bine, rămâi nemișcată, încerc să ies din zonă să îi atrag după mine. Probabil că pe mine mă caută, așa că te duci la adăpost când ajung destul de departe! Ai înteles?
- Da!
Ares începu să se târâie încet, să își găsească drumul. Își prinse bastonul cu dinții, pentru a-și putea folosi mâinile la târâit și la pipăit drumul din jur. Se îndreptă spre șosea pentru a putea ajunge cumva la o vilă. În interior, spațiile deschise erau mai puține și lupta se putea purta altfel, armele nu mai erau așa eficiente.

6
Motociclista îl văzu când a început să se târâie! Îl admira fără limită. Cum putea executa fiecare mișcare calculat, perfect, nicio greșeală. Pas după pas, făcea mișcarea care trebuia. Știa că omul e un apparat de luptă, dar de fiecare data râmânea uimită atunci când îl vedea acționând. Voia cumva să î idea un semn, să îi spună ca e acolo, dar orice zgomot i-ar fi trădat poziția și nu putea să se expună chiar așa. La un moment dat văzu mâna omului că se ridică și că I arata 3 degete în jos.
“Căcat! Dar cum dracu știe”?
Degetele începuseră să se strângă unul câte unul, marcând secundele. La al doilea deget motociclista ridică arma și luă în cătare vila în care asasinii își aveau cuibul. Când și ultimul deget fu strâns, omul aruncă bastonul înspre vila sa, apoi sări în picioare, se expuse pentru 3 secunde, după care făcu o tumbă și traversă strada rostogolindu-se. În același timp o luminiță se aprinse la geamul asasinilor. Motociclista ochi luminița și trase. Un strigăt de durere se auzi și un corp căzând. Omul ajunse lângă vila sa și la adăpostul pereților și al gardului se duse spre vila motociclistei. Nu se opri lângă aceasta, ci intră de-a dreptul în vilă ca și cum ar fi căutat adăpost acolo. Motociclista începu să se miște încet spre intrarea vilei sale, parcurgând în sens invers drumul pe care îl făcuse mai devreme. Intră și ea în vilă, dar rămase la fereastră ca să supravegheze.

7
- Cine ești? Se auzi întrebarea lui Ares. Îmi pare că te cunosc.
- Cum ai știut că sunt aici?
- Te-am auzit!
- Ai, cacat! Și ziceam că am fost deșteaptă cu planul acela și că nu las nici un fel de urme…
- Ai fost, nu ai lăsat, doar eu te-am auzit. Drept dovadă ești aici vie încă!
- Da, ce să spun!
- Dar cine ești? Îmi pare că e a doua oară când mă scoți din rahat, iar data trecută nici nu am apucat să îți multumesc… Totodată vocea ta îmi pare cunoscută și parfumul...
- Mda, așa s-ar zice, dar poate îți vei plăti și datoriile cât de curând!
- Și răspunsul la întrebare este?
- Că nu trebuie să știi, sunt o necunoscută și așa vreau să rămân. Eu te știu pe tine și asta e de ajuns!
- Da, dar pe mine m-a învățat mama să nu vorbesc cu necunoscuții și mai ales nu cu necunoscutele!
- Ce să-ți zic! Folosești vechile glume ale lui Hermes, genial! Glumele tale unde sunt? Au dispărut?
- Ok. Deci știi și de Hermes. Probabil că știi și ce a pățit!
- Da!
- Și atunci ce cauți?
- Îți scot curul ăla mare din probleme, ai ceva împotrivă?
- Hmmm….
- Fii atent! Mai e unul. Motocicleta mea e în spate într-o tufă, putem să plecăm imediat, sau să încercăm să îl lichidăm și pe ăla!
- Hai să plecăm…
- Și dacă ne arde el?
- Se cheama ca am fost provocați!
- E căcat, fiule! Domnul corectitudine întodeauna…
- Asta e, ăsta sunt eu!
- Bine, cred că știu cum să îți plătești datoriile!
- Cum?
- Am avut un prieten, unu care m-a rănit mult și vezi tu, eu nu sunt mister corectitudine ca tine, vreau să mă răzbun, vreau să moară!
- Să moară? Dar nu ești cam crudă?
- Ce-ți pasă!
- Păi? Du-te și omoară-l! Ce să fac eu? Văd că te pricepi bine!
- Treaba e că nu mă pot apropia de el. Nu știu dacă chiar vreau să îl omor, dar aș vrea să îl sperii nițel!
- Nu prea există cale, nu merge doar să îl sperii! Pentru că odată ce va știi cine i-a făcut ce i-a făcut, va începe o vânătoare cruntă. Mai ales dacă cumva și el e din cealaltă lume…
- Da, este din cealaltă lume, că altfel nu îmi băteam capul cu el atât. Acum are 2 zdrahoni lângă el și nu îl pot prinde singur niciodată.
- Și ai vrea ce!?
- Să mergi cu mine și să îl omori!
- Cum îl cheama pe tipul acesta al tău?
- Xela!
- Chiar șeful mafiei canalelor? Ungurul ăla?
- Da, el!
- Ce naiba a avut de împărțit una ca tine cu unul ca el?
- E, nu întreba! Oricum, nu pentru întrebări am venit eu aici!
- Și dacă nu vreau?
- Atunci te las aici, mai ai un ins după tine și aș vrea să văd cum te descurci!
- O să ai ocazia și mai vorbim după!
Ares ieși în fugă din vilă, pe ușa din spate. Alerga încet ținându-se de zit, ajungând în spatele vilei unde erau asasinii. Intra și acolo pe ușa de serviciu și se opri un moment să vadă ce se întâmplă. Auzi gemete și vorbe la etaj. Se pare că motociclista făcuse ravagii, dar nu capitale. Ieși înapoi și se întoarse la vila unde îl aștepta motociclista. Aceasta era tot la fereastră, supraveghind șoseaua. - Hai să mergem, ăia de acolo par imobilizați pentru o vreme și în curând cred că vine și poliția.
- Bine!
Ieșiră din vilă și se duseră spre motocicleta ascunsă. Se suiră pe motocicletă, iar motociclista porni motorul și acceleră. În curând, vântul îi însoțea pe drumul lor spre bucurești și spre groaznica răzbunare a motociclistei, răzbunare pe care Ares avea să o infăptuiască, intrând astfel de partea întunericului.

Va urma!

Inceputurile razboiului, partea a doua

Trenul fugea prin noapte dinspre o direcție spre alta. Viteza sa era amețitoare facând lucrurile care treceau în direcție opusă să pară fantomatice în existența lor pentru câteva secunde pe lângă trenul în care Ares călătorea.

Statea singur într-un compartiment, singur pentru că se infunda-se în gandurile sale, singur, pentru că suferea. În compartimentul său mai erau și alții, tovarășii lui de drum, dar oricât se straduia, Ares nu se putea concentra să înțeleagă ce se vorbește. Frazele treceau pe lângă el de parcă ar fi fost rostite într-o limbă străină. Auzea literele, auzea cuvintele, dar înțelesul lor îi era străin deși erau rostite în limba sa natală. Suferința sa îi astupa înțelegerea și nu putea să treacă peste asta, nu putea să se concentreze pentru a răspunde măcar monosilabic frazelor care îi erau adresate.

Înțelese la un moment dat că cineva îl întreabă dacă îi este rău. Răspunse că nu și căzu în gândurile sale. Gânduri pline de o singură voce, voce care îi șoptea vorbe dulci care nu aveau să mai dispară niciodata din sufletul lui. Se ridică și ieși pe hol, vocea îl însoțea și îi spunea să fie liniștit că totul va fi bine. Printr-un fulger de gândire se gândi că ființa aceea reușise să îi adoarmă orice simț de apărare și că ar putea fi foarte ușor vulnerabil dacă unul sau mai mulți dușmani l-ar urmări și ar vrea să îl atace. Durerea îl însoțea pretutindeni și nu putea scăpa de ea, iar lacrimile îi țâșniră din ochi.

Privea dus pe geam, acolo unde ar fi vazut odinioară peisaje și locuri frumoase, apuse toate, pentru că era orb. În sufletul său se întorcea un mare vârtej, vârtej care îi rupea inima în două și i-o cosea invers. Mai simțise asta, iar a doua oară era deja prea mult, își promise să nu mai simtă asta niciodată și furia crescu în el.

Infipse un pumn și încă unul și încă unul și altul în bara care trecea prin fața geamurilor, vrând să facă zgomot cât mai puțin, să nu alarmeze oamenii din jur. Durerea i se răspândi în brațe imediat, bara de metal răspunzând cu o fortă egală la loviturile sale puternice. Mâinile i se zdreliră, iar cu ele iși șterse lacrimile care ii curgeau pe obraz. Sarea lacrimilor îl arse peste julituri și durerea fizică îl ajută să își capete puțin calmul și să încerce să se gândească ce mai e de făcut.

Negura curgea pe lângă tren, ducând cu ea fiecare gând a lui Ares, iar el privea trist în zare, sperând ca măcar odată trenul să se oprească acolo unde ar fi vrut și el. Trăise pentru alții, trăise pentru toți și ori de câte ori avusese ocazia să trăiască și pentru el, totul îi fusese interzis, sau îi fusese smuls fără milă, odată cu încă o bucată din sufletul lui. Se întreba oare cât o să mai dureze până acel suflet o să se termine de tot și până când nicio bucată nu va mai rămânea din el.

Chipul ființei îi apărea în minte, așa cum și-l închipuia el, atât cât putuse să își dea seama prin simțurile sale.
Roscat si bland, cu o față senină, cu sprâncene frumoase și cu părul prins în coadă, imaginea îi trecea pe dinaintea ochilor. Trenul se opri, iar Ares se duse la baie, vrând să facă loc celor care urcau, dar nevrând să intre înapoi în compartiment. Ieși din baie și rătăcii aiurea prin tren, se duse două vagoane mai încolo și se întoarse. Un controlor dădu să intre în vorbă cu el, dar Ares îl expedie cu un răspuns monosilabic și își continuă drumul prin tren.

Se gândea la ce fusese și cum, cum începuse și ce avea să urmeze. Deocamdată era atât de singur cum nu mai fusese de multă vreme. Trenul alerga mai departe prin noapte, iar din când în când stâlpi de iluminat spărgeau întunericul. Ares reuși să îi zărească cu ultimele sale rrămășițe de percepție luminoasă. Totul părea gol în jurul lui și el părea că se prabușește în sine. Sentimentul de singurătate se accentua pe moment ce timpul trecea, iar Ares știa că nu există o limită și că, cu cât cade mai adânc, cu atât revenirea devenea din ce în ce mai imposibilă. Și cu toate acestea nu putea face nimic, era acolo și suferea, cădea și nimeni nu era alături să îl ridice.

Deodată auzi din spate:
- Zdravstvuite gospodin Radu!
Ares îngheță, era exact lucru de care avea cea mai puțină nevoie, întâlnirea cu un dușman pe tren. Vocea venise din spate, de acolo de unde venise Ares, acolo unde trebuia să se întoarcă spre compartimentul său. Se afla la penultimul vagon, iar în față era ultimul vagon și finalul trenului. Nu avea unde să se retragă și nici cum să sară sau să scape, pentru că ușile din spate erau legate cu un lanț gros, iar cele laterale, închise electronic, nu se puteau deschide în timpul mersului.

Ares se retrase cât putu pentru a putea evalua situația. Durerea era acolo cu el și dintr-o dată nu i se mai păru important să se apere. Se întreba că la ce bun să o facă. Oricum chipul nu are să mai fie cu el niciodată, așa că putea să și moară că nu mai conta. Totuși, zise că ar fi rușinos să moară fără luptă, el care se luptase toată viața să supraviețuiască, măcar să aibă impresia că făcuse ceva să trăiască. Oricum nu ar fi contat după, dar în momentul morții ar fi fost o împăcare. Și-ar fi zis că el, celebrul luptător și apărător, murea luptând.

Își dădu seama că va pierde pentru că era prima dată când resemnarea pusese stâpânire pe el, iar antrenorul îi spusese:
“Atât timp cât crezi că poți să câștigi o luptă, ai șanse reale să o câștigi, dar să știi că, atunci când vei simți tu însuți că nu poți câștiga, sau că nu merită să mai câștigi, înseamnă că a venit sfârșitul și că vei pierde cu siguranță. Mai bine fugi, dacă poți, când vei simți asta, poate îți trece și în lupta următoare intri încrezător. Dacă nu poți, sau dacă nu vei vrea să fugi, să știi că atunci a venit sfârșitul. Intră în luptă și luptă, cum îi stă bine unui luptător, unui adevărat judoca, dar nu vei câștiga, așa că să fi pregătit de înainte despre ce o să urmeze”.

Ares știa, simțea că finalul venise, se pregătise și se gândise la tot. La toate acele șcene care cică îți trec prin fața ochilor atunci când vine moartea. Își aminti cum o salvase pe Ana, își aminti de Li-Ataena și de trădarea ei, merse și mai adânc în trecut și își aminti nenumăratele ore de antrenament, nenumăratele lupte, nenumăratele competiții în care luptase până să devină un proscris. Își aminti șcene de când vedea și de după ce nu mai vedea, văzu totul ca și cum era aevea. Iar spre final, își aminti chipul, chipul care provocase întreaga acea durere…

Simți că ceva zboară spre el și se feri, un zgomot se auzi în spatele lui, un zgomot ca de metal care cade. Ascultă atent să vadă mișcările adversarului, să simtă de unde avea să vină următoarea mișcare, dar ori că nu se putu concentra destul, ori că adversarul era unul al naibi de bun, dar următoarea chestie pe care o simți fu o lovitură care îi explodă în plina figură. Instinctiv ridică mâinile, uitând parcă toate acele ore de antrenament, iar următoarea lovitură îl prinse descoperit și îl îndoi. Adversarul îi nimerise ficatul, tâindu-i respirația. Ares se lăsă ușor pe vine pentru a se apăra mai bine, dar un picior ateriza după ceafa lui și îl făcu să se întindă complet.

Încercă să se adune, să își dea seama ce se întâmplă, care era următoarea mișcare corectă de făcut, dar o lovitură îi explodă în vintre făcându-l să scoată un urlet de durere. Oamenii ieșiră pe hol la acest urlet și adversarul său nu mai avu timp. Sări, luă cuțitul de unde căzuse și îl infipse adânc în inima lui Ares, care era descoperită. Un al doilea urlet se auzi, iar adversarul trase cuțitul, trase semnalul de alarmă, deschise ușa și sări.

Ares simți lovitura, simți cum de data asta inima sa se despică la propriu în două, scoase un urlet de disperare și de durere. Avea să moară nici cum altfel, decât înjunghiat în inimă, în inima aceea care iubise și suferise atât. Agonia punea încet, încet stăpânire pe el și se gândi că nu își închipuia că poate să doară atât. Se consolă cu gândul că încurând aveau să înceteze toate, și durerea fizică, și durerea sufletească și singurătatea.

Tovarășii săi de călătorie veniră, iar printre ei se vedea chipul, chipul care venea ne știind ce avea să vadă. Fuseseră anunțați că un accident avusese loc cu colegul lor și veniseră să vadă despre ce e vorba. Când se apropie destul, chipul scăpă un strigăt văzând halul în care se găsea Ares. Se aruncă peste el și îl luă de mână strigându-l, implorându-l să nu moară, rugându-l să rămână acolo cu ea. Ares o strânse de mână și cu un ultim horcăit îi spuse:
- Sagapo parapoli! Agapi-moo.
Lacrimi țâșniră și de data asta, dar acum curgeau din alți ochi, ochi care nu credeau că atât de repede aveau să piardă ceva drag.

O echipă a autorităților se sui la bordul trenului și făcu o evaluare. Luă declarații de la însoțitorii lui Ares, de la oamenii care fuseseră martori la încăierare, de la personalul trenului si de la oricine ar fi putut da orice detaliu. Corpul lui Ares fu ridicat și pus într-un sac de prelevat probe voluminoase. Oamenii șocați discutau între ei despre grozăvenia petrecută, nimănui nu îi venea să creadă cele întâmplate. Printre ei un chip stătea trist, împietrit și 10 ani păreau că au plecat de pe el, fulgere de mânie străluceau în acei ochi, iar ele nu prevesteau nimic bun pentru viitor.

Trenul se puse în mișcare, nimic nu se întâmplase, totul era la fel. Trenul, întunericul, luminile fugare, totul. Numai că o viață neimportantă nu mai era. Dar trenul nu are timp, nu stă în loc pentru orice viață. El își continuă drumul mai departe prin întunericul vieții sale, lăsând în urmă numai cadavre.

.....

Usa se deschise și Ares se trezi brusc. Adormise și visase din nou ciudat. De când îl aduseseră în celulă nu făcuse decât să se gândească cât și cum ar putea colabora cu acest organism care se prezenta drept S.I.E. Adormise și visase, dar ce vis ciudat, se indragostise, dar cât de tare, nu mai simtise asa ceva din liceu, de când, dar mai bine lasă…

“Dar chipul, chipul acela, doamne ce frumos era! Să fie cum o fi spus antrenorul, că voi visa când și când ce o să se întâmple în viitor? Nu aș crede așa ceva, nu l-am crezut nici atunci, nu cred nici acum. Dar zău ca mi-ar plăcea ce era în vis, desigur mai puțin partea cu suferința și aia în caremor. Nu ajung eu acolo să renunț la o luptă, never de never”.

Își aduse aminte de Anna și de ce îi făcuseră în ajun. Își jură că va face ce vor acești câini, dar se va răzbuna și pe ei într-un mare fel. Se ridică și porni cu însoțitorii spre biroul polițiștilor.

- Bună dimineața domnule, gata să batem palma?
- O fi bună la tine, dimineața asta. Unde e fata, ce ați făcut cu ea? Nu discut nimic până nu o văd că e bine.
- Ad-o!
Anna fu adusă și așezată pe un scaun. Ares ridică mâinile încătușate și le puse pe chipul ei. Îi recunoscu nasul, linia ochilor, sprâncenele, genele, linia maxilarului și văzu că era foarte destinsă și fără nicio reacție.
- Ce i-ași făcut nenorociților, de ce stă așa! Anna, zi ceva!
- Nu te zbate atât, că e sedată! Ai zis că vrei să vezi dacă e bine, nu că vrei să și reacționeze. Oi fi vrut să ți-o dăm și la o partidă de sex înainte ca să te asiguri!
- Porc de polițist, nu e nimic între mine și ea, cel puțin nu încă…
- Zău? Că mititica prin somn numai numele tău îl repetă, îți spune când Radu, când Ares, mai scapă și câte un iubire, din când în când…

Sufletul lui Ares se umplu de milă. Acea ființă ținea la el, iar el o trădase, ajunsese în halul în care era numai din cauza lui. Își dădu seama că era un monstru și că îi făcea pe toți cei dragi să sufere.
Zeus murise, Hades și Hermes dumnezeu știe pe unde erau și ce îndurau, iar Anna, Anna fusese biciuită din cauza lui. Din cauza incăpățănării lui și a principiilor lui cretine, un om suferise, un om, mai mult, o femeie. Și acum mai afla că femeia respectivă și ține la el. Și-ar fi spart capul de pereți, să termine odată cu atâta suferință în jurul lui, dar dorea măcar să iasă din situația aia și să îi scoată și pe ceilalți, chiar dacă asta ar fi însemnat să se bage în ceva din care știa că nu mai are cale de ieșire.

- Bine, ați vrut să colaborăm, dar am niște condiții!
- Auzi, ai condiții, crezi că ești în poziția să pui condiții, sau poate nu îți aduci aminte ce frumos sună biciul pe pielea iubitei tale. Trebuie doar să ne spui, Cristina e alături și e gata să își facă treaba.
- Javră ce ești! Condițiile pe care o să vi le pun fac parte din treaba mea, fără ele nu am cum să vă ajut.
- Să auzim.
- Vreau acces la toate dosarele, absolut toate, daca vreau să văd o informație, trebuie să am acces.
- Se face.
- Vreau să nu fiu mințit sau intoxicat cu informații, când va trebui să dispar, va trebui să o știu și voi face de așa natură încât să dispar.
- Bine, fără intoxicări și informații greșite.
- Ok. Care e prima chestie pe care trebuie să o fac și cum vom ieși de aici?
- Hades și Hermes te vor scoate, de ceva vreme pun un plan de evadare la cale, ajutați și de noi puțin, dar ei nu o știu. Li se va înlesni calea spre tine și te vor scoate.
- Și ea?
- Ea va veni după, după ce ne asigurăm că ne faci prima treabă și că ești murdar astfel încât să te avem la mână și să nu mai avem nevoie de zălog. Momentan ea râmâne gaj aici pentru buna ta purtare. Ne tragi pe sfoara și mititica moare.
- Hmm… Parcă nu așa ne-a fost înțelegerea…
- Nu o fi fost, dar asta e târgul. Treaba ta acum e să descifrezi codul acela și să organizezi cu oamenii noștri o contra ofensivă la ce e acolo. Dacă vrei să îți implici și oamenii tăi, nu ai decât, dar recomandarea noastră ar fi să nu. Așa că trimitei pe unde crezi, dă-le ce vrei tu de făcut. Și nu uita că nu trebuie să știe că lucrezi cu noi, deci totul cât mai natural cu putință.
- Am înțeles.
- De nume de cod nu ai nevoie, pentru că deja ai unu, ai lucrat foarte bine până să lucrezi pentru noi. Și ca să vezi că suntem buni, îți și plătim munca, vei avea 50000 euro pe lună, la care se adaugă și sume forfetare pentru organizarea și susținerea misiunilor. Așa că dacă ești băiat bun, poate nu va trebui să dispari niciodată, poate te vei retrage la adânci bătrânețe, pe o insulă frumoasă și îndepărtată…
- Așa le spuneți tuturor și săracii visează la insula aia până se trezesc cu un glonț în șira spinării de la tine sau unul de a-i tăi.
- Asta e viața, depinde de ei cum și ce fac, noi nu facem decât să facem curat și să ne acoperim urmele.
- Mda, sigur, așa de mult conteaza pentru voi viața unui om…
- Viața unui om? Ce e aia, oamenii sunt niște unelte, niște unelte bune ca și alte unelte care trebuie să își facă treaba. Dar și uneltele se mai strică și atunci trebuie înlocuite. Așa că ai grijă să nu te strici prea repede.
- E o amenințare?
- E doar un avertizment.
- Unde e codul?
- Îl ai în cameră! Nu ai găsit o foaie scrisă în Braille pe masă?
- Știi foarte bine că am găsit-o, că doar mă urmăriți 24 din 24. Dar nu știam că acela e codul vostru borât.
- Deci te-ai și uitat pe el puțin…
- M-am uitat!
- Și?
- Și! Nu o să știi nimic până nu îl sparg. Și când îl voi sparge nu vei știi decât conținutul, nu și modul cum l-am spart….
- Bine, cum vrei tu. În seara asta te pregătești pentru evadare, prietenii tăi sunt gata să te scoată.

Ares fu dus înapoi în celulă. Își luă hîrtia și-o bagă pe cracul pantalonului și o prinse acolo. Se îmbrăcă în hainele pe care le avea la îndemână șise întinse pe pat dând de înțeles că ar vrea să doarmă.

Orele trecură și liniștea cuprinse totul înjur. Pe hol se auzeau doar pașii cadențați ai gardianului care patrula încolo și încoace. Urechea lui Ares surprinse un mic zgomot care nu se alinia celorlalte. Ceva ca o ușă încet deschisă, dar care ar fi fost deschisă ca să nu facă zgomot. Ares imploră toți zeii să nu audă gardianul ușa. Totul trebuia pregătit ca o evadare și, deci, gardienii nu știau nimic. Totul depindea de băieții lui dacă erau destul de îndemânateci ca să îl scoată.

Dintr-o dată se auzi un horcăit și pașii gardianului încetară să se mai audă. Se auzi o pereche de chei mânuite și ușa se deschise încet. Deodată ea fu smulsă și trântită de perete, iar Hermes se rostogoli în cameră. Ares stătu nemișcat, iar un vârf de cuțit zbură, în același timp Ares auzi și sfârăitul mult cunoscut al lui Andi.

- Gloabă, unde ești mă?
- În pat, stau să nu mă găuriți, că sunteți nebuni!
- Păi, nu știam câți sunt, am crezut că ai și înauntru pe vreunul.
- Nu e nimeni, sunt singur…
- Deci, totul a mers prea ușor, mult prea ușor, cred că afară ne așteaptă adevărata problemă. Zise Hades.
- Dar tu cum de dracu poți să te miști, că te lăsasem rupt de spate și parcă te-au și torturat…
- Torturat? Dar de unde vere, m-au tratat regește, am stat și eu tot într-o cameră din asta ca a ta, am avut tot ce am vrut și în plus cel mai bun tratament medical pentru spatele meu, așa că acum mă mișc.
- Și tu? Întrebă el înspre Hermes….
- Și eu la fel, mai puțin tratamentul medical, că nu aveam nevoie de el. Dar nu mi-a stricat șederea pe aici… Dar am zis să ieșim, că ce e mult strică.

Ares nu mai înțelegea nimic, fuseseră prezentați cei doi ca și cum ar fi fost torturați și îi ceruseră să îi ajute cedând cerințelor celor care îi țineau captivi. Dar nu era timp pentru asta, trebuiau sa plece și asta cât mai curând. Ieșiră pe ușă, o luară pe coridoare și avansară spre ieșire. Ares îi ajută cum putea cu memoria pașilor pe care îi numărase. La un moment dat, ares se opri și îi opri și pe ceilalți. De undeva din față se auzeau râsete și vorbe vesele de femei.

- Ce dracu facem, cum atacăm femeile? Dacă ne văd?
- Nu știu… Răspunse Ares lui Hermes.
- Da-le în pula mea de femei, că alea ți-au sucit capul băi gloabo. Trecem și gata, dacă ne văd, le termină astă cu Knknife.
- Nu, nu ne atingem de ele.
- Păi și atunci?
- Poate nu ne văd.

Începură să înainteze încet pentru a nu face zgomot. Râsetele se auziră și mai tare, veneau dintr-un birou a cărui ușă era deschisă. Lumina din interior forma un petic în întunericul holului. Hades merse inainte și aplecă capul să vada ce se întâmplă.

În interior două femei stateau de vorbă, una dintre ele fiind cu spatele, dar cealalta având ochii îndreptați fix spre ușă. Când Hades aplecă capul, se uită direct în ochii femeii care stătea cu fața. Pe moment rămase blocat, dar văzu că femeia nu schița nici un gest. El duse degetul la buze atunci, făcând semn femeii să nu spună nimic. Femeia discuta în continuare cu cea din fața ei, iar într-un moment prielnic al conversației îi făcu un semn afirmativ din cap lui Hades, astfel încât colega să nu se prindă ca gestul nu îi era adresat. Hades îi trimise o bezea și apoi le spuse celorlalți să treacă.

Trecură și merseră mai departe. Ajunseră la poartă, se uitară, dar nimeni nu păzea poarta interioară. Ieșiră și merseră mai departe, se traseră sub un copac să se sfătuiască. Vorbiră în șoaptă pentru a nu atrage atenția.

- Ce facem, afară patrulează santinele.
- Așteptăm, să se mai ascundă luna după ceva, apoi trecem zidul și dacă picăm în brațele patrulelor, vedem atunci ce facem, la inspirație.
- Bine…
La un moment dat se auzi o voce:
- Care ești bă acolo, parola!
- Hait că ne-a auzit, fugi!

Hermes îl trase pe Ares și amindoi fugiră spre zit, focuri se auziră în spatele lor. Santinela care îi auzise, fugea după ei, executând somație și foc în plan vertical. Hades se retrase și când santinela se apropie îl aruncă pe Andi. Andi se încurcă printre picioarele santinelei și acesta căzu. În cădere apucă să strige:

- Alarmă! Avem o evadare!
- Hades!
- Da!
- Hai, că e de nașpa!
Hades fugi și el spre zid, toate reflectoarele fură aprinse, iar curtea era luminată ca ziua, siluietele celor doi, Hermes și Ares, e vedeau pe zid.
- Gura mă-sii și acum ce facem? Ne văd ăștia ca ziua aici, trebuie doar să tragă înspre noi!
- Păi, nu știu, stai să vină Hades.
- Dar unde dracu e, că nu mai vine!
Un foc se stârni în cealaltă parte a curții, iar santinelele de pe acea parte urlară:
- Foc, foc! Pericol de explozie, prioritate 0!

Ares și Hermes începură să fugă pe zid, să se îndepărteze din locul unde fuseseră văzuți, iar unde zidul era mai jos, săriră. În cădere nimeriră fix peste o santinelă, îi mai traseră un picior să fie siguri că nu se scoală și fugiră mai departe.

- Unde mergem?
- Am comunicat cu cineva de afară să ne aștepte!
- Băi dar ce de treabă ați avut voi acolo înăuntru!
- Păi ce, am dormit ca unii?
- Să dorm, eu?
- Păi da, ce crezi că nu te-am vazut? În fiecare zi ne arătau cum dormi și ce faci prin cameră. La un moment dat ne-am gândit să te lăsăm acolo dacă te simți atât de bine! Dar uite, urcă aici în mașină.
Ares urcă în spatele unei mașini tăcute și spuse după ce și Hermes urcă:
- Ei na! Cum să mă lăsați mă…!
- Păi, aveai tot ce voiai! La un moment dat ai avut și o gagică roșcată și mamă, mamă ce ai făcut cu ea, campion erai…
- Zău? Și eu unde dracu eram, că eu nu îmi amintesc nimic!?
- Nu știu prietene, dar dacă le-o tragi la toate cum am văzut acolo… Ești campion!
- Și voi stăteați și văuitați așa ca la filme porno, la mine și la respectiva?
- Cam așa, că nu puteam face nimic, vedeam asta proiectat pe pereți, oriunde ne uitam! Inițial ne-am enervat, dar pe urmă țineam scoru și îți făceam galerie!
- Băi de dă-mă dracu… Deci ar trebui să mă simt și satisfăcut, care va să zică…
- Cam așa!
- Dar unde dracu e Hades?
O voce răspunse:
-Vine acum! Ares încremeni! Străinul, dar ce căuta el acolo?
- De unde ați luat șoferul mă?ț
- Păi de unde am găsit și noi, s-a oferit să ne ajute, a zis că are ceva de răzbunat…
- Păi și voi l-ați crezut?
- De ce nu, ne duce unde vrem cu mașina și pe urmă gata, drumurile noastre se despart…
- Mda, flueră-l pe Hades!
- Nu mai avem timp, se auzi vocea strainului, iar mașina demară în viteză.
- Ce se întâmplă?
- Au ieșit pe poartă cu o blindată și vor să vină după noi.
- Mda, o luăm de la capăt! Dar ce o face Hades?
- Nu știu, e pe cont propriu, ne găsește el.

Va urma, episoadele trecute sunt in postarea de data trecuta

Inceputurile razboiului

Am inceput de mult sa public un serial pe blog, dar din cauza timpului, nu am mai putut continua. Astazi, pentru ca datorita unor evenimente mai mult sau mai putin fericite, m-am simtit inspirat, am decis sa mai scriu o bucata, iar, poate, zilele urmatoare sa mai vedeti si alte bucati. Pentru cei ce nu au vazut de mult postarile si vor intreaga opera, iata mai jos link-urile. Apoi va dau continuarea. Lectura placuta.

• Moarte si Dragoste in Bucuresti
• Cluburile
• Cluburile, partea a doua

Si acum, continuarea

....

Liniştea înconjura apăsător pe toti cei din maşină. Iluminatul public se perinda prin stânga şi prin dreapta maşinii, lumini razleţe pe care Ares le putea observa. Glasul auzit ca şi răspuns la temerile sale îl liniştise puţin, dar totuşi cine naiba era acel străin misterios care venea pentru a doua oară să îi scoată din rahat. Ana căzuse răpusă de oboseală în stânga lui Ares, Hermes urmărea drumul dinaintea sa, Hades zăcea intins pe picioarele lui Ares şi cu capul in poala Anei. Întunericul pătrundea cu uşurinţă în maşină, întrerupt doar de câteva lumini de la cele ce se perindau prin prejur. Iluminatul public, publicitatea luminoasă, becurile de veghe, firmele luminoase, întrerupeau toate un întuneric prin care unii trăiau veşnic, iar alţii doar pe timpul nopţii. Albastrul nopţii umplea maşina şi făcea inutilă orice vorbă, lăsând să se audă din când în când gemetele care scăpau de pe buzele lui Hades. Luna atârna în vârful pomilor de pe marginea drumului, de parca pomii înşişi jucau tenis cu ea. Blocurile treceau mari şi gri unul după altul, iar din când în când sunete venind de la maşinile ce treceau pe lângă, sau de pe la vreun bar făceau să tremure geamurile maşinii.

Trei lucruri se întâmplară dintr-o dată: Un scârţait se auzi, de pe buzele şoferului scăpă o înjurătură englezească pronunţată cu cel mai neaoş accent englezesc: „Fuck”! Şi în retrovizoare apărură nişte lumini albastre intermitente. Un al patrulea lucru umplu urechile lui Ares, un hit pe care îl mai auzise de atâtea ori: „nino, nino”! Maşina se smuci în faţă şi începu să alerge. Trezită din somn, Ana ţipă când maşina se zmuci. Copacii de pe marginea drumului, speriaţi parcă de iminenţa evenimentelor, începuseră să fugă care încotro înspre spatele maşinii.

Ares începu să numere în gând pentru a îşi calma nervii şi pentru a putea să gândească lucid. Ceva trebuia făcut rapid şi fără să pună în pericol toata maşina. O curbă îi întrerupse şirul gândurilor. Luminile dispăruseră de pe marginea şoselei şi fură înlocuite de pomi negri, uscaţi şi fără viaţă. Nimic din jur nu mai era luminat decât de ce se reflecta din farurile maşinilor. Sunetul asurzitor al sirenei se auzea în spate, nu slăbea o clipă.

 Ce îi faceţi!?
 -- Încerc să vă duc la adăpost, dar trebuie să scap de coadă mai întâi.
 -- Nu reuşiţi, par să fie determinaţi să pună mâna pe noi. Nu par să fie poliţişti, probabil că rusnacii au pus mâna, în înţelegere cu cârtiţele lor, pe o maşină a poliţiei.
 -- Şi ce aveţi de gând?
 -- Nu ştiu, mai plimbă-i niţel până când mă gândesc.

Maşina, parcă răspunzănd comenzii lui Ares, se smuci din nou şi începu să ia curbe ameţitoare.

 -- Hermes, facem săritura tigrului!
 -- Eşti nebun, ce vrei să faci cu asta?
 -- Vreau să intrăm noi doi în colimator şi să scape restul!
 -- Ares! Ce înseamnă ceea ce ai spus? Întrebă Ana.
 -- Nu înseamnă nimic! Şofer, mă anunţaţi când ai 200 metrii drept în faţă!
 -- Bine!
 -- Băi Hermes, ce căcat faceţi voi doi?
 -- Ai auzit Ares, ce frumos vorbeşte micuţa? Parcă i s-a umplut gura la vorbele alea!
 -- Bă! Voi sunteţi nebuni, cretini, tâmpiţi, imbecili? Abia l-am cusut pe „acesta” după o întâlnire cu ăia!
 -- Şi o să mai ai ocazia să îl coşi…
 -- Nu plecaţi nicăieri! Şofer, faceţi ce puteţi să scapaţi de ăia din spate…
 -- Mă tem că am făcut ce am putut şi nu am putut, par buni! Se ţin de noi la centimetru, nici măcar nu se bagă să ne oprească, ştiu că în secunda doi i-aş arunca de pe strada! Dar ăştia doar ne fugăresc.
 -- Atunci opreşte!
 -- Nu! Se auzi Ares spunând printre dinţi. Mâna îi zvâcni rapid şi muchia palmei lovi tâmpla Anei. „Îmi pare râu frumoaso”!

Uşile se deschid, Ares lasă jos picioarele lui Hades şi se ghemuieşte în poziţia pentru săritură. Stând pe vine, capul băgat între genunchi, mâinile puse deasupra capului, acoperind ceafa. Maşina ruleaza cu o viteză ameţitoare, aerul zboară prin cele două uşi deschise. Ares intinde puţin unul din picioare în spate, se pregăteşte. Hermes, copie fidelă, e pe poziţie. Ares începe să numere:

 -- Unu, doi….. trei….. Sari!

Maşina accelerează brusc, Ares şi hermes împing în piciorul întins puţin în spate pentru a-şi propulsa corpul inafara maşinii şi împing în piciorul strâns pentru a sări. Sar, maşina trece de ei, cea de a doua maşina se aude frânând. Aerul îi intră pe sub haine lui Ares, totul flutură în jurul lui, încearcă să respire, ştie că în 10 secunde va atinge pamântul, se pregăteşte pentru impact, trage aer în piept. Aerul e rece şi rarefiat, îi arde plămânii, simte că ar vrea să tuşească, încearcă să o facă, dar imagini îi apar în minte.

Sala de judo, tatami, roşu pe margini şi albastru în mijloc, profesorul care îl ştrangulează pe Ares:

 -- Dacă tuşeşti eşti mort, abţine-te! Abţine-te…

Plămânii lui Ares iau foc, transpiraţia începe sa curgă, lumina începe să dispară de tot.

 -- Abţine-te!

Convulsii apucă pieptul lui Ares în încercarea de a tuşi, de a respira. Se pregăteşte cu picioarele în jos, pentru a atrage greutatea asupra lor, capul încearcă sa coboare şi mai jos, între gambe. El întinde vârfurile, pentru a atenua căderea, ştie că nu are timp de pierdut, că la viteza respectivă, nimic nu poate suporta greutatea lui, important e să atingă pământul puţin şi pe urmă să mute greutatea. Capul e protejat în continuare de picioare şi de mâini.

 -- Ares! Se aude strigat!

Nu bagă în seamă strigătul, e concentrat pe ce i se întâmplă! Vântul încetează, picioarele se încordează, vârfurile iau foc la impactul cu solul, dar Ares împinge în ele încordând muschii mâinilor, acolo va fi următorul impact, trage de coate spre interior, orice poate fi expus, dar nu oase, sa nu expună oase, foarte important. Muschiul dacă se rupe se poate reface rapid, dar osul, osul dacă se rupe poate să nu se mai refacă. Tricepsul drept, umarul, antebraţul pe partea dreapta se julesc, iau foc, Ares se rostogoleşte, dorsalii sunt şi ei încordaţi şi gata de impact, tricepsul şi umărul stâng trec la rând.

Se rostogoleşte mult, din ce în ce viteza scade. Nu trebuie să stea mult pe nici un muschi, scopul e să nu forţeze! Se rostogoleşte. E ok acum să desfacă mâinile, să încetinească şi mai mult. Le desface, alunecă din ce în ce mai încet, se opreşte de tot!

Hermes se apropie liniştit:

 -- Au oprit gaborii!
 -- Bine, să vedem ce vor!

Doi poliţişti se apropie încet şi spun:

 -- Care dintre voi e numitul Radu?
Cei doi nu răspund, noaptea devine brusc liniştită, se aud respiraţiile gâfăite ale lui Ares şi Hermes.
Celălalt poliţist spune:
 -- De ce gura mamilor voastre nu răspundeţi mă?
 -- Pentru că mama ne-a învăţat să nu vorbim cu străinii! Şi cum nu am avut onoarea! Zise Hermes, luându-l pe Ares de braţ şi schiţând un gest de plecare.
 -- Stai mă, pontosule, că te învăţ eu să vorbeşti cu străinii!

Se apropie de Hermes şi încearcă să îi aplice un pumn în figură. Hermes parează lovitura cu o palmă, în care pumnul poliţistului se opreşte, cu stânga îi înfige poliţistului o lovitura la ficat făcându-l să se îndoaie, o a treia lovitura, venită din partea tibiei drepte după gâtul poliţistului îl culcă pe acesta la pământ.

 -- Ce pizda mătii mă înveţi mă?
 -- Mâinile sus că trag! Se aude glasul celuilalt poliţist…
Ares ridică mâinile, la fel şi Hermes.
 Urcaţi în maşină!

Hermes pleacă spre maşină şi ţinând mâinile la vedere, urcă. Ares rămâne pe loc.

 -- Tu ce ai rămas mă pe loc?
 -- Sunt orb, nu pot să mă deplasez singur la maşină.
Poliţistul băgă pistolul la loc şi îl luă de braţ pe Ares:
 -- Pe aici domnule, aveţi grijă la cap.
 -- Prietenul dumneavoastră, l-a cam cotonogit pe colegul meu, trebuie să chem o ambulanţă. Aşa de violent e mereu?
 -- Da! Şi i-am zis să nu o mai facă, dar nu se poate abţine!
 -- S-ar putea să aibă probleme de data asta, e cam ultraj ce a făcut el!
 -- Poate da, poate nu!
 -- Ce vreţi să spuneţi?
 -- Poate nu o să aibă probleme, facem un târg avantajos, cum spune Confucius: „win-win”.
 -- Ce ne puteţi oferi dumneavoastră, noua?
 -- Vedeţi că colegul agonizează, s-a împiedicat de bordură şi plânge! Chemaţi ambulanţa aia!
Poliţistul uimit de modul de a trata problemele a lui Ares, se uita uimit la acesta. Într-un final se hotărăşte să sune la 112 şi să ceara cele de trebuinţă pentru un om ce rânjeşte la o bordură.

Începuturile războiului

Politistul incătușase mainile celor doi și chemase o mașină de suport plus o ambulanță pentru colegul. Întunericul domnea pe sălile pe care Hermes și Ares erau duși, fiecare încadrat de câtre doi polițiști. Când și când un neon anemic întrerupea șirul de întuneric, numai pentru a-l lăsa câțiva pași mai încolo să își reia domnia beznoasă.

Pașii se succedau unul după altul și răsunau dur pe pardoseala holurilor. Ares numara pașii în gând făcându-și o hartă mentală pe unde trecea, obișnuit din viața lui de orb să știe pe unde se află mereu. Nu primiseră nicio explicație, erau duși fără să știe unde și nimic bun nu părea să îi aștepte. Într-un final, intrară într-un birou unde, primul polițist se așeză la un birou și ordonă:

- Luați-l pe cel de își spune Hermes și duceți-l de aici, lăsați-ma singur cu Radu.
- Dar șefule, e periculos.
- Cum să fie mă periculos, nu vezi că e încătușat…?
- Bine, cum spuneți!

Ares se ridica și zise:
- Hermes nu pleacă nicăieri, rămâne aici!
- Nu se poate domnule, pentru că avem de discutat lucruri importante, că nu ne chinuiam noi să vă aducem aici degeaba…
- Nu vreau, nu colaborez în nici un fel dacă îl duceți de aici!
- Duceți-l…!
- Nu!!!

Hermes încercă să se împotrivească, dar fu izbit puternic și leșină. Ares se așeză pe scaun și rămase mut.
- Aveți o mulțime de acuzații asupra dumneavoastră, omoruri, crime, vagabondaj, doar ca să enumăr câteva…
- Mda, v-am curațat poliția de ruși și de hoți, că sunteți infiltrați până în măduva oaselor. De unde să știu eu că nu ești și tu vreun rus împuțit…
- Vă rog să îmi vorbiți frumos, că și eu vă vorbesc! Ascultați-mă până la capăt și poate nu o să fie chiar așa rău…
- Nu vreau să am de a face cu voi! Orice mi-ai propune nu pot să accept…
- Atunci prietenul dumneavoastră Hermes, nu mai iese viu de aici!
- Ce aai spus vierme?
- Cum ați auzit, colaborați cu noi și Hermes, cum îi spuneți, va fi bine, nu colaborați…
- Auzi? Că nici nu știu unde sunt! Nici un împuțit de polițist nu mă șantajează pe mine, nu reușește. Nu aveți decât să îi faceți ce vreți lui Hermes, va știi să moară fără frică dacă e nevoie! Altceva te rog…
- Atunci, să știi că și Hades e în mâinile noastre…
- Ce? Cum! Urlă Ares tare, apoi pentru sine murmură: “Anna”…
- Micuța nu am prins-o, a reușit să scape împreună cu șoferul, dar prietenul dumneavoastră Hades era netransportabil, așa că l-au părăsit acolo.
- Ce câine ești ma!
- Dacă ați coopera, poate ați vedea că nu suntem așa câini și că avem scopuri comune…
- Câtă impertinență, eu scopuri comune cu o javră de polițist. Dar mă rog, sunt în mâinile voastre, vreau să îmi chemi avocatul și să îmi spui unde ne aflăm, trebuie să știu asta.
- Avocat! Fu pentru prima dată când polițistul izbugni în râs.
- Auzi, avocat… Dar mă rog, hai să vă spun unde sunteți: Vă aflați într-o locație secretă a Serviciului de Informații Externe. Este o locație curată, secretă de care nu știe nimeni. Dacă nu vrem noi, nimeni nu mai iese de aici și nimeni nu o să afle de voi vreodata. Și tu și prietenii tăi sunteți în această clădire și puteți să nu mai ieșiți niciodată de aici.
- Ce polițist prost ești, din toate greșelile din lume pe care puteai să le faci, tu ai ales-o pe cea mai gravă, dar nu o să te deștept eu acum. Dumă unde vrei, nu colaborez.
- Bine, cum vreți!

Polițistul puse mâna pe un buton și cineva veni:
- Ia-l și du-l în celulă, poate în 2 – 3 zile îl convingem…
- Niciodata câine, auzi? Niciodată javră!

Ares fu luat pe sus și cărat într-o celulă. Deși o celulă, locul era confortabil, având un pat matrimonial și toate cele trebuitoare. Părea mai degrabă un apartament decât o celulă, având un televizor, un sistem Hi-Fi de la Sony și o mică bucătărioară într-un colț. Ares studie toate acestea și îșți dădu seama că polițistul nu mințise, era într-o locație diferită și deosebită de o celulă de poliție. Ar fi vrut să fie și prietenii lui acolo, sau măcar să se bucure de condiții similare… Vremea trecu și Ares adormi, nimic nu îl trezi și când o făcu singur, nu își dădea seama cât este ceasul, ce oră e, ce o fi afară, zi sau noapte.

Vru să deschidă televizorul, dar exact în acel moment, ușa se deschise și cineva veni să îl ia. Se gândi să îl atace pe cel care intrase, dar o voce din cadrul ușii îl avertiză:
- Nu încerca nimic, pentru că nu ajungi nicăieri, vino cuminte!
- Javre… Scuipă Ares printre dinți și se lăsă încătușat din nou.

Fu dus în același birou , iar polițistul, intrând după el, închise ușa.
- V-ați mai gândit?
- De ce dracu ați vrea voi să lucrez cu voi, ce treaba aveți!
- Pentru că noi, direct, nu putem acționa pe teritoriul țării, iar acum avem informații de ceva important care urmează să se întâmple în România, iarnoi nu putem acționa.
- Și ce îmi pasă mie?
- Știm cine ești, știm ce poți, știm ce oameni ai și că ai organizații paralele pe tot întinsul țării. Apari la suprafață doar cu acești 2 – 3 oameni, dar de fapt sunt sute care te ajută, trebuie doar să le-o ceri. Îi știm pe o parte din ei, dar i-am lăsat în pace. Nu colabora și vor avea probleme. Știm că îți sunt devotați, pentru că fiecare îți este dator viața, iar oamenii prețuiesc cel mai mult viața, așa că, după cum vezi, știm multe.
- Ei bine, dacă știți atâtea, știți foarte bine că oamenii ăia sunt gata să moară pentru mine și nu mă vor trăda.
- Dar nu vorbim de trădarea ta aici…
- Nu, dar tu mă pui să îi trădez pe ei, pe ei cărora le-am jurat că nu voi colabora cu autoritățile niciodata!
- Nu va știi niciunul. De aia te-am despărțit de ei, veți pleca de aici fără ca nimeni să știe nimic. De fapt, îți vom da ocazia să evadezi împreună cu ei, fiind astfel mai veridici.
- Doamne, să îmi mint oamenii? Ce lepădături mai sunteți!
- Ei! Să îi minți, cum să îi minți! Le ascunzi doar adevărul, dar nu ești nevoit să le spui nicio minciună.
- Nu vreau ma, ma auzi? Nu vreau!
- Bine… Sună apăsând pe buton.
- Duceți-l!

Fu luat și dus înapoi… Stând și meditând, adormi într-un mod ciudat și începu să viseze… În vis îl văzu pe Hermes, plin de vânătăi, cum era lovit, cum mârâia printre dinți, cum o lovitură mai puternică îi mută capul și cum țâșnește un șuvoi de sânge din gura lui. Cum printre buze îi șoptește:
- Nu mai pot, fă ce vor și scapa-ma de chinuri!
- Hermes!!! Urlă Ares și se trezi.

Ușa se deschise și pași se apropiară. Până să audă vocea cu avertizmentul, Ares lovi picioarele celui care venea. În același timp simți un șoc electric care îi paraliză piciorul.

- Ți-am zis să nu încerci nimic…
- Curcani împuțiți! Mârâi Ares…
- Să vină și Florea și Vatafu la mine, să îl care, pentru că are piciorul paralizat!
- Am înțeles! Îi chem acum.

Cei doi chemați veniră și îl ridicară pe Ares. Sprijinindu-l, îl cărară până la birou.

- Ce i-ați făcut lui Hermes, ce i-ați făcut nenorociților!?
- Tu ne-ai obligat la asta! Și vom continua până accepți!
- Hermes va știi să moară demn!
- Uite care e treaba, destul cu politețurile, te-am luat cu binișorul, sperând că vei colabora de bună voie. Dar să știi că avem și alte metode, iar ceea ce ai văzut despre Hermes, e doar începutul. În curând o să ne rogi tu să colaborezi cu noi.
- Niciodată curcan împuțit, mă auzi? Niciodată, pot să mor aici și nu voi colabora…
- Bine, cum vrei, dar eu îți voi spune totuși ce vrem să faci mai întâi pentru noi….
- Nu mă intereseaza!
- Taci dracu și ascultă. E vorba de gruparea lui Azarbetov. Spală bani și trafică droguri, femei și altele pe la noi prin țară de multă vreme. Astea sunt operațiuni clasice cu care suntem învățați. Până acum am reușit să le spargem toate codurile și să lucrăm foarte ușor cu ei.
- Mda, atât de ușor, încât au împânzit întreaga poliție… Cred și eu că e o colaborare ușoară.
- Ascultă! De curând ceva nou s-a întâmplat, a apărut un nou creier, o nouă forță pe care Azarbetov se bazează. Coduriles-au sofisticat, până la ultimul pe care nu îl mai înțelegem. Operațiunile lor au început să se rărească în partea clasică, dar ceva se întâmplă, pentru că există o mare concentrare de forțe. Foarte mulți membrii ai rețelei se aglomerează spre România sau în prejurul ei. Uite aici un ultim cod pe care l-am primit și nu am reușit de loc să îl spargem, l-am printat că poate îți spune ceva, având în vedere capacitățile tale și cunoștințele de matematică.
- Nu mă interesează, de ce m-ar interesa?
- Să îți dau un motiv?
- Care!
- Li-Ataena!
- Ce e cu ea?
- Nu vrei să te răzbuni pe Azarbetov că a luat-o de lângă tine?
- Nu a luat-o el, a plecat ea singură, pentru că e de a lor, rusoaică.
- Da, dar tot a plecat de lângă tine, mă gândeam că poate vrei să te răzbuni.
- Răzbunarea cea mai cruntă este când dușmanul tău, e silit a recunoaște că ești bun și dânsu-i rău!
- Lasa-ma ma cu versuri din astea de om nebun, că nici ală de le-a scris nu a murit sănătos.
- Nici eu nu am să mor sănătos, mai ales după ce mi-ați luat pastilele?
- Pastilele? Dar noi nu ți-am luat nicio pastilă…
- Nu voi, ăilalți de m-au prins primi…
- Te-au mai prins unii?
- Ce să îți spun, faceți pe neștiutorii!
- Nu știm nimic… Noi te căutam în legătura cu codul!
- Și cum îți explici semnele din capul meu?
- Eu știu… Am zis că or fi semne de buna purtare!
- Da, dar recente, făcute de idioții de la poliție și uite aici! Spuse ridicând mâneca halatului cu care era îmbracat, aratandu-i polițistului câteva înțepături care se învinețiseră.
- Ce sunt alea!
- Știi ce sunt, ce întrebi ca prostul?
- Chimicale?
- Chimicale!
- Și ai zis ceva?
- Nu știu…
- Atunci înseamnă că ai memoria ștearsă….?
- Nu, dar e o poveste lungă…
- Hmm… Nu știam, sincer îmi pare rău!
- Ce javră mai ești și tu! Sincer îți pare rău, dar la o adică mi-ai aplica același tratament….
- Ce să îi faci, meseria! Dar, oricum, nu aș șterge o astfel de memorie, ne este mai utilă activă decât ștearsă…
- Da ma, bine!
- Deci, colaborăm și ți dau pe polițiști ăia în mână!?
- Prea târziu nenea! Eu nu las lucrurile să aștepte! Unu din ei e mort, împușcat de colegul lui.
- O mama, dar nu pierzi timpul…
- Deci, poțin să încerci ce vrei, dar nu vei reuși să mă convingi.

Omul sună și pentru a treia oară Ares fu dus în celulă. Se întinse și adormi din nou, în același mod ciudat ca și cu o zi înainte. Și iarași îi veni acelașș vis, dar de data aceasta cel chinuit era Hades. Iar la final același îndemn:
- Scapă-mă de chinuri.

Ares se trezi, dar nimeni nu veni să îl ducă în fața polițistului. Deschise televizorul și zapă înainte și înapoi. Se opri pe un canal de știri unde se prezentau numai știri externe. Vazu că la Madrid a avut loc un atentat cu bomba la metrou. La moscova un alt atentat. La londra un al treilea și toate la o perioada scurtă unul după altul. Nimeni nu le revendica, era o mare liniște în jurul lor și autoritățile se uitau neputincioase cum oraș după oraș cădeau pradă atentatelor.

Închise televizorul și incepu să se plimbe prin cameră. Se sprijini de o masă prezentă acolo și simți o foaie, o luă și o citi și vazu: 42013
45023
45012
35013
60134
50420
12350
150100
01236
01000
10123
60150
10001
23013
50140
00134
04201
50123
50140
13601
23504
20002
60001
24015
01201
23501
35010
12350
420150
00123
010001
40123
01360
12012
30002
34501
50125
013450
42014
00042
01345
000234
01234
01023
450150

Ce dracu? Se întrebă Ares și luă foaia cu el să se uite mai atent. Citi și reciti foaia, dar cifrele părură să nu aibă nici un sens. Imediat mintea lui analitică începu să lucreze și observă unele lucruri interesante, dar tot nu înțelese codul. Lasă hârtia pe pat și se gândi la toate codurile pe care le cunoștea… Caesar, md5, sha1, des, aes și altele. Niciunul nu putea produce o asemenea secvență cu asemenea caracteristici. Fie erau prea scurte, fie erau prea lungi, dar textele astfel criptate nu puteau da acea secvență. Și totuși ceva era acolo care i se părea cunoscut, ceva care îi scăpa în acest moment. Mai analiză odată codul și îl lăsă. Din experiență știa că soluția avea să vină de la sine, fără un efort de gândire și de cele mai multe ori în somn. Se minuna cum de nu mai adoarme, dar alungă repede acest gând și se bucură de timpul rămas preparandu-și un ceai în mica bucătărie.

Depistase în trecere niște ceaiuri la plic, unele de fructe de pădure, care conțineau Vitamina C de care simțea că are atâta nevoie. Făcu ceaiul și îl bău încet, sorbi înghițituri mici, simțind cum vitamina C își face efectul asupra gatului său și asupra întregului corp. Mintea parcă prindea să i se lumineze și lucrurile îi apăreau sub o altă formă acum. Totuși, cei care îl țineau captiv, fie SIE, sau altcineva, aveau același dușman ca și el. Ce ar fi fost dacă… Alungă rapid acest gând și se întoarse cu gândul în trecut.

Se gândi la anii de școală, se gândi la antrenamente, se gândi la povețele antrenorului, atât de luptă, cât și de viață. Se întoarse pe pat, vru să ia foaia, dar se razgandi în ultimul moment. Gândul său se întoarse la Anna, ce o fi cu ea? Pe unde o fi? Dintr-o dată simți cum îl cuprinde somnu și își dădu seama că era supravegheat și totodată își mai dădu seama că somnul î-l induceau printr-un soi de gaz introdus în cameră pe dumnezeu știe unde.

A doua dimineață veni, iar ares se trezi cu capul greu. Ușa se deschise și 4 persoane intrară să îl apuce. Nu îl duseră în birou, iar Ares începu să se teamă pentru ce avea să urmeze… O luară pe niște coridoare noi, coborâră niște trepte, urcară altele și intrară într-o sală mai mare. Acolo polițistul îl întâmpină:

- Bună dimineața durule, hai sa vedem astăzi cum reziști la ce o să urmeze:
- Javră, ce vrei să mai faci?
- O să vezi, sunt aici cu colega mea Cristina să încercăm să te convingem să colaborezi cu noi!Nu e așa scumpo?.
- Sigur că da, răspunse o voce guturală ca de bărbat!
- Ce dracu vreți să faceți!?
- Ai să vezi, sau, mă rog, pardon, ai să auzi!

O ușă fu deschisă și o targă fu adusă în cameră. Un geamat ieși de pe buzele lui Ares când nările sale simțiră mirosul Annei și se prăbuși. Sperase orice, crezuse orice, dar nu că o vor prinde pe Anna. Ce urma să fie, nu știa, dar nu trebuia să i se întâmple anei! Nu știa ce avea să urmeze, dar un urlet inuman îl zmulse din letargie. În același timp cu urletul, un bici se auzi șfichiuind o piele de om, iar concomitent rânjetul Cristinei se făcu cunoscut în încăpere.

Biciul se auzi a doua oara, iar urletul se repetă. Ares se ridică și încercă să se zmulgă, dar 4 brațe îl țintuiau locului. A treia oară biciul lovi și urletul se auzi și mai tare…

- Opriți!!! Urlă Ares. Voi colabora! Zise, cazând în genunchi.
- Așa, știam eu că suntem oameni de înțeles! Zise polițistul. Scoateți-o de aici! Le spuse celorlalți și făcu semn ca și Ares să fie dus în birou.

Va urma...

Domnul A, steroizii si laxativele

Cum bine v-ati obisnuit dragul meu cititor (ca inca nu am pretentia ca sunt mai multi), acesta este un blog al serialelor mereu incepute si niciodata terminate.
Asa ca mai incep o serie astazi…
Dar nu am sa mai vorbesc eu, am sad au drumul povestirii sa vorbeasca.
Atentie!!! Faptele urmatoare contin episoade reale, care, oricat m-am straduit eu sa le romantez, raman de o duritate covarsitoare!


Domnul A si steroizii cu laxative

Domnul A este un tanar antreprenor si din cauza aceasta (fiindca e tanar, nu fiindca e antreprenor) nu are cine stie ce venituri.
Drept pentru care nu isi permite masina cu soferita, sau sa angajeze vreo secretara draguta, cu craci lungi care sa ii zica “s-a facut dimineata domnule director” si care, printere altele, sa se duca pe la autoritati cu actele.
In concluzie il puteti vedea adesea pe domnul A stand in mijloacele de transport in comun, in drumurile sale spre autoritatile statale pentru a depune o hartie, a ridica altele trei si asa mai departe.

Domnul A se sui in autobuzul 43 care il aducea de la Administratia Financiara din Tomis Nord.
Era obosit si apasat de perioada menstruatiei, asa cum o numea el.
Odata pe an, in luna aprilie, venea perioada in care trebuia sa alerge cu declaratiile anuale ale micului PFA pe care a indraznit sa si-l deschida.
Suit in autobuz, pipaie in jurul sau pentru a gasi un loc liber. Gaseste unul si seaseaza.
Se gandeste la ce zi groaznica a avut si la cum trebuie sa depui declaratiile in tara asta de cacat in care locuieste.
Ca mai intai trebuie sa te duci pe I. G. Duca la administratie sa depui hartiile, de acolo primesti o decizie, cu care te sui in autobus sit e duci in capatul alalalt al orasului, pe Tulcei, pentru a plati si, eventual, te intorci la I. G. Duca sa duci dovada platii.

In gandurile sale profunde, domnul A aude un planset de femeie in spatele lui.
Neintelegand ce i-a tulburat atentia, domnul A devine mai atent.
O adolescenta, la vreo 17 ani dupa cum ghicea domnul A, plangea.
Langa ea o colega incerca sa o potoleasca:
- Lasa tu, asa a fost sa fie, e in rai acum…
- Da, - Zise fata printer suspine – Dar de ce el.

“O fi pierdut fata vreun parinte” isi zise domnul A.
Mancat pe dinauntru de curiozitate, domnul A incepe sa faca pariuri.
“Sa stii ca si-a pierdut mama, nu cred sa planga o fata atita dupa tacsu”.
- E tu, - zice colega – Hai nu mai plange.
- Cum san u plang tu cand a murit asa tanar, asa in putere!
“Hait ca am gresit”, gandeste domnul A, “muri tacsu”!
- Si i-am spus tu, i-am spus sa lase dracu steroizii aia si el radea si zicea ca nu o sa pateasca nimic si ca o sa fie cel mai tare.
Desi tanar, Domnul A este putin atins de educatia precara si infecta care li se preda copiilor in tara lui, educatie care ii transform ape tinerii scolari in vajnici pensionari e la 20 ani.
El gandeste:
“aha! Lua steroizii, generatia de azi, baga toate cacaturile in ea”.
- Tu, si i-am zis tu, - Continua fata plangand – I-am zis san u mai bage steroizi cu alcool ca nu i-a buna si uite na, a facut infarct. Cand ma gandesc tu, ca era cel mai tare din clasa, ca era cel mai bun la sport…
Plansul o cuprinde din nou. Colega se limiteaza la a-I lua capul in bratele ei si de al balanganii de colo colo.
“Nu am inteles niciodata faza asta cu balanganitu” isi spune domnul A.
Fata se aude dintre sanii celeilalte:
- De ce nu putea tu sa mai traiasca, ca doar si idiotul ala de C., ia steroizi cu laxative si uite tu ca nu are nimic!!!
“Ehe” isi spune domnul A. “Daca am putea sa alegem cine sa moara si cine sa traiasca”…

Va urma

Ursuletii In Bucuresti, prima data intr-un hotel modern partea a vi-a

Bun gasit dragii mei, va prezint astazi, ultimul episod din calatoriile ursuletilor partea cu Hotelul Parc.
Calatoriile ursuletilor vor continua prin alte noi si noi meleaguri.
Ca un teasing puteti afla ca veti citi despre locuri exotice si frumoase cum ar fi Turcia, Serbia, MunteNegru, si multe altele.
Pentru cei ce vor sa citeasca toata aceasta prima parte ca un serial, sau pentru cei ce vor sa isi aduca aminte inceputurile, fac mai jos o lista cu episoadele.
Episodul I

Episodul II

Episodul III

Episodul IV

Episodul V

Va urez lectura placuta

Intr-un final, ursuletii instaleaza sistemul de operare pe computer.
Leul stand langa ursuleti observa cat de bine merge laptopul.
Acaparati de laptopul ursuletilor, ursuletii si leul nici nu observa ca sedinta s-a incheiat si ca toata lumea paraseste sala.
La un moment dat ei se trezesc cu toti in jurul lor uitandu-se admirativ la ursuleti cum lucreaza ei cu calculatorul.
Leul, scuzandu-se, anunta ca spectacolul s-a terminat, iar ursuletii pleaca impreuna cu el in camera lui.
Acolo isi continua linistiti lucrul cu computerul, cu leul uitandu-se la ei.
Desi participase intens si din tot sufletul la nominalizarea ursuletilor pentru premiul primit, stiind ca a facut o mare fapta buna, leul este totusi ciupit de sentimente mici de invidie…
“ce, mie mi-ar fi stricat un laptop”, “ce noroc au unii”.
Pentru a se convinge ca si el are un laptop, isi scoate propriul laptop din geanta si ii da drumu.
Laptopul lui incepe sa vajaie, sa caraie, ca un adevarat tractor, spre deosebire de cel al ursuletilor care, nou fiind, era foarte silentios.
- Ptiu! Ce faci bai leule, decolezi? Intreaba ursuletii!
- Stai sa deschid fereastra sa ai loc!
- Mai duceti-va ma si voi in… Incepe leul, dar isi inghite fraza.
- Ma uitam si eu pe laptop la agenda ca sa vad ce mai e de facut.
- Ei na, mai bine zi ca vroiai sa te convingi ca ai si tu laptop si sa iti infrangi sentimentele alea meschine.
- Da! Haideti pana jos ca vrea nenea ala de la ambasada americii sa va vada cum lucrati , cica sa tineti o prezentare, sunteti in stare?
- Da ba leule! Ne-am nascut pentru a vorbi in public.
Coboara impreuna.
Audienta isi reluase locurile si astepta cuminte sa vada prezentarea ursuletilor.
Ursuletii incep, in engleza lor smechera (a se citi proasta) si prezinta.
Timpul trece si mai din poticnelile ursuletilor, mai din multitudinea de subiecte pe care ursuletii le abordau, se fac 40 minute si vocea sintetica a ursuletilor moare.
Domnul de la ambasada americii intreaba intrigat:
- Uat hepend?
- Noting, bat I hev not inaf moni tu bai a laisans for zis softuer, bicos it is 1000 dolars. Sou I em using it ez a demo.
- Hau chen zis bi pasibal, John, pliz ghiv zis yang boi uan zauzan dolars. Ui meid a presant and hi chen not ius it.
Ursuletii se felicita in gand pentru inteleptiunea avuta.
Dupa prezentare leul spune…
- Ai ca am vorbit cu fetele alea trei, iesim in oras asta seara.
- Uau cu trei…. Exclama ursuletii.
Se duc se imbraca si pornesc.
Se intalnesc cu fetele si ajung intr-un club.
- Care ce bea?
- Noi vrem o bere! Spun ursuletii
- Fetelor beti un vin? Le imbie leul pe fete.
- Da, sigur… Raspund ele in cor.
Sunt aduse cele comandate.
Se dovedeste rapid ca afirmatia fetelor “ca beau vin” insemna de fapt ca ee gusta toate dintr-un pahar. Asa ca leul se trezi, pe nemancate, ca tre sa faca fata unei sticle de vin.
Ursuletii intre timp isi comandasera a doua bere si tot pe nemancate.
- Bai ursilor, luati bai si voi din vinul asta, ca nu mai pot…
- Ce draci baltati nu ziserati asa, ca ne comandaram si a doua bere…
Dar ne vrand sa isi lase prietenii la nevoie, ursuletii zic:
- Da si mie din vinul ala, dar cand o vezi pe chelnarita pe aci, sa ii zici ca vreau s ii spun doua vorbe de dragoste.
- Bai, sunteti nebuni, va dati la chelnarita?
- Lasa ma, ca avem noi grija.
Chelnarita apare.
- Nu te supara frumoaso, daca ti-e cugetul la fel de frumos ca ochii, adu-mi te rog un expres-o lung si dublu, cel mai mare pe care il ai!
- Desigur, pentru niste ursuleti asa draguti, doar o cafea e prea putin!
Afirma chelnarita facand strengareste din ochi.
Pleaca si se intoarce cu o cana de juma de kil de cafea.
Ursuletii ii iau vinul leului din fata si il consuma pe tot, intrerupandu-l cu guri de cafea.
Intr-un final, gasca se sparge si cum erau trotili, nici vorba sa mai plece cu fetele dupa ei.
In drum spre taxiu, ursuletii se agata de mana uneia din fete pentru a fi condusi, spunand!
- Acum nu as da nici o pisica pe mana leului.
Ajung in taxiu, leul intra primu si balmajeste ceva catre sofer.
Ursuletii se urca dupa si nu zic nimic.
Taxiul pleaca
- Bai ce ma doare capu, ceva de nedescris!
- Pai… Tre sa iei ceva, dar nu amu ca bauram.
- Bai eu opresc la farmacie sa cer ceva de cap.
- Ia aspirina, face bine cu alcool. Zic ursuletii.
La un moment dat o farmacie apare la orizont si leul cere taxiului sa opreasca pentru a se duce in farmacie.
- Dar pana la urma unde mergem? Intreaba taximetristul..
Ursuletii raman o clipa pe ganduri, apoi intreaba!
- Pai nu v-a spus?
- Ba, a spus ceva, dar nu am inteles.
- Pai la hotel park, sau cum e cunoscut acum, best western hotel.
- A, bine!
Se intoarce leul
- Bai am luat niste pastile super, unele unguresti!
- Care rahat unguresti!?
- Pai unele cu n…
- Ti-o fi dat asta pastile de infectie urinara cand te-a vazut asa ba leule!
- Nu bai, ca eu am cerut o pastila de cap, ca ma doare tare capu…
(nota autorului, nici pana in ziua de azi, istoricii nu au putut sa gaseasca ce pastile a luat leul, ca o gluma, putem afirma ca nici autopsia nu a dovedit nimic).
- Bai leule, noua ne e foame, asa ca atunci cand ajungem la hotel mergem sa mancam.
Se ajunge la hotel.
Urcam in camere sa ne schimbam mai comod.
Ursii se duc in camera la leu:
- Hai ba leule la masa…
- Nu mai merg ba, nu mai merg, mi-e rau, lasa-ma. Vezi sa ma trezesti si pe mine maine dimineata la sase jumate.
- Bine. Zic ursuletii.
Ei se retrag in propria camera si meditand la adancimea foamei si ca exista oameni care au suferit o foame si mai mare si ca nu ar fi cazul sa se planga, adorm.

Ora patru dimineata.
Datorita unei sete cumplite, ursuletii se trezesc.
“ce palaria lu varamea bem bai frate, ca e sete mare”.
Conform principiului ca daca bei apa dupa vin te imbeti instant la loc si cum nu aveau alta apa decat cea de la chiuveta de la baie, ursii renunta la apa.
“Bai da ce bem”!
Se invart prin camera gandindu-se la diverse variante.
“O cola ar fi buna acum, mama ce am mai bea o cola, sau macar un sprite”.
“hai sa il sunam pe leu, sa il trezim sa ii spunem ca ne e sete”.
Tot invartindu-se, ursii descopera telecomanda de la televizor si ii dau drumu pe canalul de sport pe care se transmitea rodeo (acela pe care televizoru ramasese de cu o seara inainte).
Se uita fascinati la rodeo, stabilindu-si diversi favoriti pe moment ce toti celalti paraseau concursul, constatand in final ca taman ala cu care nu ar fi tinut niciodata a castigat.
Oricum, s-a facut ora 5, iar pana la trezirea leului mai era o ora jumate.
Ducandu-se spre televizor, ursuletii descopera minibarul din camera.
Bucurosi nevoie mare, gasesc acolo cola, sprite, bere, wiskey, toate bunatatile.
Din greseala observa o eticheta atarnata de sticla, scrisa in relief.
Citesc: 80000 lei.
“80000 mii de ani sa stai acolo, ce dam noi atita pe un 333 de cola? Lasa ca vine micul dejun si bem suc gratis acolo, ia uite ba, sa ii imbogatim pe astia”.
Pentru a mai trece timpul, ursuletii pun mana pe telefon si o suna pe mama acasa sa iipovesteasca noutatile.
Se face ora 6.
Setea devine din ce in ce mai chinuitoare.
Ursii se plimba prin camera in sus si in jos.
Incep sa se imbrace, pentru a fi gata la sase jumate sa o stearga la micul dejun.
Se face sase si doua zeci, telefonul suna.
“Cine naiba sa ne sune pe noi in camera” se intreaba ursuletii in timp ce se du spre telefon.
Ridica receptorul.
- V-ati trezit ? Se aude vocea leului!
- Oho! De mult, pe la 4 asa si murim de sete.
- Pai si eu m-am trezit pe la 3, ca nu mai aveam somn.
- Un telefon nu ai fi dat si tu, murim aci de sete de la 4 si nu te-am deranjat stiind catre sa te trezim la sase juma.
- E lasa ca vin acum si mergem la micul dejun impreuna.

Sfarsit

Femei, Femei si iar Femei

De mult, in vremuri apuse, pe cand purecele se potcovea cu 9 potcoave de otel si cantarea….
Nu va speriati, nu incep sa va povestesc Harap Alb.
Dar de mult, cand eram eu mai mic, citeam cate o carte mai buna si ziceam:
“gata, o bag in top 10”.
Pe rand au trecut prin acest top o multime de carti, astfel incat topul a devenit neincapator si s-a transformat incet, incet din top 10 in top 15, din top 15 in top 50, iar acum este top de n implica top de n+1 (matematicienii cunoaste dea!).
Este fascinant insa cum, un autor a ramas in top 10, iar un roman de al sau a ramas tot in top 10.
Daca aruncam o privire asupra acestui autor, poate fi usor catalogat drept un usuratic, un spurcat si un “de necitit”.
Cel putin 3 sferturi din populatia “culta” a Romaniei l-ar cataloga asa.
Este drept ca, socheaza, incepe romanele brusc fara ai da timp cititorului sa isi dea seama despre ce va citi.


“Aveam 50 de ani şi nu ma mai culcasem cu o femeie de patru ani. N-aveam nici o prietenă. Mă uitam după femei pe stradă sau oriunde le vedeam, însă le priveam fără vreo dorinţă şi cu un senti-ment al inutilităţii. Mă masturbam în mod regulat, dar ideea de a avea o relaţie cu o femeie - chiar şi fără implicaţii sexuale - îmi depăşea imaginaţia. Aveam o fiică de şase ani, din afara căsătoriei. Locuia cu maică-sa şi plăteam pensie alimentară. Fusesem căsătorit cu ani în urmă, la vîrsta de 35 de ani. Mariajul durase doi ani şi jumătate. Nevastă-mea a fost cea care a hotărît să divorţăm. Fusesem îndrăgostit o singură dată. Era alcoolică şi a murit la 48 de ani, cînd eu aveam 38. Nevastă-mea fusese cu 12 ani mai tînără decît mine. Cred că şi ea e moartă acum, deşi nu sînt sigur. Mi-a scris cîte o scrisoare lungă, de Crăciun, timp de şase ani după divorţ. Nu i-am răspuns niciodată...
Nu ştiu sigur cînd am văzut-o prima oară pe Lydia Vance. Să fi fost cu vreo şase ani în urmă, cînd tocmai îmi dădusem demisia din slujba pe care o aveam de doisprezece ani ca funcţionar la poştă şi încercam să devin scriitor. Eram îngrozit şi beam mai mult ca niciodată. încercam să scriu primul meu roman. Beam cîte o stacană de whiskey şi o duzină de cutii de bere în fiecare noapte, în timp ce lucram. Fumam trabucuri ieftine şi băteam la maşină şi beam şi ascultam muzică clasică la radio pînă dimineaţa. îmi propusesem să scriu zece pagini pe noapte, dar nu ştiam decît a doua zi cîte am scris. Mă trezeam dimineaţa, vomitam, apoi mă duceam pînă în camera din faţă şi mă uitam pe canapea să văd cîte pagini erau acolo. Mă aşteptam întotdeauna să văd cele zece. Uneori erau 17, 18, 23, 25 de pagini. Desigur, ce scriam în fiecare noapte trebuia refăcut sau aruncat. Mi-a luat douăzeci şi una de nopţi ca să-mi termin primul roman.
Proprietarii casei unde stăteam, şi care locuiau în spate, credeau că sînt ţicnit. In fiecare dimineaţă cînd mă trezeam, găseam o pungă mare de hîrtie în faţa uşii. Conţinutul varia, dar înăuntru erau mai ales roşii, ridichi, portocale, ceapă verde, conserve cu supă, ceapă roşie. Le mîncam şi beum bere în fiecare noapte, pînă la patru sau cinci dimineaţa. Bătrînul avea obiceiul să leşine, iar bătrîna şi cu mine ne ţineam de mînă si, din cînd în cînd, o pupam. întotdeauna în dreptul uşii o pupam mai apăsat. Era îngrozitor de ridată, dar n-avea ce să facă. Era catolică şi arăta simpatic atunci cînd îşi punea pălăria ei roz şi se ducea la biserică duminică dimineaţă.”

Stiu clar multe persoane care de la primele 3 randuri ar fi inchis cartea si ar fi zis:
„ptiu e una din alea spurcate”.

Dar cine e autorul?

Daca nu ati recunoscut fragmentul, nu am ce sa va fac, mai aveti putin de indurat pana sa aflati cine e celebrul autor.
Nascut in 1920, pe 16 august, a fost poate cel mai lenes scriitor (asa cum bine spunea prietena mea si la vara cald),
Dar cu toate astea reuseste sa scrie o multime de poeme, scurte povestiri si 6 romane, ajungand la un numar eventual de 60 carti tiparite.
Charles Bukovski, ca despre el este vorba, starneste pasiuni la orice cititor cu un minim de cultura literara si care nu se sperie de taria cuvintelor.
Prin romanul sau Femei, reuseste sa scandalizeze majoritatea populatiei feminine ce a trecut de primele randuri si sa ii faca pe barbati sa zica:
„da frate, asa e”, ffiecare regasindu-se poate in episoade din viata lui Hank Chinaski.
Cand eram in anul I de facultate, aveam prietena studenta la Litere si ma duceam adesea sa o vizitez.
In acel an I la litere erau 130 de gagici si un singur baiat.
Am fost reperat cu usurinta in sala ca fiind un intrus si fiindca eram de sex masculin prezentam un oare care interes, pe criza care era acolo.
Insa o netoata, nu are ce face si ma intreaba:
„Domnule Matematician, ce romane va place sa cititi”?
Eu, simtindu-ma ca la gala premiilor mtv, ca la un concurs de miss, raspund, vrand sincer sa traim intr-o lume mai buna:
„Pai de exemplu draguta, imi place Femei de Charles Bukovski”.
A fost poate ziua in care am aflat cat de repede pot sa alerg la o suta de metrii obstacole, sa vezi toata acea masa compacta de femei miscandu-se brusc spre mine...
Dar, revenind, asta este dragele mele, Bukovski are un mod aparte de a prezenta lucrurile.

Ok! Dar despre ce e romanul asta Femei?

Pe scurt, un ins de 50 ani, Hank Chinaski, tot incearca sa isi vada visul implinit cu ochii si sa devina mare autor.
El pleaca de la cititul propriilor poiezii in librarii de cartier, pentru un public de joasa speta (sa il numim asa), el fiind format din tineri din patura medie si saraca, mai tot timpul aprinsi de bautura si de eventualele droguri consumate.
Nu va reusi ici cand sa depaseasca aceasta conditie, drept pentru care intregul roman se desfasoara in acest context, printre oamenii de conditie medie si cei saraci.
Fixandu-si drept intriga principala acest demers al lui Chinaski, autorul urmareste cu totul altceva.
Incearca sa surprinda fiecare aspect al vietii acestuia, pentru a-si fabrica un motiv, un pretext de a prezenta femeia, asa cum nu a mai fost prezentata pana atunci.
Suntem obisnuiti si supra saturati cu imaginea diafana a femeii, aceasta zana, cu capul inconjurat de raze, cu ochii albastri ca doua safire, cu parul balai, reflectand in jur numai frumusete si bunatate.
Aproape ca ti se face greata, ca si cum ai manca o prajitura buna, dar dulce, atit de dulce incat iti vine sa versi de la un moment dat in colo.
La capatul opus, se afla prezentarile naturaliste ale femeii, aceasta eterna bolnava de psihoze, nevroze, aceasta stricata, aceasta curva (Vezi La qure de Emil Zola, Neinspirat tradusa ca Prada),
Femeia care nu e instare decat sa fie un parazit.
Dar si in aceasta prezentare lipseste ceva si am sa fiu destul de direct:
Fratioare, in ambele prezentari femeia nu merge la wc, nu trage vanturi, nu ragaie, nu i se strica dantura, nu are piele cu creturi, nu e ridata, deci aproape ca sa zici ca in ambele prezentari e la fel de diafana, chiar daca e prezentata de naturalisti in modul in care e prezentata.
Ei bine Bukovski vine si umple acest gol, iar femeile din aceasta carte, sunt femeile alea normale cu care ne-am obisnuit,
Acele femei care au parte de toate placerile vietii (merg la buda, li se strica dantura etc),
Sunt acele femei care au uneori mici crize de identitate, acele femei nehotarate care nu isi cunosc bine sentimentele.
De aceea apreciez acest roman in mod deosebit.
Bukovski nu face ca ceilalti autori, Romantici, realisti, naturalisti (asa e ca le stiu?),
Nu rupe cele doua imagini pentru a prezenta un anumit aspect, el da Cezarului ce e al Cezarului, cand o femeie e frumoasa, o descrie cu lux de amanunt pentru a nu-I stirbi din calitati, dar si aceasta femeie frumoasa, se baloneaza cand sic and sit re sa baseasca.
“Incă mai lucram în fiecare noapte la primul meu roman. Niciodată nu mă apucam de scris mai devreme de 6:18 după-amiaza. Asta cînd obişnuiam să semnez condica la poştă. Era ora şase cînd au sosit: Peter şi Lydia Vance. Am deschis uşa. Peter a zis:
-la uite, Henry, ce ţi-am adus!
Lydia a sărit pe măsuţa de cafea. Blugii ei păreau mai mulaţi ca niciodată. Şi-a scuturat părul lung, castaniu. Era nebună; era miraculoasă. Pentru prima oară, chiar m-am gîndit că aş putea face dra-goste cu ea. A început să recite poezii. De-ale ei. Erau foarte proaste. Peter a încercat s-o oprească.
- Nu ! Nu ! Poezia cu rimă n-are ce să caute în casa lui Henry Chinaski.


- Las-o în pace, Peter.
Voiam să-i admir fesele. Incălecase vechea măsuţă
de cafea. Apoi a dansat. Şi-a unduit braţele. Poeziile erau îngrozitoare, trupul şi nebunia, nu. Lydia a sărit de pe masă.
-Ţi-aplăcut, Henry?
-Ce?
- Poezia.
- Nu prea.
Lydia a rămas aşa, cu foile în mînă. Peter i-a
înşfăcat braţul.
- Să ne futem, hai să ne futem! i-a zis el.
Ea l-a împms.
-Bine, a zis Peter. Atunci plec!
- N-ai decît. Am maşina mea, a zis Lydia. Pot
să ma întorc şi singură.
Peter a luat-o spre uşă. Acolo s-a oprit şi s-a
întors.
- Bine, Chinaski! Să nu uiţi ce ţi-am adus 1
A trîntit uşa şi a dispărut. Lydia s-a aşezat pe canapea, lîngă uşă. M-am aşezat cam la jumătate de metru de ea. Am privit-o. Arăta minunat. Mi-era teamă. Am întins nnna şi i-am atins părul lung.
Părea fermecat. Mi-am tras naîna înapoi.
- Tot părul ăsta e al tau cu adevărat? am între-
bat. Ştiam că aşa este.
-Da, a zis ea.
Mi-am pus mîna sub bărbia ei şi, foarte neîn-
demînatic, am încercat sa-i întorc capul către mine. N-aveam încredere în astfel de situaţii. Am
sărutat-o uşor.”

Totusi, Bukovski are grija sa prezinte tot adevarul, nu exista femei frumoase si atit, toate, dar toate au un defect, deci tot despre aceasta Lidia mai la inceput spune:

“Cîţiva indivizi au venit să stea de vorbă cu mine. Apoi, într-o clipă de răgaz, m-a abordat şi Lydia Vance. Stăteam la o masă şi beam bere. S-a proptit de marginile mesei, s-a aplecat şi m-a privit. Avea părul şaten şi lung, un nas proeminent, iar cei doi ochi parcă nu semănau unul cu celălalt. Dar degaja vitalitate - ştiai că se află acolo. Am simţit între noi vibraţii. Unele dintre ele erau confuze şi nu tocmai pozitive, dar existau. M-a privit, am privit-o şi eu la rîndul meu. Lydia Vance purta o jachetă de cowboy din piele întoarsă, cu nişte franjuri la guler.
Avea ţîţe mişto. I-am spus:
- Mi-ar plăcea să-ţi smulg franjurile alea de pe hăinuţă - am putea începe de acolo!
Lydia s-a îndepărtat. Se pare că n-a tinut treaba. Niciodată nu ştiu ce să spun doamnelor. Dar avea un posterior!”

Dar bine bine, unde se duce la buda?

Ei bine episoadele acestea nu lipsesc si multe altele.
O sa vedeti si nebuniile femeilor cu care suntem toti atit de obisnuiti, credinte ciudate, temeri, nevroze etc.
Inchei spunandu-va ca Bukovski face o prezentare cat se poate de reala a femeii, neuitand niciun aspect al vietii, coborand-o pe aceasta zana de pe piedestal si asezand-o acolo unde e locul, printre noi, cu placerile si neplacerile vietii.
Nu mai putin de remarcat este umorul negru prezent pe tot parcursul cartii, facandu-l pe cititor sa mai uite de grozavia cuvintelor citite si aducandu-l pe punctul de a spune:
"Ei, e chiar un tip simpatic"