Zei și gangsteri - de partea intunericului partea 1

0
Ți-am scris, bunul meu prieten, fapte ce s-au întâmplat în România de de mult, în România aceea pe care acum nimeni nu o mai cunoaște. România plină de corupție în toate autoritățile, pe teritoriul căreia colcăiau spioni din toate serviciile secrete, România în care oamenii cinstiți abia trăiau de pe azi pe mâine pentru că resursele cele multe erau acaparate de oligarhi și corupți.În zilele acelea, un singur om a avut curajul să iasă în afara legii și să lupte împotriva tuturor răutaților, iar faptele sale, cele care să nu îl incrimineze prea mult, ți le-am relatat în scrisorile mele anterioare. Am ascuns identități cât am putut, pentru că, chiar dacă timpul a trecut, sigur se vor mai găsi și astazi mulți care să-I poarte sâmbetele și să îi dorească moartea, realizând astfel o razbunare mult așteptată.

Îmi scrii că te-au mișcat mult faptele, trăirile acestui om, modul în care s-a descurcat și ceea ce a făcut și te-ai arătat interesat de mai multe fapte cu el. Ți-am promis că poate am sa scriu o carte cândva și asta am si incercat să fac prin aceste scrisori pe care ți le-am trimis până acum. Dar astăzi, voi sari puțin în timp și am să îți relatez alte întâmplări, care nu vin neaparat în ordine cronologică cu cele de până acum, alte întâmplări în care Ares a trebuit să aleagă între bine și rău!

1
Soarele încălzea faleza din Eforie Nord, dând o strălucire nisipului și mării, ceea ce făcea ca totul în jur să fie cald și luminos. Era doar ora 8 dimineața, dar căldura era deja mare, iar marea îmbia cu undele sale la o baie matinală. Vilele și hotelurile de pe plajă, se înșirau unul după altul, alcătuind un mozaic interesant de clădiri împrăștiat de-a lungul șoselei de aprovizionare care deservea barurile și terasele aflate pe plajă. Adriano, Yza, Reyna, Solero, toate se aflau la început de sezon și se pregăteau pentru a primi turiștii care urmau să vină pentru a-și petrece un concediu la mare. La început de sezon, doar cunoscuții și ce-i de a-i casei puteau sta acolo, sau câțiva clienți excentrici ccare doreau și puteau obține acest lucru.

O rază de soare atinse pleoapele lui Ares, încălzindu-le și anunțându-l că e dimineață. Se trezi și se întinse. Era atât de bine să te odihnești, să stai și să te rupi de marea misiune a vieții tale, să îți bagi picioarele în toți și toate și să nu îți mai pese de nimic. Pur și simplu să stai și să uiți de orice, să simți doar cum trece timpul și nimeni și nimic să nu te deranjeze. Se afla deja de 3 zile în această ascunzătoare și trăia liniștit.
Vis-a-Vis de el, se afla cârciuma lui preferată, “La stuf”, locul unde-i plăcea să stea dimineața, să savureze o cafea și să admire natura.

Ca în fiecare dimineață, se dădu jos din pat, își aruncă papucii în picioare, își luă bastonul și, târșâindu-și leneș picioarele, o porni spre cherhana. Ajunse acolo și fu întâmpinat cu familiaritate de fata de la bar:
- Late Machiato?
- Da, te rog, mi-l duci la masa aia cu soare te rog…
- Sigur, stai puțin că o să duc cafeaua și vin sa te ajut să mergi la masa respectivă.
Aparatul începu să zgomotească și în 30 secunde cafeaua lui Ares era gata. Fata i-o duse la masă și apoi veni să îl ajute pe Ares să se ducă la acea masă. Luându-și și ea o cafea, se așeză să stea alături de el.
Liniștea era deplină, soarele încălzea aerul din jur, iar Ares îi căută căldura cu fața și cu ochii.
Își amintea că îl văzuse odată și că îi plăcuse mult soarele, dar acum nu mai putea decât să îi simtă căldura și să iși imagineze ceea ce își mai amintea. Coborâ ochii și ascultă ce îi spunea fata. Apoi gândurile îi zburara iarăți aiurea…. Stătea acolo și asculta marea care, prin vuetul ei, dorea să îl liniștească, să îi alunge amintirile triste și să îi redea speranța că zile bune vor mai veni.

2
Cu o seară înainte, motociclista își luase agregatul și pornise într-o goană nebună spre Constanța. Primise informații noi și trebuia musai să fugă să oprească ceva groaznic ce urma să se întâmple. Parul ei, altă dată blond, acum curgea lung și brun pe umeri, iar privirea-i încruntată dovedea că are în suflet ceva crâncen cu care trebuie să se lupte. Alerga în goana motocicletei, sperând să poată ajunge la timp să împiedice cruntul eveniment ce era pe cale să se desfășoare. Dorea să ajungă din urma trupa de asasini ce tocmai plecase și să încerce să îi oprească singură, până când aceștia ar fi ajuns la locul faptei, dar ar fi fost mulțumită dacă ar fi reușit să ajungă acolo să poată măcar să ajute la oprirea lor. Nu se îndoia ca cel vizat s-ar fi descurcat cumva, dar îl știa cât de nesăbuit este și cum se supune pericolului inutil.
De altfel știa și de ce! Omului nu îi mai rămăsese nimic de făcut și își căuta moartea cu orice preț. Pentru asta, se băga în treburile cele mai periculoase, nepăsându-i de ce anume poate să se întâmple.
Cei mai buni prieteni îi fuseseră executați, o iubită îl înșelase, nu oricum, ci trădându-l dușmanilor, cealaltă fusese nevoită să plece, iar omul își jurase ca nu va mai iubi vreodată.
De aceea tot ce putea obține o femeie de la el, era o prietenie sinceră, bazată pe devotament și în care, omul și-ar fi dat și viața ca să poată ajuta.
Toate aceste lucruri îi treceau prin cap motociclistei și încă multe altele, gândindu-se la omul pentru care alerga acum să îl ajute și pentru care ar fi făcut orice.
Ajunse în preajma localității unde știa că se găsește omul. Cu spiritu-i de observație dezvoltat, își dădu seama rapid că nu mai era singură, alte motociclete făcându-și simțită prezența. Motociclista opri motorul, dar lăsă motocicleta să meargă din inerție, o îndreptă spre un tufiș, în care intră cu totul. Camuflă cât putu mai bine motorul și o porni încet spre una din vilele de pe plajă. Costumul său de motociclistă o ascundea foarte bine în faptul serii. Îi auzi pe ceilalți cum își opresc motocicletele și pe unde, văzu în întuneric lumini care umblau printr-o vilă aflata la 2 clădiri mai departe, văzu și vila în care știa că se află omul. Observă că acesta nu avea lumini sau televizoare aprinse și fu mai liniștită. Rămase de gardă, neștiind ce urma să se întâmple și ce informații au asasinii despre om.

4
Dimineața o prinse cu ochii pe geam supraveghind cele două vile. Îl văzu pe om ieșind din vilă și înjură:
“Ai căcat! Ce dracu ai ieșit așa în câmp deschis prietene! Nici măcar nu te asiguri?…”.
Se duse și își luă arma, celebra mitralieră pe care o avea și cu care îi mai salvase viața omului odată. Crăpă încet ușa, lăsând-o să se miște ca și cum vântul ar fi deschis-o. Se sprijini de cealalta parte a ușii, se lăsă pe vine și începu să mearga cu spatele lipit de perete, pentru a nu fi văzută dinspre vile. Spera în felul acesta să mențină efectul surpriză pe care îl avea de partea ei, în lupta cu cei 3 asasini care îl urmăreau pe om. Nu observase nicio mișcare la vila asasinilor, ceea ce însemna că aceștia aveau anumite ordine de a nu trece la treaba imediat. Se mai mișcă puțin și se uită spre tavernă. Îl văzu pe om la masă cu o fată, vorbind și bând o cafea. Știa exact ce este în acea cană, îl văzuse de atâtea ori bând acea porcărie de late machiato. Chiar îi spusese odata:
“Zău așa, parcă ai fi pipiță”!
Își aminti că remarca îl înveselise pe om și zâmbi.

5
În liniștea naturii, urechile lui Ares surprinseră un zgomot de târșială care venea dinspre una din vilele de mai în față. Era ca și cum cineva se râcâia de peretele vilei, mergând încet. În același timp auzi două arme armându-se și amândoua traseră în același timp. Instinctul îl aruncă la pământ imediat, în zborul lui, dărâmând-o și pe fata de lângă el și culcându-se peste ea. Aceasta începu să țipe isteric. Ares o plesni peste față și îi puse mână la gură pentru a atenua zgomotul făcut și pentru a nu îl demasca. Fata, după tratamentul administrat, se opri din țipat și lacrimi începură să îi curgă din ochi. În același timp Ares simți un lichid călduț care îi atingea picioarele și se prelingea… Fata fu scuturata de niște convulsii de plâns violente. Ares îi spuse în șoaptă:
“Plângi în liniște, nu s-a terminat încă.”.
Stătu acolo și o ținu pe fată culcată. Încet, încet, aceasta se liniștii și se destinse. Împuscăturile reîncepuseră, iar gloanțele zburau pe deasupra lui Ares și a fetei. Acesta încerca să înțeleagă ce se întâmplă și cum dracu să iasă din situație. Cum naiba îl găsiseră și cine erau? Dar astea erau chestiuni cu care să își bată capul mai târziu. Acu, important era să iasă cumva din situație și să o scoată și pe fată din situația respectivă. Începu să o pipăie pe fată să vadă dacă e rănită pe undeva. O întrebă în șoaptă:
- Ești rănită, te doare ceva?
- Nu! Răspunse ea. Doar câteva zgârieturi pe care le-am căpătat în cădere…
- Bine, rămâi nemișcată, încerc să ies din zonă să îi atrag după mine. Probabil că pe mine mă caută, așa că te duci la adăpost când ajung destul de departe! Ai înteles?
- Da!
Ares începu să se târâie încet, să își găsească drumul. Își prinse bastonul cu dinții, pentru a-și putea folosi mâinile la târâit și la pipăit drumul din jur. Se îndreptă spre șosea pentru a putea ajunge cumva la o vilă. În interior, spațiile deschise erau mai puține și lupta se putea purta altfel, armele nu mai erau așa eficiente.

6
Motociclista îl văzu când a început să se târâie! Îl admira fără limită. Cum putea executa fiecare mișcare calculat, perfect, nicio greșeală. Pas după pas, făcea mișcarea care trebuia. Știa că omul e un apparat de luptă, dar de fiecare data râmânea uimită atunci când îl vedea acționând. Voia cumva să î idea un semn, să îi spună ca e acolo, dar orice zgomot i-ar fi trădat poziția și nu putea să se expună chiar așa. La un moment dat văzu mâna omului că se ridică și că I arata 3 degete în jos.
“Căcat! Dar cum dracu știe”?
Degetele începuseră să se strângă unul câte unul, marcând secundele. La al doilea deget motociclista ridică arma și luă în cătare vila în care asasinii își aveau cuibul. Când și ultimul deget fu strâns, omul aruncă bastonul înspre vila sa, apoi sări în picioare, se expuse pentru 3 secunde, după care făcu o tumbă și traversă strada rostogolindu-se. În același timp o luminiță se aprinse la geamul asasinilor. Motociclista ochi luminița și trase. Un strigăt de durere se auzi și un corp căzând. Omul ajunse lângă vila sa și la adăpostul pereților și al gardului se duse spre vila motociclistei. Nu se opri lângă aceasta, ci intră de-a dreptul în vilă ca și cum ar fi căutat adăpost acolo. Motociclista începu să se miște încet spre intrarea vilei sale, parcurgând în sens invers drumul pe care îl făcuse mai devreme. Intră și ea în vilă, dar rămase la fereastră ca să supravegheze.

7
- Cine ești? Se auzi întrebarea lui Ares. Îmi pare că te cunosc.
- Cum ai știut că sunt aici?
- Te-am auzit!
- Ai, cacat! Și ziceam că am fost deșteaptă cu planul acela și că nu las nici un fel de urme…
- Ai fost, nu ai lăsat, doar eu te-am auzit. Drept dovadă ești aici vie încă!
- Da, ce să spun!
- Dar cine ești? Îmi pare că e a doua oară când mă scoți din rahat, iar data trecută nici nu am apucat să îți multumesc… Totodată vocea ta îmi pare cunoscută și parfumul...
- Mda, așa s-ar zice, dar poate îți vei plăti și datoriile cât de curând!
- Și răspunsul la întrebare este?
- Că nu trebuie să știi, sunt o necunoscută și așa vreau să rămân. Eu te știu pe tine și asta e de ajuns!
- Da, dar pe mine m-a învățat mama să nu vorbesc cu necunoscuții și mai ales nu cu necunoscutele!
- Ce să-ți zic! Folosești vechile glume ale lui Hermes, genial! Glumele tale unde sunt? Au dispărut?
- Ok. Deci știi și de Hermes. Probabil că știi și ce a pățit!
- Da!
- Și atunci ce cauți?
- Îți scot curul ăla mare din probleme, ai ceva împotrivă?
- Hmmm….
- Fii atent! Mai e unul. Motocicleta mea e în spate într-o tufă, putem să plecăm imediat, sau să încercăm să îl lichidăm și pe ăla!
- Hai să plecăm…
- Și dacă ne arde el?
- Se cheama ca am fost provocați!
- E căcat, fiule! Domnul corectitudine întodeauna…
- Asta e, ăsta sunt eu!
- Bine, cred că știu cum să îți plătești datoriile!
- Cum?
- Am avut un prieten, unu care m-a rănit mult și vezi tu, eu nu sunt mister corectitudine ca tine, vreau să mă răzbun, vreau să moară!
- Să moară? Dar nu ești cam crudă?
- Ce-ți pasă!
- Păi? Du-te și omoară-l! Ce să fac eu? Văd că te pricepi bine!
- Treaba e că nu mă pot apropia de el. Nu știu dacă chiar vreau să îl omor, dar aș vrea să îl sperii nițel!
- Nu prea există cale, nu merge doar să îl sperii! Pentru că odată ce va știi cine i-a făcut ce i-a făcut, va începe o vânătoare cruntă. Mai ales dacă cumva și el e din cealaltă lume…
- Da, este din cealaltă lume, că altfel nu îmi băteam capul cu el atât. Acum are 2 zdrahoni lângă el și nu îl pot prinde singur niciodată.
- Și ai vrea ce!?
- Să mergi cu mine și să îl omori!
- Cum îl cheama pe tipul acesta al tău?
- Xela!
- Chiar șeful mafiei canalelor? Ungurul ăla?
- Da, el!
- Ce naiba a avut de împărțit una ca tine cu unul ca el?
- E, nu întreba! Oricum, nu pentru întrebări am venit eu aici!
- Și dacă nu vreau?
- Atunci te las aici, mai ai un ins după tine și aș vrea să văd cum te descurci!
- O să ai ocazia și mai vorbim după!
Ares ieși în fugă din vilă, pe ușa din spate. Alerga încet ținându-se de zit, ajungând în spatele vilei unde erau asasinii. Intra și acolo pe ușa de serviciu și se opri un moment să vadă ce se întâmplă. Auzi gemete și vorbe la etaj. Se pare că motociclista făcuse ravagii, dar nu capitale. Ieși înapoi și se întoarse la vila unde îl aștepta motociclista. Aceasta era tot la fereastră, supraveghind șoseaua. - Hai să mergem, ăia de acolo par imobilizați pentru o vreme și în curând cred că vine și poliția.
- Bine!
Ieșiră din vilă și se duseră spre motocicleta ascunsă. Se suiră pe motocicletă, iar motociclista porni motorul și acceleră. În curând, vântul îi însoțea pe drumul lor spre bucurești și spre groaznica răzbunare a motociclistei, răzbunare pe care Ares avea să o infăptuiască, intrând astfel de partea întunericului.

Va urma!

De-a valma

M-am chinuit mult sa gasesc un titlu pentru aceasta postare. Vroiam un titlu care sa fie si ingenios, dar care sa atraga si click-uri si sa fie si bun pentru google ca sa iasa in fata la cautari. E ca si cum mi-as fi dorit o femeie de 24 de ani, virgina, dar care sa faca si sex oral de calitate. Exercitiul a fost ingreunat si de faptul ca am amestecat o multime de idei, subiecte, cu un fir epic, dar totusi idei diferite pe care vreau sa le impregnez pe retina cititorului. Drept urmare, nu aveam nici subiectul ca sa zic: "despre subiectul asta vorbim azi".

Asa ca am ales titlul care se vede si ma bazez pe subtitluri sa ma mai salveze in fata lu Google.

Google! Google! Google!

Bun! Dupa ce am inundat destul postarea cu cuvantul Google, astfel incat acum kd-ul (keyword density) pentru google va fi destul de mare, sa va povestesc despre ce vorbim azi.

Este ciudat cum functioneaza online-ul asta. Eu scriu aici despre ce ma taie capul, comentarii am doar de la unicul meu cititor fidel, caruia ii multumesc mult ca suporta nebuniile mele si chiar si comenteaza coerent si frumos (merci mult, imi salvezi de multe ori blogul, il faci sa para mai blog asa:) ). Apoi primesc telefoane de la diversi cu intrebari despre subiectele postate:

• "dar unde ai fost plecat"?
• "Dar ce ai patit de bolesti"?
• "Dar ce proiecte ai mai facut"?

Tuturor le promit cam acelas lucru, faptul ca voi scrie. Ca un nesimtit notoriu ce ma aflu, evident nu ma tin de cuvant, iar timpul trece si remuscarile ma apasa. Multumesc mult si celor care ma suna, inseamna ca exist pentru voi, sau ca, ma rog, nu aveti alte subiecte de barfa mai interesante, ceea ce e totusi magulitor. Asa ca iata mai jos cateva raspunsuri:)

Cum mai stai cu regimul

Regimul a fost asa:
Faza 1:
Luna pe care o stiti de pe blog, luna in care de la 86 - 89 kg cat oscilam, am ajuns la 76 - 78 kg. Asta era in luna august 2012. Din septembrie 2012 nu am mai tinut niciun fel de regim, doar ca am fost atent la cantitatile de mancare pe care le caram in mine, in principiu sa nu depasesc 1 kg de mancare pe zi. Pana in ianuarie 2013, am tot oscilat intre 76 si 78.
Faza 2:
In februarie 2013 m-am decis sa mai tin o tura de regim, adica inca o luna. Nu am reusit sa tin decat primele 15 zile de regim pentru ca am facut o faringita nenorocita si a trebuit sa trec pe antibiotic, asa ca am intrerupt orice regim. Totusi cu cele 15 zile tinute, am ajuns de la 76 - 78 kg, la 73 - 75. Acum oscilez mereu intre 74 - 75, Azi dimineata avand 75,1 kg. Nu mananc nimic deosebit, am carat in mine de toate, dar cu atentie la cantitati. De altfel in urma regimului, stomacul s-a micsorat rau si simt imediat cand am depasit calul.

De ce bolesti?

Asta are legatura cu punctul anterior in mai multe feluri, sau ma rog, vad eu o legatura, ea poate sa nu existe, dar va scriu ca sa fiti avertizati.

Nu stiu ce dracu se intimpla cu mine anul asta, dar chiar de dupa revelion am inceput cu o serie de infectii una dupa alta, infectii de care nu scap nici acum. Sa le luam pe rand:

In luna ianuarie am facut o infectie in cavitatea bucala, infectie pe care eu am banuit-o fiind de la masele, dar nu pot fi sigur de unde era, pentru ca aveam toata gura unflata. Am luat augmentin.

In februarie m-am trezit cu o durere sub barbie in partea dreapta a gatului, dar de o violenta deosebita ce nu am mai vazut pana atunci. Ma durea gatul pe dinafara, ma durea rau la inghitit, dar nu puteam afirma ca ma doare in gat. Am mers la un ORL si cu 2 kg de ceai de musetel pe zi (cica asa bea boul cand e cald in toiul verii) si cu amoxicilina, s-a reparat si asta. Desi pe mine ma durea pe afara, doctoru a vazut ceva inauntru. Ma rog, s-a reparat.

In martie m-am trezit cu niste sintome de raceala, am ajuns la medica de familie si minune, aveam viroza pulmonara. Ce sa va spun, toate fericirile, dureri de cap si de sinusuri, senzatii ca imi plesnesc ochii in cap, tuse, dureri in piept, tot tacamul. La care s-au adaugat si niste febre de 39, febre cu care eu nu eram invatat, pentru ca sunt cam afebril asa de felul meu.

Trei zile de paracetamoale nu au ajutat, asa ca am trecut pe zinat. S-a rezolvat si asta.

Si acum bomba

La finalul lui martie plec la Bucuresti la ziua unui prieten. Va povestesc toata tarasenia ca sa vedeti prin ce am trecut si cum proverbul unde dai si unde crapa, e mai valabil ca oricand.

Inainte sa plec din Bucuresti inapoi spre casa, m-am intalnit cu niste prieteni intr-o carciuma sa bem cateceva. Am baut un sprite, o apa minerala, un ceai verde. Am fost la baie inainte sa plec cu autobuzul si parea ca totul e in regula. Ma sui in autocar si nici nu pleaca ala bine, ca ma taie sa ma pisi. imi zic "e lasa, ca nu o sa mori pana la Constanta". Trebuie sa va mentionez ca eram si singur. Mai trece ce mai trece timpul, iar pe parcurs cen inaintam pe drum, inainta si dorinta mea de a face pipi. Deja nu ma mai gandeam ca ajung la Constanta, ma gandeam ca la popas o sa rog pe cineva sa ma duca la baie. Ma uitam in stanga, ma uitam in dreapta, numai bunaciuni, una si una. Cum dreacu sa ii cer eu bunaciunii aleia sa ma duca la baie. Am incercat sa imi formez cateva fraze in minte, dar nu reuseam sa o gasesc pe cea corecta.

Reevaluand nitel situatia, constat ca si popasul e deja o tinta mult prea indepartata, deoarece pipi se cere afara cu insistenta, anuntandu-ma asta prin niste spasme in zona inghinala de mai mare frumusetea. m-am gandit: "acu il scap si sa te tii rusini".

Mi-am cerut scuze fata de bunaciunea din stanga mea, am iesit si m-am dus la sofer.

"Domn sofer, vreau la baie domne"!
"Dar ce ma, om mare esti tu? Nu poti sa te tii"?
"Domn sofer am incercat, dar nu pot, ma pisi pi mini bre".
"Ai bai ca mai avem 10 minute pana la popas, cum sa te pisi pe tine"!
"Defapt nu, rectific, daca nu opresti mai repidi, ma pisi pe noi".
Spunand asta, m-am apropiat de el.
"Stai bai jos, ca opresc acu unde pot, dar tinete nitel"!
"Da hai repede bre ca am niste spasme ceva de speriat si imi tremura si piserele deja".

M-am asezat pe treptele respective de la iesirea din autocar, ca puterile nu ma mai tineau sa ajung pana la scaunul meu. A oprit soferu, m-a dus la baie, am reusit sa mictionez in toata regula, cam la vreo 10 kg asa, ca au venit aia de la apa si canal sa vada daca nu e avarie in zona.

Dupa episodul asta, am ramas cu o mare durere in tot abdomenu, m-am gandit. "Sa vezi ca mi-am bulit rinichii, ce distractie o sa fie". Durerea respectiva a persistat vreo 2 zile de la acest episod, dar incet, incet s-a retras si a ramas doar o mica jena pe dreapta sub coasta. M-am gandit "e clar, am facut ceva la rinichi". Am stat asa, am zis ca poate dispare si jena cu pricina. Cand disparea, cand aparea, nu eram foarte hotarat ce sa fac, am zis ca poate va disparea de la sine. Dar clar aceasta jena, era asociata cu episodul din autocar.

In vreo 2 saptamani, am plecat la Predeal la un curs de a deveni mentor. Jena tocmai ce reaparuse si mi-am zis ca nu am timp inaintea plecarii sa vad ce e, lasa ca ma intorc eu.

Am plecat la Predeal, am ajuns la predeal. La masa am gustat 50 grame de wiskey. La masa de seara am baut jumatate de litru de coca cola. Pe la 12 noaptea am baut 25 grame de wiskey amestecate cu 500 grame cola. A doua zi dimineata, la masa, am baut o cafea, care mi s-a parut extrem de tare, drept urmare am baut vreo 2 cani de lapte dupa ea.

Pe la ora 15 in aceasta zi, ma apuca brusc o durere violenta in dreapta, cu rasfrangere in spate, ma taie transpiratiile si inima incepe sa imi bata razna. Vazand manifestarile astea, ma panichez si intru in atac de panica, fapt ce duce la o abrambureala si mai mare in sistemul meu nervos, luandu-ma tremuratul cu totul. Ma gandeam ca rinichiul meu suparat a clacat si ca gata, am sa mor acolo, departe de toti cei dragi, printre straini, nevasta la Chisinau, mama tocmai la Constanta, nimeni langa mine si eu mor.

Imi anunt insotitorul ca mi-e rau si ca trebuie sa mergem la spital. Insotitorul ma anunta calm: "Care spital, ca nu e spital in Predeal, cel mai aproape e la Brasov".
"Ete sulea, ma duc eu la Brasov, ca mor de 3 ori pana acolo, ai sa iesim din curs si sa intrebam la receptie".

Iesim din curs, mergem la receptie, aflam ca e un hal de n-ar mai fi pe dn1, unde chipurile te poti adresa in caz de urgenta. Chem taxiul, anunt mama sa nu se sperie, dar ca eu ma duc pana la urgenta ca mi-e putin rau, ii dau numarul insotitorului ca sa il aiba si sa fie in contact. Eu ma pregatisem, trebuia sa lesin.

Drumul pana la centrul de primiri urgente s-a desfasurat in regula. AM ajuns acolo, mi-au facut un EKG, au zis ca inima e in parametrii normali, tensiunea era 14 cu 9, normala data fiind starea mea de agitatie, pulsul 92, normal si ala data fiind starea mea de agitatie.

Opsesia doctorilor!

Ating in treacat aici un subiect pe care l-am observat si nu am apucat sa il discut. Nu emit nicio parere, nu afirm nimic, doar povestesc, dar nu imi place atitudinea respectiva.
"Dar ce ati consumat ieri si azi"?
Am insirat toate mancarurile pe care le-am mancat.
"Dar alcool nu ati consumat"?
"Ba da"!
"Ati baut vin rosu"?
"Nu, wiskey".
"sec"?
"50 sec si 25 cu cola amestecat"!
"Si vin ati spus nu"?
"Nu!"!
"Cum nu, ca asa mi-ati spus mai devreme"!

Asta a fost momentul in care asistenta care ajuta la consult, a lasat balta tot ce facea si cu o remarca de genul "Alt boschetar", a plecat inapoi sa se uite la romanii au talent la televizor.

Doctorita nu m-a abandonat totusi si a continuat sa ma palpeze pe ficat, pe stomac, pe ce m-o mai fi palpat. M-a plesnit peste spate cu latul muchiei, mi-a apasat ceva centrii de pe spate, intrebandu-ma mereu daca ma doare. Al dracu ca nu ma durea, doar intr-un singur loc m-a durut, iar ea a tras concluzia ca e o simpla durere de spate.

Dar ca sa fie sigura ca nu mor pana luni cand era revenirea acasa, Mi-a dat 3 urinex pe zi (las sa fie, daca chiar o fi rinichiul de vina), Aulin, sau cum dracu s-o scrie (anti durere si antiinflamator, pentru durerile de spate), magne b6, cate 3 pe zi (ca paream cam sarit de pe fix asa).

Orice as zice si oricat de rau as fi, doamna doctor a fost profesionista si cu ce a avut s-a descurcat, ii multumesc mult ca mi-a oferit suportul de care am avut nevoie, asigurandu-ma ca daca nu mai beau alcool, cafea, cola si nu mai comit excese, o sa traiesc sigur pana luni cand ma intorc acasa, dupa e treaba mea ce fac.

Restul excursiei s-a desfasurat fara incidente, doar ca durerea mea din partea dreapta a devenit insistenta acolo, nu violenta ca vineri, dar e o chestie de care sunt constient si nu imi da pace.

A, doamnei doctor de acolo i-am povestit si de episodul cu autocarul, eu fiind ferm convins ca de acolo mi s-au tras toate nenorocirile.

Intoarcerea acasa si cea de a doua bomba!

Intors acasa luni, marti de dimineata m-am oprit la primul Eco, cerand un eco abdominal general sa vad care e situatiunea prin zona.

La Eco, am reluat povestea cu autocarul, fiind in continuare convins ca de acolo ma doare.

M-a examinat doamna de la ecograf, care se intimpla sa fie si doctor internist, medic primar, doctor in medicina si alte titluri. M-a examinat si a zis ca rinichiul e curat, dar ca oricum ar fi trebuit sa fac analiza de rinichi imediat dupa incident, ca atunci s-ar fi vazut ceva. Acu, nu se mai vede nimic.

In schimb....
Tineti-va bine...

Cica am polipi pe fiere, dintre care unul de 6 mm. M-a intrebat daca ma stiu bolnav de fiere, am zis ca undeva prin 2003 am avut probleme si mi s-a spus ca am dischinezie biliara, dar ca de atunci nu am mai avut probleme majore, cand si cand o indigestie ca tot omul, dar trecea de la un scobutil.

Cert e ca se pare ca durerile in dreapta ar fi de la fiere, nu de la rinichiul meu greu incercat.

Am intrebat si eu ca omul de unde dracu am capatat alea, iar raspunsul a fost evaziv, ca stiti, or fi mai multe cauze, ca asa, ca pe dincolo, dar nimic concret. Raspunsul asta evaziv m-a pus pe ganduri si ca tot romanul dornic de informatie am cautat pe google si ce am gasit m-a ingrozit.

Doctorita mea de familie, are program cu publicul doar marti si joi dupa - amiaza, in rest se duce la nu stiu ce comuna unde are alti pacienti. Pasul urmator logic era sa ma duc la ea, era marti, deci zic sa purced. Norocul meu, era plecata la nu stiu ce examen, asa ca abia joi aveam sanse sa o vad. Pana atunci am continuat cu documentarea pe net, timp in care am aflat ca sunt suspect de trei tipuri de cancere si culmea, de toate in acelas timp. Pe ici pe colo imi gasisem si unele metastaze.

Si ce era mai crunt, era ca din toate tipurile de cancere de care ma puteam imbolnavi, eu m-am procopsit taman cu asta de colicist, care e cel mai al dracu dintre toate, ca nu raspunde la tratament, nu poti sa ii faci nimic, iar intr-un an de la declansare te cureti.

Ce sa va spun, am trait doua zile de cosmar, pe propriile mele descoperiri de pe net. Imi si facusem planul cum sa petrec anul ala.

Am ajuns joi la doctorita de familie, iar aceasta mi-a zis sa nu imi fac probleme. Mi-a trantit un pogon de pastile. Evident, ca stiind de problema cu fierea, eu i-am povestit totusi si de rinichiul meu, ma gandeam sa aiba femeia intreg tabloul, sa stie despre ce se intimpla cu mine.

Asa ca m-am ales cu:

• Nolicin, 2 pe zi.
• Urinal acut, una pe zi.
• Bilichol 3 pe zi (inainte de mese).
• Scobutil 3 pe zi (tot inainte de mese).

Dupa 10 zile, dispare nolicinu si cu urinalul acut, iar bilicol si scobutil se reduc la doua pe zi, dimineata si la pranz.

Au trecut cele 10 zile, iar acum sunt pe bilichol si scobutil. Ce sa va zic, cu tot bilicholul si scobutilul, simt o durere mica, persistenta acolo. Uneori uitam sa imi iau scobutilul, sau bilicolul, iar durerile deveneau putin mai tari. Insa nu am avut dureri violente sa zici ca ma indoaie. Nici macar dureri tari.

Astept acum sa treaca cele 30 zile cat tre sa mai iau bilichol si scobutil, iar apoi sa merg sa vedem, poate mi-o da si ceva analize de facut, ma gandesc.

Planul ala pentru un an de zile, l-am pus bine, ca nu se stie, poate imi trebuie.

Ce isi face omul cu mana lui, se chiama lucru manual!

Acu, sa trag un fel de concluzii, v-am ametit de tot cu plimbarea mea prin boli si alte informatii, dar mai am ceva de spus, deci nitica rabdare. Nu fac un proces de intentie, defapt nici nu stiu cum sa zic, pana nu stiu inca precis ce am si din ce cauze. Dar ca tot omul la ananghie am incercat zeci de justificari si toate par sa se lege.

Toate bolile astea dintr-o data au venit dupa ce am slabit, deci cred ca mi-am facut oarecum sistemul imunitar praf cu slabitul asta si ma intreb atunci daca merita.

De slabit am slabit cu nutritionist, dar care nu e doctor. Ala mi-a dat sa iau si un cacat de garcinia cu chrom si le-am dat si astora din familie sa ia. Nevasta mea nu l-a suportat, i s-a facut imediat rau de la el. Maica-mea l-a luat o perioada, dar a constatat ca are palpitatii de la el si a renuntat. Eu l-am luat cel mai mult, am constatat si eu ca am palpitatii, dar nu stiam de la ce dracu sunt, m-am prins tarziu ca e de la alea si am renuntat si eu la ele.

Surpriza a fost ca mama a fost diagnosticata cu litiaza biliara in februarie anul asta si a fost si operata pentru a i se scoate fierea. Acum urmez eu la rand... Tot bolnav de fiere. Coincidenta sa fie oare?

Nu mai zic ca am citit pe net ca polipii la fiere se fac si de la intoxicatie cu oxid de Chrom, deci legatura pare totala.

Acest rahat de garcinia cu Chrom l-am luat tot pentru slabit si ma intreb iar, merita? Sa fiu sincer, acum daca ar mai fi sa fiu incaodata pus in fata faptului de a merge la nutritionist si de a slabi, nu as mai face-o. Consider ca daca ti-e dat sa mori de gras, pai mori de gras, e mai bine decat sa te chinui slab si tot sa mori.

Cert e, ca pe langa lunile de pana acum, pline de boli, si luna Mai se anunta nu tocmai placuta si pe urma, ce o mai fi.

Cum sa scrii orice despre oricine

Revin din nou, ma intorc, o iau aiurea!

Zic sa scriu ceva si pe anul acesta, sa nu stea arhiva blogului goala pe 2013.

Cum sa scrii orice despre oricine, inclusiv despre tine

Postarea de astazi are un parcurs mai lung.

Prima data am vazut postarea de la SLVC, ultima care mi-a aprins beculetul, dar mai multe postari ale ei mi-au oferit acelas sentiment de invidie.

Refularea, daca o putem numi asa, a declansat-o insa prietena mea buna (sper ca inca imi da voie sa o numesc asa) Belgianca prin postarea depe blogul Jurnal de belgia.

Cand poti sa scrii orice despre oricine

Eu nu am ajuns inca la nivelul ala sa pot scrie orice si despre orcine, inca ma bantuie frigurile rusinii, fricii.
De aia o multime de subiecte bune, sau pareri personale stau ascunse in mintea mea si probabil nu vor iesi niciodata de acolo, desi stiu sigur ca as face rating cu ele.

• Nu pot scrie orice lucru despre mine care in ochii societatii ar putea fi vazut drept reprobabil ca cine stie cine intra pe aici si citeste si decide sa nu mai colaboreze cu mine pe viitor datorita acelor lucruri.
• Nu pot scrie de exemplu ca las lucrurile in dezordine, pentru ca asa imi place mie si pentru ca in dezordinea aia eu imi gasesc lucrurile la fix si ca atunci cand mi se face curatenie in lucruri sunt pierdut ca nu mai gasesc nimic.

Si asta ar fi cea mai simpla, daca le-as scrie pe celelalte clar ar fugi toti.
Acum oricum m-am compromis pe jumate, pentru ca deja am introdus in mintea cititorului meu, unicului cititor al meu, ideea cum ca as fi o persoana ciudata, reprobabila poate.
Ma bazez pe faptul ca unicul meu cititor este o persoana deschisa si deci va reusi sa treaca peste aceste lucruri.

• Nu pot scrie parerile mele despre anumite stari de fapt, pentru ca starile alea de fapt probabil sunt traite de unii cunoscuti ai mei si in concluzie s-ar supara sa auda ca ai o parere proasta despre starea lor. Nu e vorba ca ai o parere proasta despre starea lor, dar multi asociaza starea lor cu ei insisi si deci, in concluzie, ai o parere proasta despre ei daca ai o parere proasta despre starea lor.
• Ca sa imi dau foc la chiloti dau si un exemplu, nu pot scrie ca niciodata cuplurile cu diferente mari intre parteneri, de orice natura ar fi diferentele, nu sunt sortite sa reziste, pentru ca jumate din prietenele mele cu parteneri invarsta s-ar supara (daca deja nu o fac dupa fraza asta), iar jumate din prietenii mei cu partenere mai mult dotate intelectual decat ei, sau mai inalte decat ei s-ar supara si nu vreau acest lucru.
• Nu pot scrie despre partenerii mei si colaborarile cu ei si despre eventual lucruri care nu imi plac la acestea, sau care m-au deranjat, cum nu pot scrie nici despre lucrurile care nu imi plac in ONG-ul in care lucrez, desi vreau sa ii ajut, pentru ca toti s-ar supara si ar inceta sa mai colaboreze cu mine si eu nu vreau acest lucru.

In concluzie o multime de tabuuri in scrierile mele, o multime de lucruri despre care nu pot scrie, o multime de oameni care nu suporta bine criticile si in final eu care probabil nu stiu cum sa scriu finut o critica si de aceea ma tem.

Insa exista si o multime de oameni, o multime de oameni care au ajuns la un nivel si pe care ii invidiez. Atunci cand poti scrie orice despre oricine, incluzandu-te pe tine, inseamna ca ai ajuns la un nivel superior si ca de acolo nimeni nu te mai poate atinge.
Desigur ca aici nu intra temerarii nebuni, cei care improasca si injura pe oricine, fara sa se gandeasca la urmari, chiar daca acele urmari vor fi dureroase pentru ei. Acestia sunt niste idioti si atita tot.

Teste pentru prieteni

S-ar putea spune ca sunt plin de prejudecati, dar stati cuminti, ca lucrurile devin si mai rele

unele din aceste prejudecati constituie si teste pentru prietenii mei si ma departez rapid cand vad ca unul din ei incalca tabuurile mele.

Spre exemplu, ca orice barbat imi place sa gust alcool, rare ori ma imbat, prin imbatat insemnand sa se observe o alterare intru-catva a vreunei facultati de ale mele.
Nu va inchipuiti ca ajung in halul de a nu mai merge, sau de a nu mai fi in stare sa rationez, sa tin o conversatie, sau din cauza alcoolului sa incep spun tampenii, sau sa fac tampenii.
Am regulile mele cand particip la petreceri, reguli care ma feresc de asemenea abuzuri.
Doar ca, la anumite petreceri prelungite, se observa o alterare a vocii, lucru dupa care cei din jur isi dau seama ca alcoolul a avut oarecare efect asupra mea.

Aceste momente sunt rare, dar exista.
Inca nu am reusit sa dezvolt o regula sa ma fereasca de acest efect, doar daca nu o adopt pe aia ca la fiecare petrecere, indiferent cat de lunga, sa gust doar un pahar de alcool si in rest sa trec pe apa.

Sa revin insa la teste.
Se intimpla ca in unul din aceste rare momente sa fie cu mine unul sau mai multi apropiati, sau prieteni. Unii dintre ei au o placere deosebita sa isi aduca aminte ca ai baut si ca ai baut atit incat vorbeai peltic. Ma gandesc ca daca respectivul episod nu te-a afectat prea tare, nu are sens sa amintesti de el, asa ca ma debarasez rapid de cunostintele care tin sa imi aminteasca iar si iar, de rarele mele momente de distractie.

Ipocrizie oare?

Si ajungem la final, se vede o ruptura ipocritica in textul acestei scrieri. Eu as vrea sa scriu despre lucruri ce ii privesc pe alti oameni, dar nu imi plac cei care imi povestesc despre episoadele mele. Deci in concluzie, ca sa pot aplica in continuare testul prietenilor, trebuie si eu a ma abtine sa scriu ceva despre cineva. Asa ca o sa discutam despre vreme in continuare.

”Avantajele de a fi orb”

Va întrebați poate unde am dispărut și bine faceți! Vă întrebați poate cum mai merge cu regimul, promit să vă scriu. Pe scurt, de când nu ne-am văzut am fost în următoarele locuri despre care promit să vă scriu:

• Bacau,
• Calimănești,
• Chișinău

Urmează la rând Belgia, cu oprire de câteva ore (până la 12) pe parcurs prin Ungaria, Austria și Germania.

Citeam, întors acasă, blogul prietenei slvc pentru a mă pune la curent cu ce se mai scrie pe acolo și cu ce mai fac oamenii dragi mie de acolo. O remarcă trecătoare din postare m-a făcut să mă gândesc mai adânc la niște constatări proprii precum și la cele ale celorlalți din jurul meu.

După cum s-a înteles probabil de pe parcursul acestui blog, eu sunt orb, un orb mai interesant așa deoarece am putut să admir, întrucâtva, cum e să fi și de partea cealaltă a baricadei. Ca să fiu mai precis au fost perioade când eu duceam orbii de mână conducându-i unde aveau nevoie, iar acum eu sunt dus de mână.

După ce am terminat școala de orbi de la Buzău, am înteles rapid că viața în mijlocul nevăzătorilor nu e de mine și că, dacă vreau să fiu o persoană normală, ar trebui să mă integrez cât mai rapid în societatea normală. Mulți dintre nevăzători din propria voință, sau forțați de societatea nenorocită, tind să se aglomereze în anumite locuri și să trăiască între ei ca într-o rezervație. Eu am vrut să nu fiu așa și am dat din coate în direcția opusă. Am mers la facultate, iar acolo eram singurul nevăzător. Să nu o mai lungesc, în mare parte integrarea a reușit, eu trâind în momentul de față printre persoane fără dizabilități. Mai mult, nivelul la care acționez este unul mediu spre înalt.

Nu spun aceste lucruri ca să mă laud, ci pentru a folosi de context la ceea ce voi povesti.

Trâind eu înafara mediului nevăzătoresc și în medii de lucru înalte, nu mi s-a întâmplat să observ foarte des comportamente ciudate la adresa dizabilității mele, sau, orbit de propria-mi reușită, nu le-am observat.

Este drept că mă și manifest ca atare, cu considerație pentru societatea din jurul meu, uneori simțindu-ma și comportându-mă ca un intrus în această societate, făcând tot posibilul să nu deranjez, să nu mă manifest. Așa că dacă e undeva de mers la o petrecere, nu mă înfig la dans prea tare, deși aș știi să dansez, dar mi-e frică să nu lovesc pe cineva, sau să nu cald pe cineva pe picior. Dacă e să merg la înot, iar pișcina are și alți mulți oameni prin ea, nu mă manifest de frică să nu lovesc pe cineva. Mă rog și alte situații.

Am fost între 5 și 12 septembrie la Călimănești unde s-a desfășurat finala campionatului de șah al nevăzătorilor. Am participat la acest campionat. Cazarea s-a făcut la hotel Olt, hotel care are și o pișcină cu apă termală, minerală.

Împreună cu un grup de colegi din acest campionat am decis să mergem să ne scăldăm la pișcină. Eu eram cu nevastă-mea ca să mă conducă, iar grupul de ceilalți erau singuri, vreo 5 pe lângă mine.

Mi-am adus aminte de vremurile din școală și cum se procedează ca să conduci un grup de 5 sau mai mulți nevăzători atunci când ai un singur însoțitor, așa că am instruit-o pe nevasta mea cum să procedeze. Și dăi și mergi înspre pișcină.

Pe drum, auzind eu câtă gălăgie e în pișcină, îmi manifest curiozitatea tare:
”Cum dracu o să înotăm noi bă acolo, că auzi câtă lume e”.
Răspunsul veni prompt:
”Stai să intrăm și să vezi câtă lume nu o să mai fie, spațiu se face în jurul nostru”.
Zis și făcut, intrăm, ne afundăm în pișcină și brusc în jurul nostru toată lumea se grăbește spre ieșire, sau se trage spre cealaltă parte. M-am gândit că ne fac loc să putem și noi să ne mișcăm, lucru care ar fi fost frumos.
Unul din colegi îmi spune glumeț:
”Vrei sa îți golesc toată pișcina”?
”Da”!
I-am raspuns eu, dornic să văd ce o să se întâmple. Atunci colegul meu a început să înoate pe mijlocul pișcinei, atent să se țină cât mai departe de persoanele de pe margine cât să nu le lovească, dar destul de aproape. Oamenii, câți mai erau prin pișcină, au început să se grăbească spre ieșire. Astfel am rămas singuri în pișcină.

Am rămas puțin pe gânduri și l-am întrebat pe colegu:
”Dar unde au fugit toți ăștia”?
Raspunsul lui a venit cu încă o întrebare:
”Dar ce, nu ai observat că atunci când apari undeva se face loc în jurul tău”?
”Nu prea am avut ocazia”, am răspuns eu, dar prin minte îmi circulau toate acele momente când, mergând cu autobuzul spre bucurești, nimeni nu se așeza lângă mine, sau cei care se așezau se ridicau când mă observau și plecau mai departe, momentele în care așezându-mă să aștept ceva pe un scaun, se făcea spațiu în jurul meu de unde până atunci era plin, Momentele când chiar ai fi avut nevoie să fie cineva lângă tine ca să ceri ajutorul, dar nimeni nu era prin preajmă.

Doctorii, UPU si viata mea

Scria prietena mea slvc acu ceva vreme, suparata fiind pe timpul de asteptare de la UPU, ca de ce nu se duce lumea direct pe sectie si vvine toata lumea la UPU. Eu aveam pe atunci alte intrebari, dar viata tinde sa mi le rastoarne pe toate. Deci SLVC, citeste te rog cu atentie: De duminica ma doare in gat. O durere in gat pe care o recunosc dintr-o mie sip e care am avut-o de atitea ori, insemna ceva simplu! Am facut puroi in gat. Insa nu am vrut sa fiu alarmist, puteau fi si alte probleme, asa ca doua zile am stat asteptand sa treaca. Cum nu a trecut am zis ca hai la medicu de families a vedem ce e de facut. Deci astazi, joi, 17 mai, am purces spre medicul de familie. Ajuns acolo, sunt preluat de doamna doctor care ma intreaba care e problema. Ii povestesc ca ma doare in gat, dar ca ma doare doar partea dreapta a gatului. Ea ma intreaba daca am facut febra, eu raspund ca nu. Ea foarte intrigata si e doar durerea asa? Fara febra? Eu raspund ca da. Isi ia instrumentul din dotare si mi-l vara pe gat, se uita si zice: Da, acolo e o leziune, dar nu stiu ce sa zic, pare ca e puroi, dar as afara febra fara alte sintome… Si continua: Ati avut greturi, varsaturi… Eu raspund evident ca nu. Ea zice, deci nu e puroi, dar nu as vrea sa ma pronunt, pare sa fie o micoza, o candidoza ceva. Mergeti acu la urgenta pe sectie la O.R.L., va dau eu trimitere si sa va vada un specialist. Iau trimiterea si plec. Ma duc la spital, intru in spital, ma duc pe sectie la O.R.L. Iese o asistenta frumoasa si imi spune ca nu am ce sa caut acolo, ca tre sa ma duc jos la upu si de acolo sa ma trimita inapoi cu o fisa de consultatie. Ma gandeam ca e un procedeu simplu, ma duc acolo, arat trimiterea si imi da fisa de consultatie. Ti-ai gasit. Mi se ia trimiterea, sunt pus sa asteptla coada cu toti ceilalti veniti la urgenta, care cu salvarea, care cu picioarele lor. Sunt introdus la un moment dat in sectie, intins pe un pat, mi se face ekg, mi se ia tensiunea. Apoi sunt lasat acolo. Ma intreb pentru ce toate astea, eu am o durere in gat. Vine o doamna doctor, ma intreaba ce am, ii povestesc tot ce am, plus faptul ca fusesem trimis specific. Si ia ma intreaba razand: “Aia de la O.R.L. v-au zis ca nu, ca sa veniti aici nu e asa?”. Nu intelegeam ce e de ras. Continua doctorita: Ati stranutat, ati tusit? Imi aduc aminte ca duminica cand a inceput durerea am stranutat in continuu de nu stiam ce e cu mine si ca am tusit si am si expectorat ceva. Ii povestesc toate astea. Doctorita zice: Bine, o sa facem analizele de sange, si niste raze la plamani si apoi tot inapoi la O.R.L. o sa ajungeti, probabil ca or sa se uite cu o camera ce aveti in gat. Ma gandesc, fenomenal, vin pentru un rahat dupa mintea unei nebune si uite cu ce ma aleg. Sunt carat intr-o alta sala, pus sa ma intend, vine o cretina (imi asum acest apelativ), deci vine o cretina si incepe sa imi caute vena dup ace imi pune garou si dup ace ma pune sa strang pumnul. Trebuie sa va spun ceva, in viata mea de 29 ani am facut la analize de mi-a iesit pe ochii. Cel putin odata pe an fac analizele anuale. Niciodata, dar niciodata nu am avut probleme cu gasitul venei si cu dinastea. Niciodata nu am avut probleme cu venele sa se sparga sau mai stiu eu ce. Cretina vine, cauta si cauta si cauta si cauta si nu gasea vena. La un moment dat se decide pentru un loc de unde in viata mea nu mi s-a luat sange, baga acul si zbang! O improscare de sange tasneste de ne murdareste pe amindoi si in acelas timp mana mea capata noi dimensiuni. Cretina intreaba: Dar asa I se sparg lui venele mereu? Ii raspund ca e prima data cand se sparge, ea pune tamponul peg aura facuta, o pune pe mama (apropos element nesterilizat in niciun fel) sa tina tamponul si incepe sa caute vena pe aceeasi mana mai departe. La un moment dat ma inteapa din nou si reuseste sat raga sange. Rezultatul primei runde, un hematom cat mine de mare. La finalul operatiunii, pentru ca nu mai avea tampon, ma lasa cu mana suroind si pleaca sa isi caute tampon. Se intoarce dupa vre-un minut asa si in timp ce imi punea tamponu ma intreaba: Suferiti de vreo boala contagioasa… As fi vrut sa zic sida, dar m-am abtinut, fereasca dumnezeu! Pleaca individa si revine cu o branula pe care mi-o fixeaza pe mana dreapta. Intreband in continuare de ce am asa probleme cu venele. Imi spune ca mi-a pus o branula de copii ca sa nu se mai sparga vena. Sunt ferm convins ca vrea incontinuare sa imi ia sange, dar precaut intreb: Nu a ajuns sangele luat la mana stanga, sau nu ati reusit? Imi raspunde: A! Nu, sange am luat, acu va bag ceva pe vena. Raman perplex si intreb, in timp ce substanta imi era déjà administrate: Dar ce imi bagati? Ea imi raspunde flirtand: Ei, o sa vezi tu, o surpriza! Raman si mai perplex! Ce anume imi bagati? Insist eu! Si de ce? Mi se spune ca mi se baga Hidrocortizon cu inca ceva “copol” sau “copobol” ceva de genu asta, dar intrebarea de ce ramane fara raspuns. Se termina si acest procedeu. Cretina ii spune mamei sa paraseasca sala, pentru ca apartinatorii nu au voie in sala. Mama ii aminteste ca are dreptul sa stea alaturi de mine deoarece sunt invalid gradul I cu insotitor si conform legii trebuie sa fiu insotit de un cunoscut pe tot parcursul procedurilor medicale. Cretina insista ca legea o spune ce spune, dar ca ei I se taie jumate de salariu daca sunt gasiti apartinatorii in sala cu pacientii. Mama iese pana la usa. Acum un mic intermeto: Cretino, da tu, tie ma adresez, modelului cretin de asistenta/doctora care crede ca le stie pe toate pe sectia ei. Conform legii cretino, un invalid de gradul 1 are dreptul la insotitor cunoscut oriunde vrea el si cat vrea el, chiar si in camera de reanimare fa proasto, iar daca cineva cuteaza sa iti taie salariu pe tema asta, tu, cretino care esti tu cretina, poti sa castigi multi bani din despagubiri. Am terminat intermeto-ul. Reluam povestirea. Rezultat pana acum: Doua hematoame pe mana stanga si o branula infipta in mana dreapta si aia infipta prost, ca a lasat urme. Pleaca mama, eu stateam in fund pe pat si brusc mi se face greata, imi vine sa vomit, dar nu am ce ca nu mancasem nimic acasa. Transpiratia imi iese prin toti porii si inima bate cavaleria rusticana pe doua voci. Ma lass a cad pe pat si respire regulat. Am mai trecut printr-o criza dinasta la dentist pe scaun si stiam ce poate. Ma gandeam sa o anunt pe aia ca mi-e rau, dar gandul la ce procedure ar putea sa urmeze si la c ear putea sa imi mai infiga pe vena m-a facut sa ma razgandesc. M-am gandit ca si daca aveam sa mor, macar eram déjà la urgenta, deci eram privilegiat. Imi revin cat de cat sic and ma mai linistisem vine cretina indarat: Domnu….. Trebuie sa va mai iau sange, stiti ala care vi l-am luat nu e de ajuns. O idée incepe sa se infiripe in mintea mea proaspat intoarsa din starea de rau si fara sa imi dau seama rabuvneste: Eu vreau sa plec… Gagica cautandu-mi iar vena si ungandu-ma cu spirt constiincios spune: Sa plecati? Cum sa plecati, dar asa ceva nu se poate. O fi crezut ca glumesc. Am spus raspicat: Uite asa plec Si mi-am tras mana din stransoarea ei, i-am spus sa imi scoata branula. Nu a vrut, ca ea scoate branula numai cand spune medicul. Am urlat: Atunci sa vina medicul ca imi bag picioarele in unitatea voastra, am venit in cacat cu trimitere de la proasta aia de familie direct la sectie la O.R.L. si am ajuns aici, lasati-ma dracu sa ma duc acolo ca voi aveti treaba cu oameni super bolnavi aici si il pierdeti cu mine. Ce gura ma-sii, ma mai si tineti aici, de vin bolnav de una si plec cu 4 inapoi acasa. Intr-un final vine medicul care imi facuse primirea la urgente si ii spune unei asistente: Hai mergi cu domnul la O.R.L. macar s ail vada O.R.L.-ul inainte sa plece. Zic in sinea mea: Bun, am ajuns la faza in care trebuia sa fim de la inceput. Ajung la O.R.L. Povestesc din nou de ce am ajuns acolo si pentru ce si incep sa fiu consultat. S-a uitat doctoral in gat la mine cu camera, fara camera, s-a uitat si in urechi si spune: Ai faringita. Si incepe si scrie si scrie si scrie si scrie. Eu ii spun: Stiti, ca doamna doctor m-a trijmis aici ca nu stia sigur daca e puroi sau daca e vreo ciuperca ceva. El, probabil ca sa nu isi contrazica colega spune: A! Nu! Ca ai si ciuperca, dar deocamdata ai infectie si tre sa o tratam cu antibiotic. Pe urma vi la control si vedem ce facem cu restul. Asta e zic si plec inapoi jos la urgente. Acolo semnez niste hartii cum ca refuz ogroaza de proceduri care m-ar fi asteptat (doamne multumesc ca nu le-am facut) si plec acasa. Ma duc la farmacie si intreb cat ma costa reteta: Totalul 150 lei noi… Am luat doar antibioticul „clacid” parca ii spune de pe lista lu domnu doctor si gandindu-ma ca dumnealui ii place sa se uite scriind pe retete, am renuntat la celelalte pastile. Si asa, doar antibioticul a fost 36 lei. Masuri de luat: Sigur sigur schimb mediculn de familie (ar fi al patrulea indecurs de un an, dar sunt rezistent. Ma voi duce la un control O.R.L. undeva la un cabinet privat, la un medic bun (lucru pe care ar fi trebuit sa il fac de la inceput, dar am spus sa dau o sansa medicinei de stat pe care o platesc) Sigur, Sigur nu mai calc la UPU decat cu mainile pe piept, in rest ma duc la clinici si cabinete private ca mi-a ajuns. Eu vin cu durere in cur (sau in gat ca e acelas lucru) si tu imi spargi venele. Si cretina ca sa revin la cretina, dupa ce mi-a spart venele si mama i-a cerut o compresie cu apa rece ca sa se traga hematomul, i-a dat mamei compresia, iar mama a venit sa o puna repede pe umflatura. In spatele ei, cretina spune tare si cu enfaza: „Cu placere”. Vrand sa ii atraga atentia mamei ca nu a zis multumesc. Ca sa inchei intr-o nota optimista: Pai bine bai cretino, tot cu tine vorbesc, modelul mai sus amintit de doctor/asistenta, dupa ce tu ma faci praf, dupa ce ma ciuruiti fara scop evident, dupa ce imi bagati pe vena cretinatati asa ca sa va aflati in treaba, dupa toate astea, tun vrei ca omul sa fie si calm si sa zica si multumesc. Si sa nu crezi cumva cretino ca nu te-am auzit cum ai spus: „Ei o sa refuze, refuza dupa 7”. Cred si eu ca ti-ar fi convenit vaco sa refuz dupa 7 cand iesi tu din tura, dar nu vaca tati am refuzat inainte de 7 si ai prins-o in plin pe tura. Norocul tau papuse fara minte e ca eram grabit sa scap de acolo si nu am mai scris in condica de reclamatii si sugestii tot ce aveam de spus. Asa ca ai grija pe viitor, mai usor cu hidrocortizonul ca s-ar putea sa va moara oamenii pe pat.

Informatii despre nevazatori si cum nu le este respectata legea referitoare la ei - partea II

Continui astazi analiza legii inceputa in episodul trecut.
De asemenea va invit sa mai cititi pe acest blog, analize asupra sistemului bancar facute in trecut in contradictie cu aceasta lege 448.
Va multumesc ca cititi si ca vreti sa intelegeti si sa ma intelegeti.



Din acest moment vom începe să observăm şi alte lacune ale legislaţiei.
Următoarea pe firmament, contradicţia cu altă legislaţie, sau, mai rău, supunerea faţă de alte legi.

Art. 66. - (1) Editurile au obligaţia să pună matriţele electronice utilizate pentru tipărirea cărţilor şi revistelor la dispoziţia persoanelor juridice autorizate care le solicită pentru a le transforma în format accesibil persoanelor cu deficienţe de vedere sau de citire, în condiţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare.
(2) Bibliotecile publice au obligaţia să înfiinţeze secţii cu carte în formate accesibile persoanelor cu deficienţe de vedere sau de citire.


Ca să înţelegeţi aceste paragrafe, trebuie să vă explic unele mici amănunte.
În viaţa de zi cu zi, persoanele fără vedere nu pot citi un material tipărit în alfabetul obişnuit, pentru că evident nu pot.
Însă, prin intermediul unui scanner obişnuit, o persoană fără vedere poate introduce în calculator, sub formă de imagine, un material tipărit.
Apoi, prin intermediul unei tehnologii denumită recunoaşterea optică a caracterelor, persoana în cauză poate transforma textul tipărit din imagine în text pur si simplu pe care mai apoi să îl copieze într-un editor de texte.
Vă veţi întreba cum foloseşte totuşi o persoană fără vedere un computer!
Ei bine, există un sistem de tehnologii, denumite citire de ecran şi text către vorbire.
Aceste tehnologii preiau o informaţie din computer, de cele mai multe ori afişata vizual şi o transformă în informaţie audio inteligibilă.
Deci, practic, computerul meu vorbeşte, aşa cum ar vorbi un om.
Astfel el îmi anunţă vocal orice modificare de context în lucrul cu calculatorul.
Apăs o tastă, el spune ce am apăsat, computerul afişează un mesaj, atunci tehnologia enunţă verbal ce s-a afişat.
Prin aceste tehnologii combinate: scanare, recunoaştere de caractere, citire de ecran, vorbire către text, o persoană nevăzătoare poate citi un text tipărit.
Procesul de scanare însă este unul anevoios, inchipuiţivă că zilele trecute doar ce mi-am cumpărat „Manualul gower de project management” are cam o mie de pagini a4. având în vedere că se poate scana cam la o rată de patru pagini pe minut, înseamnă că îmi trebuie 250 minute pentru a scana acea carte, adică aproximativ patru ore.
Această rată de scanare este una rapidă, uneori durează şi o pagină pe minut. Adăugand la asta şi eventualele rateuri, pagini care trebuie scanate de mai multe ori, timpul creşte considerabil. În plus nimeni nu e capabil să stea atâtea ore să facă o acţiune repetitivă, aşa că scanarea unei cărţi atât de mari nu poate fi un proces care decurge doar într-o zi.
La toate aceste neajunsuri se mai adaugă şi faptul că recunoaşterea caracterelor nu este un proces lipsit de erori, ba din potrivă, calitatea lui depinde de o mulţime de factori cum ar fi calitatea scanner-ului, calitatea hârtiei şi a cărţii, reglajele scanerului şi evident priceperea celui care scanează.
De cele mai multe ori, cartea după scanare, este corectată de cineva care vede, sau este citită aşa cu erori.

Pentru a elimina aceste probleme, legea a vrut să le spună editurilor, ca într-un cadru organizat să ofere matriţele cărţilor pentru a fi distribuite sub formă de e-book către persoanele nevăzătoare.
Numai că legea spune că aceste lucruri să se întâmple în conformitate cu legea dreptului de autor.
Fără a fi împotriva dreptului la proprietate intelectuală, trebuie să constat, că cele două legi se bad cap în cap, iar lumea alege să o respecte pe cea pe care şi-o doreşte.
Aşa că sunt foarte rare editurile care pun la dispoziţie cărţile în format electronic şi acelea doar când nu mai pot invoca legea dreptului de autor.
Deci vă închipuiţi care cărţi anume ajung la noi.
Nici vorbă să citeşti o nouă apariţie.
Mai mult, legea dreptului de autor interzice scanarea cărţilor, luandu-mi mie practic singura metodă prin care eu pot citi un material, sau forţându-mă să încalc legea şi deci să fiu un infractor.
Amintesc aici de faptul că în legea 448, în câteva articole discutate mai sus, statul trebuia să îmi procure lucruri necesare mie pentru viaţa de zi cu zi şi pentru muncă.
Cum nu o face, ne lasă la limita imposibilului.
De ce?
Pentru că alte state fac acest lucru, iar producătorii de aşa ceva s-au învăţat că ei fac contracte cu guverne nu cu persoane individuale.
Astfel pentru a citi un material tipărit eu aş avea nevoie:
Scanner: Este ieftin se găseşte oriunde, deci nu amintesc preţul.
OCR: Recunoaşterea caracterelor, costă 140 euro o licenţpă.
Cititor de ecran + text către vorbire: o licenţă 1095 dolari
Un display braille: 4000 usd.
Şi am enumerat doar câteva din tehnica de calcul, nu m-am legat de obiectele casnice.
Vă daţi seama ca nu mulţi au banii ăştia să îşi procure aceste materiale, ducând practic la 0 capacitatea de lecturare a unui material.
Cel de al doilea punct al articolului ar fi bun şi aplicabil, în contextul în care celelalte articole anterioare pe care le-am discutat, ar fi fost aplicate.
A face o sală de lectură specială pentru nevăzători la o bibliotecă, în contextul în care un nevăzător nu poate ajunge singur la o bibliotecă este cel puţin ilar.
Dar staţi liniştiţi că nici aşa ceva nu există, sau acolo unde există nu sunt întreprinderi ale statului, ci proiecte particulare, locale, făcute de diverse ong-uri fără nici un sprijin de la stat.
De obicei sunt săli mici, cu un computer, unde mai mult de o persoană două nu pot intra.

Art. 67. - (1) Până la data de 31 martie 2007, operatorii de telefonie au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin o cabină la o baterie de telefoane publice în conformitate cu prevederile legale în vigoare;
b) să furnizeze informaţii despre costurile serviciilor în forme accesibile persoanelor cu handicap.
(2) Operatorii de servicii bancare au obligaţia să pună la dispoziţia persoanelor cu handicap, la solicitarea acestora, extrase de cont şi alte informaţii în formate accesibile.
(3) Angajaţii operatorilor de servicii bancare şi poştale au obligaţia de a acorda asistenţă în completarea formularelor, la solicitarea persoanelor cu handicap.

Primul punct se respectă, dar el este bun pentru o parte din persoanele cu handicap, pentru acelea care se pot deplasa până la acel telefon. Deci respectarea acestui punct păleşte din cauza nerespectării celor legate de infrastructură.

Ajungem însă la un punct care pe mine m-a afectat mult, dar pentru asta, iaraşi trebuie să vă introduc puţin în viaţa persoanelor cu dizabilităţi vizuale.
Lipsindu-ne organul vital scrierii şi citirii în alfabetul obişnuit, evident că noi nu avem un scris propriu de mână.
Mulţi dintre noi cunoaştem literele obişnuite de tipar şi putem scrie în orb cu acele litere, nu ţinem rândul cam drept dacă scriem repede, dar cu grija se poate ţine şi rândul.
Însă aceată cunoaştere este una de cultură generală mai mult decât de uz zilnic.
Amintiţivă câte referiri la literele alfabetului sunt în descrierile de zi cu zi şi veţi înţelege de ce e necesar să cunoaştem acele litere.
Adesea ni se spune: „Vezi că e o şurubelniţă acolo care arată ca un t”.
Datorită faptului că nu putem scrie, nu avem o semnătură proprie.
Oricum, ea în sine, semnatura, este o instituţie cretină, trebuind abrogată şi schimbată de mult.
De ce?
Pentru că poate fi contrafăcută până la asemenea detaliu de fineţe încât oricine poate semna în locul vostru şi, mai mult, oricine poate nega că o semnătură este a sa.

Există însă legea notarilor publici care spune „Nevăzătorii nu au drept de semnătură”.
În faţa unui notar, dacă acesta acceptă, eu pot semna cu literele pe care le cunosc şi el certifică actul.
Dacă însă notarul nu vrea, eu trebuie să pun degetul să las amprenta.
Mulţi notari deja nu mai folosesc această practică pentru a nu include persoanele cu dizabilităţi în rândul celor fără de şcoală.
Aşa că eu personal, în faţa notarului, semnez cu mâna mea, sau notarul specifică faptul că sunt nevăzător şi semnează şi parafează răspunzând de acel act.
Ca fapt divers, eu nu am semnat nici la casătoria civilă, ofiţerul de stare civilă consemnând dizabilitatea şi faptul că acea căsătorie este legal consimţită.

Să revenim la legea noastra:
Punctul doi spune faptul că băncile trebuie să îmi puna mie la dispoziţie informaţii în format accesibil.
Asta înseamnă că trebuie să îmi ofere toate informaţiile într-un mod în care eu să îl pot înţelege.
Adică nu pe hârtie.
Pentru a nu respecta această lege, multe bănci au început să refuze nevăzătorilor servicii.
Personal am fost refuzat de mai multe bănci la deschiderea de carduri, conturi şi alte servicii.
Ei invocă diverse legi, cel mai adesea legea notarilor publici, ca să spună că eu nu am drept de semnătură şi deci, ei, nu îmi pot oferi serviciu.
Dacă eu nu am dreptul la serviciu, ei nu trebuie să îl mai facă în format accesibil şi uite aşa au scăpat de mine.
Este un comportament ilar al băncilor, deoarece soluţii tehnice există, nu sunt costisitoare.
Mai mult decât atât, multe din băncile de la noi, sunt sucursale, sau reprezentanţe ale unor bănci de afară, bănci care, în ţarile occidentale, au implementat şi ruleaza multiple astfel de soluţii pentru a oferi servicii persoanelor cu dizabilităţi.
Revin deci la idea că acolo, legea existentă este şi aplicată, spre deosebire de aici, asta făcând diferenţa de comportament.

Punctul 3, nici nu mai comentez, nu se aplică, adesea sunt întâmpinat cu un formular şi trimis să îl completez.
Când îndrăznesc să spun că aş dori ajutor la completare mi se replică:
„Dar tu nu vezi domne ce coadă e, stau acum după dumneata să îţi scriu hârtiile”.
Menţionez că cel mai des mi se întâmplă acest lucru la poştă, dar şi la alţi operatori de servicii publice, de drept public sau privat.

Art. 68. - Până la data de 31 decembrie 2007, proprietarii de spaţii hoteliere au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin o cameră pentru găzduirea persoanei cu handicap care utilizează fotoliul rulant;
b) să marcheze prin pavaj sau covoare tactile intrarea, recepţia şi să deţină harta tactilă a clădirii;
c) să monteze lifturi cu însemne tactile.


Nu pot comenta prea mult asupra acestui articol, deoarece nu am fost în toate hotelurile din ţară ca să verific.
Dar vă asigur că acolo unde am fost, hoteluri de la o stea până la hoteluri de cindi stele, punctele b şi c nu erau respectate, iar punctul a însemna de cele mai multe ori o cameră poziţionată la parter şi atât, fără alte adaptări, unele din ele fiind foarte înguste la intrare, aşa încât nu ştiu cum intra un fotoliu rulant.
Nu mai spun că acele hoteluri nu aveau rampă la intrare.
De curând am fost martor la o întâmplare într-o staţiune unde un om cu fotoliu rulant, împins de o bătrânică, a coborât pe scări, aşa cum făcea de obicei, lucru riscant de altfel.
Numai că de data aia lucrurile nu au mai mers cum trebuie, iar omul s-a dus pe scari cu tot cu fotoliu cazând şi din acesta.
Norocul meu că eram acolo cu mai mulţi prieteni şi eram toţi bine instruiţi pentru a interveni astfel încât am ajutat ca omul să nu păţească mai nimic.

Va urma

Alte articole pe aceasta tema:
Legea in romania nerespectata, obisnuinta bate tribunalul

Orbii persoane cu dizabilitati discriminati de banci, episodul I

Romania si cacaturile ei

Informatii despre nevazatori si cum nu le este respectata legea referitoare la ei - partea I

Aveam pe blogul preferat mie, slvc, o discutie pe baza noii legi si a demersului meu de postarea trecuta.
Am primit acolo o critica de la o persoana, critica dupa care, initial, m-am enervat, am vrut sa reactionez urat, dar dupa aceea am remarcat un lucru atit de simplu.
Oamenii habar nu au ce este viata unei persoane cu dizabilitati.
Mai précis habar nu au ce inseamna viata unui nevazator.
Si mai précis, ce inseamna viata unui nevazator in Romania.
Stiu ca o sa sariti si o sa spuneti:
“Da frate, stim, in Romania nu e bine”.
Dincolo de aceasta fraza stereotypica, va spun ca nu, nu stiti nimic, vi se pare ca stiti si actionati in consecinta.
Va voi presenta mai jos diverse articole din legea persoanelor cu handicap si veti vedea singuri daca se aplica sau nu.
Mai important decat asta e faptul ca va voi prezenta printre articole, informatii despre cum sunt folosite anumite elemente specificate in lege in viata persoanelor cu dizabilitati.
Din pacate sunt mai multe parti destul de lungi, asa ca va mai urma si zilele urmatoare sa vizionati aceste informatii.

Va multumesc ca cititi!

Legea persoanelor cu dizabilităti nerespectata

Pentru informarea opiniei publice, m-am gândit să scriu acest document.
Există o percepţie publică în rândul oamenilor cum că persoanele cu dizabilităţi au tot ce îşi doresc, încât noua lege care le taie din pensia socială, nu ar fi chiar aşa o problemă.
În românia legea principală pentru protecţia persoanelor cu handicap este legea 448 pe 2006.
Vom analiza împreuna câteva articole dina ceastă lege şi am să vă rog să vă duceţi să constataţi singuri dacă am sau nu dreptate.
Aşa dar sa începem cu analiza legii.

Mediul Înconjurător

Ca o persoană care nu văd, nu am cum să identific lucrurile din juru meu la o depărtare mai mare. Practic în viaţa unui nevăzător există trei spaţii pe care acesta le poate controla într-o măsură mai mică sau mai mare:
Spaţiul închis aflat in jurul nevăzătorului la o distanţă de un braţ. Adică întindeţi braţul înainte şi vă învârtiţi în loc în jurul vostru şi âla este spaţiul închis.
Este foarte controlabil de către nevăzător, deoarece el poate atinge cu mâna tot ce se află acolo şi deci să ia cunoştinţă de existenţa a ceva în acel spaţiu.
Spaţiul semideschis: Este spaţiul care se află în jurul nevăzătorului la o distanţă de un braţ plus lungimea bastonului de nevăzător. Este un spaţiu mai greu controlabil pentru că nevăzătorul nu simte direct, cu propriile simţuri ce se află în jur.
Spaţiul deschis: Spaţiul acesta este format de tot ce nu se află în celelalte două spaţii şi nu e controlabil de loc de nevăzător.
Pentru a putea controla spaţiul deschis, nevăzătorul merge cu celelalte două spaţii din aproape în aproape.
Totuşi să observăm că dacă în spaţiile controlabile obiectele sunt vizuale, ele pot fi ignorate de către nevăzător.
De aceea în toată lumea, obiectele vizuale importante pentru nevăzător se marchează şi tactil într-un fel.
V-am explicat toate acestea pentru a înţelege ceea ce urmează şi necesitatea celor spuse de lege, dar niciodată aplicate.

Legea 448 are un întreg capitol de accesibilitate în care spune:

Art. 61. - În vederea asigurării accesului persoanelor cu handicap la mediul fizic, informaţional şi comunicaţional, autorităţile publice au obligaţia să ia următoarele măsuri specifice:
a) să promoveze şi să implementeze conceptul Acces pentru toţi, pentru a împiedica crearea de noi bariere şi apariţia unor noi surse de discriminare;
b) să sprijine cercetarea, dezvoltarea şi producţia de noi tehnologii de informare şi comunicare şi tehnologii asistive;
c) să recomande şi să susţină introducerea în pregătirea iniţială a elevilor şi studenţilor a unor cursuri referitoare la problematica handicapului şi a nevoilor acestora, precum şi la diversificarea modalităţilor de realizare a accesibilităţii;
d) să faciliteze accesul persoanelor cu handicap la noile tehnologii;
e) să asigure accesul la informaţiile publice pentru persoanele cu handicap;
f) să asigure interpreţi autorizaţi ai limbajului mimico-gestual şi ai limbajului specific persoanelor cu surdocecitate;
g) să proiecteze şi să deruleze, în colaborare sau în parteneriat cu persoanele juridice, publice ori private, programe de accesibilitate sau de conştientizare asupra importanţei acesteia.

Punctul a este un blabla mare, practic nu recomanda nimic, e ca si cum i-ai recomanda unui copil să nu uite să se spele pe dinţi. Dacă o va face, sau nu, e treaba lui.
Punctul B nu este respectat. Nu există nici măcar un proiect de cercetare în domeniu. Toate tehnologiile respective ne sunt aduse de afară şi vândute la preţuri exorbitante.
Mai mult decât atât nu există niciun program naţional prin care să primesc măcar o parte din costurile necesare lucrurilor de care eu am nevoie.
Punctul C: Întrebaţi-vă copii dacă au făcut aşa ceva la şcoală.
Eu însumi am fost în şcoli să predau aşa ceva, darn u în numele unei autorităţi publice, ci pe cont propriu.
Oamenii erau foarte miraţi că se poate preda aşa ceva şi nu mai auziseră până atunci.
La punctul D, legea spune că statul ar trebui să îmi procure şi să mă ajute să obţin lucrurile necesare pentru mine, referitoare la dizabilitate.
Eventual statul ar trebui să şi suporte şi o parte din costurile acestor instrumente.
Însă nu numai că nu se ocupă de suportarea costurilor, dar nici nu au reuşit să aducă în România importatori, sau distribuitori de aşa ceva.
Toate lucrurile se cumpără de afară, cu preţuri exorbitante şi, mai mult, cu nişte costuri ale plăţilor fenomenale.
Neexistând posibilitatea să plăteşti în ţară, trebuie să plăteşti prin transfer bancar în străinătate, care costă foarte mult.
La un produs de 45 euro pe care îl cumperi, trebuie să plăteşti 50 euro comisioane bancare.
Despre punctele F şi G nu mai vorbesc, pentru că pe astea le puteţi constata şi singuri că nu există.
Dacă nu, putem întreba persoanele cu dizabilităţi de auz, de câte ori au găsit un interpret la o autoritate publică.

Art. 62. - (1) Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun şi staţiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători şi peroanele principalelor staţii, spaţiile de parcare, străzile şi drumurile publice, telefoanele publice, mediul informaţional şi comunicaţional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
(2) Clădirile de patrimoniu şi cele istorice se vor adapta, cu respectarea caracteristicilor arhitectonice, conform prevederilor legale în domeniu.
(3) Costurile lucrărilor necesare pentru realizarea adaptărilor prevăzute la alin. (1) şi (2) se suportă din bugetele autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi din sursele proprii ale persoanelor juridice cu capital privat, după caz.
(4) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să includă reprezentanţi ai Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap sau ai organizaţiilor neguvernamentale ale persoanelor cu handicap în comisiile de recepţie a lucrărilor de construcţie ori de adaptare a obiectivelor prevăzute la alin. (1) şi (2).
Art. 63. - (1) Autorităţile prevăzute de lege au obligaţia să elibereze autorizaţia de construcţie pentru clădirile de utilitate publică numai în condiţiile respectării prevederilor legale în domeniu, astfel încât să fie permis accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică şi pentru clădirile de locuit care se construiesc ori pentru care se realizează lucrări de consolidare, de reabilitare, de extindere şi/sau de modernizare, cu finanţare din fonduri publice.
(3) Adaptarea accesului în clădirile aflate în patrimoniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale se face şi în condiţiile când nu se realizează lucrările prevăzute la alin. (2), la solicitarea persoanelor cu handicap grav, locatari ai acestora.

Am dat două articole de odată pentru că acestea sunt foarte strâns legate între ele şi nu e foarte mult de comentat pe marginea lor.
Articolul 62 punctul 1:
Vă întreb unde aţi văzut asemenea adaptări.
Recunosc că în Constanţa, acolo unde locuiesc, la unele intersecţii au fost montate semafoare sonore.
Aceste semafoare când e roşu nu emit niciun sunet, când este verde emit un sunet.
Să ne închipuim acum un nevăzător care merge pe un trotuar lung de 500 metrii în dreptul căruia se află o trecere de pietoni cu un semafor, fie el şi sonor.
Dacă semaforul este pe roşu, el nu scoate niciun sunet.
Mă întreb, cum va identifica nevăzătorul acea trecere de pietoni în caz că doreşte să traverseze.
Singura variantă pe care o văd este aceea ca el să aştepte vreo 5 minute să vadă dacă se aude semaforu.
Dacă nu îl aude, să plece mai departe pentru că înseamnă că nu există o trecere de pietoni pe acolo.
Având în vedere că s-ar putea să nu ştie în prealabil pe ce trotuare sunt treceri de pietoni cu semafor, asta înseamnă că ori de câte ori va dori să traverseze, nevăzătorul nostrum va trebui să aştepte cele 5 minute să vadă dacă nu cumva se aude.
Deci va trebui să facă asta la fiecare trotuar, iar dacă nu aude nimic, să se mai deplaseze nitel şi apoi iar să asculte.
În mod normal aceste semafoare ar fi trebuit să scoată zgomot şi când e roşu şi când e verde, iar sunetele să fie diferite.
Dar ne-am îndepărtat de la subiect. Spuneam că nu există acele amenajări aşa cum prevede alineatul 1.
Dacă aici legea nu prevede strict ce anume să se facă (ceea ce este o lacună),
Veţi vedea că în articolele următoare legea prevede nişte lucruri stricte.

Articolul 63 punctul 1:
Foarte important, acesta spune că în România nu ar fi trebuit emisă nicio autorizaţie de construcţie, atâta timp cât clădirea ce urmează a fi construită, în planul ei, nu respectă elementele de construcţie necesare accesului persoanelor cu dizabilităţi.
Legea aceasta este din 2006, ori eu nu cred că din 2006 nu s-a mai construit, darn u am văzut clădiri noi în care un nevăzător să se poată descurca fără ajutor.
Ceea ce înseamnă că ajungem încet, îbncet la miezul problemei şi anume că autorităţile nu respectă această lege.

Art. 64. - (1) Pentru a facilita accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap la transport şi călătorie, până la 31 decembrie 2010, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să ia măsuri pentru:
a) adaptarea tuturor mijloacelor de transport în comun aflate în circulaţie;
b) adaptarea tuturor staţiilor mijloacelor de transport în comun conform prevederilor legale, inclusiv marcarea prin pavaj tactil a spaţiilor de acces spre uşa de intrare în mijlocul de transport;
c) montarea panourilor de afişaj corespunzătoare nevoilor persoanelor cu handicap vizual şi auditiv în mijloacele de transport public;
d) imprimarea cu caractere mari şi în culori contrastante a rutelor şi a indicativelor mijloacelor de transport în comun.
(2) În termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, toţi operatorii de taxi au obligaţia să asigure cel puţin o maşină adaptată transportului persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant.
(3) Constituie discriminare refuzul conducătorului de taxi de a asigura transportul persoanei cu handicap şi a dispozitivului de mers.
(4) Până la data de 31 decembrie 2007, autorităţile administraţiei publice locale competente au obligaţia să ia măsuri pentru:
a) adaptarea trecerilor de pietoni de pe străzile şi drumurile publice conform prevederilor legale, inclusiv marcarea prin pavaj tactil;
b) montarea sistemelor de semnalizare sonoră şi vizuală la intersecţiile cu trafic intens.
(5) Câinele-ghid care însoţeşte persoana cu handicap grav are acces liber şi gratuit în toate locurile publice şi în mijloacele de transport.
(6) Până la data de 31 decembrie 2010, administratorii infrastructurii feroviare şi operatorii de transport feroviar au următoarele obligaţii:
a) să adapteze cel puţin un vagon şi staţiile principale de tren, pentru a permite accesul persoanelor cu handicap care utilizează fotoliul rulant;
b) să marcheze prin pavaj tactil contrastant căile spre peroanele de îmbarcare, ghişee sau alte utilităţi.

Aici deja vedem nişte lucruri spuse, nişte termene impuse. Ţin să mentionez că în momentul acestei scrieri ne aflăm în data de 19.09.2011.
Să analizăm puţin acest articol.
La punctul 1 aceasta lege spune că până la 31.12.2010 autorităţile ar fi trebuit să adapteze fiecare mijloc de transport în comun astfel încât acesta să poată fi folosit de orice persoană cu handicap.
Nu ştiu cum este în alte oraşe, dare u la constanţa nu văd aceste lucruri.
Spre exemplu eu ca nevăzător, nu ştiu ce autobus vine, adică ce număr este, nu ştiu unde este uşa pe care să urc.
Mai important, legea spune să se marcheze staţia şi drumul către uşi cu pavaj tactil.
Acest pavaj este un pavaj pe care eu ca nevăzător să îl simt la picior şi după care să mă ghidez spre uşă.
Mai mult, tot cu ajutorul acestui pavaj pot sa aflu pe un trotuar de 500 metrii care are o staţie de autobus pe el, unde se află staţia aia de autobus.
La momentul actual nu există aşa ceva, decât în jurul şcolii de nevăzători din bucureşti.
Mai mult, obişnuiesc să merg cu transportul în comun, însoţit fireşte, iar la staţiile din Constanţa, nu ştiu cum se face, dar mereu uşa pe care cobor eu este oprită în faţa unui pom, sau a unui stâlp eventual şi cu un coş de gunoi pe el.

Să observăm că la punctul 4, se spune că până la 31.12.2007 trecerile de pietoni şi alte elemente importante de pe stradă ar trebui marcate inclusiv prin pavaj tactil.
Suntem în 2011 şi acest lucru nu se întâmplă.

Punctul 6 litera b spune că în gările CFR eu, ca nevăzător, ar trebui să am pavaj tactil spre peron, spre casele de bilete, astfel încât să mă pot descurca singur.
Inutil să spun că nici acest lucru nu se întâmplă.


Va urma

scrisoare deschisa impotriva .legii asistentei sociale

Nu am mai scris de mult, fiind putin suparat pe diverse lucruri si simtind nevoia sa fiu singur o vreme.
Colac peste pupaza guvernul vine si cu un proiect de lege aberrant impotriva caruia am scris o scrisoare deschisa pe care o public mai jos.
Rugamintea mea catre voi este sa furnizati aceasta scrisoare cat mai multor personae, daca aveti parlamentari prin families au printer cunostinte si mai bine.
Pentru cei ce doresc, le pot pune la dispozitie si scrisoarea in format word.
Scrisoarea este scrisa la prima mana, fara corecturi, asa cum a nascut ea din supararea mea.
Va multumesc anticipat pentru ajutor.






Mă numesc Radu Vasile şi sunt un nevazător de 28 ani din Constanta. Ca şi studii am absolvit Facultatea de Matematica – Informatică din cadrul Universităţii Ovidius Constanta, iar mai apoi am absolvit Masterul Managementul Informatizat al Proiectelor din cadrul Facultăţii de Cibernetică, Statistică şi Informatică Economică de la Academia de Studii Economice din Bucureşti.
Motivul prezentei scrieri îl constituie proiectul legii asistenţei sociale pe care guvernul a binevoit să îl depună ,la parlament spre dezbatere.
Pentru a intelege mai bine de ce scriu aceste rânduri, trebuie să vă prezint puţin situaţia actuală cu câteva exemple din viaţa mea.
Persoanele cu handicap în momentul de faţă sunt catalogate şi împărţite conform legii 448 pe 2006 în 3 grade majore de handicap.
Aceste grade sunt acordate având în vedere gravitatea bolii, sau a dizabilităţii de care omul suferă.
În funcţie de aceste grade de handicap, omul primeşte ca şi compensaţie în bani o pensie socială.
Pentru cei de gradul I, persoane presupuse a avea nevoie de ajutor în viaţa de zi cu zi, pe lângă pensia socială, se mai acordă un ajutor de insoţitor, sau, la alegere, I se angajează un asistent personal care va primi un salariu în cuantumul ajutorului de însoţitor.
Pentru o persoană de gradul I cuantumul acestor sume în momentul de faţă este de 202 ron pensie sociala, 91 ron, buget complementar si 525 ron ajutor de însoţitor.
Bugetul complementar se foloseste pentru achitarea diverselor abonamente la utilităţile strict necesare pentru o persoană cu dizabilităţi (cum ar fi telefonul fix).
Restul de bani fiecare îl foloseşte cum poate, pentru a elimina pe cât posibil inegalităţile existente între persoanele cu şi fără dizabilităţi.
Spre exemplu: Pentru a mă deplasa dintr-un loc în altul, eu, ca nevăzător, nu pot folosi singur transportul în comun, pentru simplul motiv că staţiile autobuzelor nu sunt marcate în niciun fel, aşa că dacă avem un trotuar de 300 metrii care pe undeva are o staţie de autobus, eu nu pot afla unde este acea staţie.
Este doar un exemplu din multe altele existente în viaţa mea.
Soluţiile sunt: Fie să folosesc taxiul care vine unde îl chem. Eu şi mă duce unde vreau eu, fie să rog o persoană să mă însoţească.
Ştim cu toţii ca nimic nu e pe gratis şi că, dacă vrem să avem parte de ajutor şi în viitor, e bines ă răsplătim persoana care ne ajută, pentru că nimeni nu e dornic de caritate la nesfârşit.
Deci practic aceşti bani îmi oferă independenţa de care am nevoie pentru a-mi desfăşura viaţa într-un mod activ şi integrat în restul societăţii.
Mai mult, am încercat de atâtea ori să mă angajez, iar sub diverse motive am fost respins la interviuri de oameni care nu doreau să se încurce cu persoane oarbe.
Nu discutăm acum motivele acestor oameni, pentru că ele sunt multe şi variate, dar ne având de muncă, m-am hotărât să încerc ceva pe cont propriu.
Cu banii mai sus amintiţi, reuşesc să ma deplasez unde am nevoie pentru a-mi realiza contractele pe care oamenii din societatea celor fără dizabilităţi binevoiesc să mi le arunce. De menţionat că acestea sunt puţine şi rare, deci banii de mai sus reuşesc să ma ţină calm şi cu mintea limpede într-o lună în care nu reuşesc să găsesc ceva de muncă şi să pot gândi ce să mai fac pentru a mai atrage un contract.
Alte persoane, mai rău afectate de soartă, folosesc aceşti bani în întregime pe medicamente, pentru că nu toate medicamentele sunt gratis şi, din cauza legii conflictuale, nu toţi primesc medicamente gratis.
V-am descris mai sus, poate singura măsură reala de protecţie socială a persoanelor cu dizabilităţi din ţara noastră, restul fiind fie neaplicate, fie neimplementate.

Proiectul legii sociale vine la capitolul 4 secţiunea 3 şi spune:

Art. 82 – (1) Persoanele cu dizabilităţi, în funcţie de nivelul deficienţei, gradul de afectare al
funcţiilor şi structurilor organismului, factorii de mediu şi personali, incapacitatea manifestată se
încadrează în grade de dizabilitate, reglementate prin legile speciale.
(2) În funcţie de gradul de dizabilitate, situaţia familială şi socio-economică, persoanele cu
dizabilităţi beneficiază de alocaţii, indemnizaţii şi facilităţi, precum şi alte forme de sprijin financiar
şi în natură.
(3) În scopul susţinerii necesităţilor zilnice de viaţă, persoanele cu dizabilităţi beneficiază
de o alocaţie lunară care se acordă în cuantumuri diferenţiate în raport cu veniturile proprii ale
persoanei şi gradul de dizabilitate al acesteia.
(4) Pentru asigurarea îngrijirii personale, persoana cu dizabilităţi, adult sau copil, aflată la
domiciliul său ori al familiei sale are dreptul la o indemnizaţie de îngrijire, în funcţie de gradul de
dizabilitate şi în condiţiile stabilite prin legile speciale.
37
(5) Persoanele adulte, în funcţie de gradul de dizabilitate, pot beneficia, în condiţiile legii,
de facilităţi fiscale şi alte facilităţi, precum şi de credite a căror dobândă se suportă din bugetul de stat
pentru achiziţionarea de autovehicule şi pentru adaptarea locuinţei conform nevoilor individuale.
(6) Beneficiază de măsurile prevăzute la alin. (5) şi familia sau persoana care are în
îngrijire cel puţin un copil cu dizabilităţi majore.

Ei bine, prin acest articol, pensia socială şi ajutorul de însoţitor sunt legate de contextul familial al persoanei cu dizabilităţi şi de veniturile acesteia.
Principiul invocat este că să se dea numai celor care au nevoie, dar tocmai acest principiu include idea de discriminare din start.
Să presupunem că eu sunt angajat ca programator. Un coleg văzător pe acelas post cu mine primeste 3000 ron salariu.
Eu să spunem că printr-o minune (deoarece din start angajatorii îmi oferă salarii mai mici, spunandu-mi că ori accept ori plec, că oricum nu am unde mă duce) primesc acelaşi salariu.
Colegul meu văzător nu are nicio problemă în a se deplasa la şi de la locul de muncă, în a-şi asigura lucrurile care îi trebuie zilnic.
Eu, aşa cum am arătat, trebuie să cheltui nişte bani mai mulţi pentru a ajunge la muncă, pentru a-mi asigura lucrurile necesare zilnic.
În concluzie, deşi vom primi aceeaşi bani, eu şi colegul meu vom avea salarii diferite fără aportul acestor pensii sociale, pentru că mare parte din salariu meu se va duce pe elemente legate de dizabilitate şi deci deja apare inegalitatea între mine şi el.
Conform principiului de şanse egale între mine şi colegul meu nu trebuie să existe pe cât posibil nicio diferenţă.
Mai mult însă această lege nu leagă pensia sociala numai de veniturile persoanei, ci şi de contextul familial.
Asta ce înseamnă?
Înseamnă că dacă eu am un tată bogat, sau o mamă bogată, sau un unchi, sau…
Pentru că legea nu e explicită lăsând la îndemâna guvernanţilor să schimbe aceste lucruri cum vor, deci dacă am pe cineva în familie bogat, eu nu mai primesc această pensie socială, fiind lăsat pe mâna rudei bogate să se ocupe de mine.
În primul rând a întrebat cineva pe ruda bogată dacă doreşte să se ocupe de persoana cu dizabilităţi?
În contextul în care multe persoane cu dizabilităţi suferă în familiile lor un tratament neadegvat (sunt copii care nu au mers la şcoala pentru a nu face familia de ruşine şi sunt închişi în camerele lor pentru a nu fi văzuţi de cineva) legea vine şi ne lasă taman pe mâinile acestor tipuri de familii (acolo unde e cazul).
Ţin să menţionez că dizabilitatea se manifestă în viaţa unui om în orice moment al existenţei sale, aşa că particularizarea compensaţiilor pentru o dizabilitate în funcţie de un context s-au altul este un lucru eronat.
Un alt exemplu din viaţa mea, am muncit la Bucureşti pentru 3 ani de zile (profesorul meu de baze de date mi-a oferit un post din milă), iar acolo nu eram cu familia, sau cu cineva, eram singur, doar cu banii mei de însoţitor pe care îi foloseam pentru a mă deplasa unde aveam nevoie.
Un alt efect pervers al acestui articol este acela că încurajează lipsa de activitate, adică dacă oamenii fără venit capătă aceste pensii sociale, atunci mulţi vor renunţa la a mai produce venit pentru a avea aceste pensii sociale.
De ce se va întimpla asta?
Păi aşa cum am arătat mai sus, mulţi muncesc pe contracte găsite când şi când, deci un venit nesigur, pensia socială este un venit sigur, vine lună de lună, atunci voi renunţa la a mai face contracte, pentru a avea un venit sigur cât de cât.
Poate că o diminuare a veniturilor pensiilor sociale ar fi fost posibilă, dacă în România am fi avut amenajări specifice persoanelor cu dizabilităţi şi utile întregii societăţi.
Amenajări care să mă ajute să ma deplasez, care să mă ajute să interacţionez cu mediul înconjurător.
Dar tocmai aceste adaptări sunt specificate în lege vag, fără a se mentiona ce să se facă şi cum şi, mai mult, aceste amenajări sunt lăsate pe seama autoritătilor locale şi pe seama bugetelor acestora, în contextul în care multe autorităţi locale nu au bani nici pentru a-şi plăti încălzirea.

Prin această scriere am vrut să dovedesc cât de greşit este acest proiect de lege, mai ales în ceea ce priveşte capitolul sau 4 secţiunea 3.
Totodată rog pe distinşii parlamentari din tot sufletul să nu voteze o asemenea aberaţie, deoarece nu de o lege nouă au nevoie persoanele cu dizabilităţi, ci de măcar implementarea celei existente.
Pentru că există legea 448 pe 2006 care, deşi are şi ea neajunsuri, este o lege cât de cât bună, dar pe care nimeni nu o aplică, termenele date în această lege pentru amenajarea mediului înconjurător fiind depăşite de mult fără a se realiza nimic.
Mai întâi să oferim persoanelor cu dizabilităţi un mediu în care să poată acţiona cu şanse egale şi apoi să intervenim crud asupra singurei compensaţii pe care statul o oferă.
Legislaţia românească încă suferă din cauza neadoptării diverselor acte normative europene în ceea ce priveşte persoanele cu dizabilităţi, deci o eventuală iniţiativă politică ar putea fi implementarea directivei europene 78 pe 2000, nu această lege.
Din păcate însă nici legislaţia pe care o avem nu este respectată.
Revin deci cu rugămintea, dragi parlamentari, nu votaţi această lege, sau votaţi excluderea secţiunii 3 din capitolul IV.
Pentru a avea un motiv mai puternic de a vota împotriva acestei legi, trebuie să vă gândiţi că „nu persoanele cu dizabilităţi au provocat criza şi nu ele sunt cele care trebuie să plătească factura acestei crize”.

Vă multumesc

Radu Vasile

luati atitudine!!! NU! Partea a doua!

http://simonarrr.wordpress.com/2009/09/23/inglorious-basterds-un-fel-de-cronica-de-film/#comment-4606

Revin asa cum spuneam, cu inca un citat din postarea/comentariile respective.

Am vazut randul trecut, cum eram apostrofati de doamna diriginta, ca nu luam atitudine, ca suntem niste neispraviti (in termeni dulci).
Am zis, ia sa citesc si comentariile, sa vad ce parere are lumea.
Si ori comentariile sunt moderate, ori publicul tinta e cu capul in nori efectiv, ori ambele,
Dar toti felicita atitudinea si sunt cu porniri din astea sociale.
Stau si ma gandesc, oare lumea nu rationeaza putin? Cred ca oamenii astia nua u avut in viata lor un pericol real la cur, pentru a putea intelege ce inseamna.
Dar, tot citind, ce gasesc!!!
Pe blogul doamnei diriginte, acolo unde atitudinea corecta, completa, corespunzatoare este promovata, acolo unde totul este cum trebuie, unde doamna diriginta pare sa stie exact ce e de facut si cine e de vina, gasesc urmatorul comentariu, referitor la cei ce se baga in fata la coada, cei despre care era vorba in articol:

1. george_escu Says:

septembrie 25, 2009 at 4:45 am
Eu stiu ca persoanele cu handicap au prioritate la cozi sau diverse evenimente … Nu e frumos din partea ta sa te iei de respectivii cocalari … sunt handicapati si au mai avut si-o copilarie nefericita

Uau, pai ce facem bre, glumim pe seama persoanelor cu handicap? Le asemuim, fie si in gluma, cu niste persoane nesimtite si asa cum erau descrise cele in articol?
Pai atitudine e asta?
Revenind la un ton mai serios, sunt mandru de asemuirea facuta, m-am simtit extraordinar si am inteles brusc faptul ca,
Astia care promoveaza atit faptul ca nu avem atitudine, au si ei un nivel destul de limitat de intelegere al atitudinii sociale si ca de fapt si ei sunt tot cam pe acolo cu atitudinea, aplicand-o numai cand aceasta le convine lor, in rest, putem sa bagam persoanele cu handicap la un loc cu nesimtiti, eventual sa mai emitem si alte ipoteze despre persoanele cu handicap ca ce ne pasa, noi tre sa luam atitudine ca 8 nesimtiti sau bagat la coada in fata, in schimb, in atitudinea luata fata de persoanele cu handicap, lasa ca e bine asa, sa facem asemuiri ca nu conteaza.
O multime de oameni se chinuie sa demitizeze informatiile gresite si cretine despre persoane cu handicap, cum ar fi cele ca o persoana cu handicap nu e neaparat dusa cu pluta, nu e nebuna, iar ei, ei care vorbesc de atitudine pe blogul lor vin si trantesc dinastea.
Eu nu zic ca nu se poate glumi cu subiecte legate de persoane cu handicap, dar cu grija, pentru a nu crea inca un mit cretin pe seama lor, ca si asa sunt prea multe.
O sa ziceti, bine, bine, dar asta e un comentariu al unui ins,
Ce vina are posesoarea blogului?
Pai in primul rand comentariile par a fi moderate acolo, dar mai mult de cat atit, posesoarea blogului A.K.A. Doamna Diriginta, vine si ii raspunde domnului in cauza:
1. simonarrr Says:

septembrie 27, 2009 at 6:23 pm
Da, chiar, George, cum de nu m-am gandit la asta?


Doamna Diriginta, persoana cu handicap ce sunt, va multumeste pentru aprobarea faptului ca persoanele cu handicap sunt tot una cu cocalarii si pitipoancele (asa cum le numiti, mie nu imi sunt obisnuiti astfel de termeni, eu nu fac generalizari inutile)
Si va roaga respectuos pe viitor, cand va mai apuca efuziunea de dat lectii de atitudine, sa va insusiti toate regulile jocului, nu doar pe acelea care va convin.

Observ pe blogul respectiv, ca posesoarea este o activa militanta in campul asta al atitudinii si incep sa inteleg de ce toti militantii astia pentru atitudine nu reusesc sa faca mai nimic, pentru ca:
- Ei insisi nu stiu ce e aia complet si corect;
- Ne stiind, nu pot aplica;
- Nici ei nu cred ceea ce spun, iar atitudinea e ceva asa, care daca se poate aplica numai sa le genereze lor confort ar fi bine.

In final doresc sa spun un lucru, nu judec persoana aici, ci judec personalitatea care razbate din scrierile sale.
Poate persoana in sine, Simona, e o femeie buna, blajina, da bacsisi la chelner, ajuta cersetorii, se implica activ in societate, deci e un model de urmat.
Dar ceea ce rasbate din scrieri, nu e chiar asta, iar eu aia critic.
Asa ca daca, o sa imi sariti cu comentarii de genul „ca e fata buna”, o fi, dar sa o si arate.

Va multumesc ca si astazi ati fost alaturi de mine si mi-ati suportat zicerile, ofer scuzele mele celor care nu sunt de parere cu mine si le astept parerile si va asigur ca sunt destul de inteligent incat sa pot accepta si parerile altora.
In plus, la mine nu exista moderare.

Comunicare, conversatie si bune maniere: partea adoua: Despre persoanele cu dizabilitati

Stateam si ma uitam pe blogul meu asa (ca oricum la cat de bun e, doar eu il citesc),
Cand brusc m-a lovit agresivitatea si negativismul din mesajele mele.
De unde dracu (naibi, ucigaltoaca si alte sinonime), oi avea tendinta asta in scris, de ce nu oi scrie si despre faptele frumoase nu stiu.
Probabil ca atunci cand sunt nervos pe o chestie, vin si scriu,
Cand sunt fericit, plec in coltul meu acolo si ma bucur singur.
Stiu, nu e nevoie sa o spuneti sunt un nenorocit.
Ba, dar ieri, ieri mi s-a intimplat apogeul faptelor frumoase, iar ceea ce s-a intimplat e de o simplitate atit de simpla, incat mi-au dat lacrimile.
Dar nu o sa ma dezmint si o sa public si chestii urate in aceasta postare, care vor face ;lucrurile mai de inteles.

Ca sa stiti care e subiectul principal astazi, san u va pierdeti pana la final sis a ziceti “ce o fi vrut nea Gheorghe asta sa zica”, sau mama san u zica “vai de mine, te-ai tacanit baiatu mami”.
(da, mama! Si eu te iubesc)!
Ei bine vorbim despre primul contact (nu sexual ca ala e deja al doilea), cu o persoana cu dizabilitati.
Lectie de comunicare sau de ce vreti voi, dar cititi pana la capat, pentru ca va foloseste in cariera voastra si veti castiga mult mai multi bani.

Faza I: In trecut

Eu, discriminat de lume si impotriva tuturor (citit postari mai vechi daca vreti sa aflati detalii), m-am facut pfa anul asta.
Dup ace m-am facut eu pfa, guvernul a bagat ordonanta 58, drept pentru care pentru 3 luni, a trebuit sa ma duc la coada la casa de pensii sa depun declaratii, notificari si alte instrumente de hartie cu care statu se sterge la cur (scuzati expresia sterge!).
Intre timp, acelas stat (probabil dup ace a iesit din buda) da ordonanta 82 conform careia eu nu prea mai trebuie sa ma duc sa stau pe la cozi.
Printre altele gabjesc si un contract de munca cu norma fractionata, drept pentru care nu mai trebuie sa platesc pensie ca pfa.
Cand m-am inscris la Casa de Pensii, pentru ordonanta 58, am dus acolo cartea de munca si m-am inscris.
Acum, fiindca incepand cu 1 octombrie am contract de munca, ieri am fost nevoit sa ma duc sa depun solicitare de retragere si sa imi iau cartea de munca.
Bun, v-am facut introducerea.

Faza II: ieri

Imi vine randul, intru inauntru, impreuna cu mama care ma insotea.
O aud pe doamna de la birou:
„spuneti domnule va rog, ce problema aveti”.
Raman inmarmurit, mi se adreseaza, mie, culmea!
Raspund:
„pai uitati, sunt pfa, numarul, seria, cnp si incepand cu data de 1 octombrie am contract de munca si as vrea sa nu mai platesc pensie”.
Ea:
„dati-mi buletinul va rog si contractul de munca in original si copie”.
In timp ce spune asta loveste usor biroul cu mana.
Iau hartiile din mana mamei mele si le inmanez.
„foarte bine, vad ca ati completat si declaratia de retragere”.
Eu:
„da, am completat-o cu mama pe hol”.
Ea, probabil zambeste, e femeie deci e mama, iar la evocarea unui asa cuvant frumos sigur a zambit.
Eu, in timp ce ea scrie:
„Nu va suparati, eu mai trebuie sa depun notificari si declaratii”?
Ea:
„nu”.
O vad preocupata si gandindu-ma sa o las sa nu greseasca (stiti ce repede gresesc functionarii astia).
Termina si imi spune:
„aveti hartiile aici”,
Bate cu palma usor in birou.
Ma intind iau hartiile.
Zic:
„totusi, v-as mai retine un moment sa ma lamuriti si pe mine exact cu pfa-ul”
Ea:
„da, sigur, spuneti”
Eu:
„pai cu notificarile astea, eu am contract de munca la cei de acolo, dar ca pfa nu lucrez tot cu ei, ca pfa, iau comanda de un site, tai factura am luat banu”.
Ea:
„da, am inteles, nu va incadrati la ordonanta deci nu mai depuneti si nu mai platiti nimic”.

Faza III: Lectia

Va intrebati probabil si ce e cu asta, veti observa din exemplele de mai jos, care e chestia.
Eu tin sa ii multumesc doamnei functionare, nu stiu cum o cheama, dar ii multumesc pentru comportamentul corespunzator avut.
Este drept ca a fost un comportament normal, nu si-a facut decat treaba, dar intre oameni care stiu sa sa poarte, oricum, dar numai bine nu,
Incepem sa apreciem si sa laudam cand cineva se comporta normal.
Nu va dau eu lectia, ci va spun ca exemplul de mai sus este un asa da, iar cele de mai jos sunt un asa nu.

Faza IV: In trecut, 2004

Eu student la facultate de matematica si informatica.
Sunt chemat la comisia de expertiza pentru a mi se revizui gradul de handicap.
Atentie la personaje si la locul de desfasurare al faptei.
Suntem la comisia de expertiza, deci ar trebui sa aiba niste experti.
Stau la coada impreuna cu, evident, tot mama!
Imi vine randul.
- Buna ziua!
- - Buna ziua! Zic eu, mama saluta si ea.
- Da doamna, spuneti, cine sunteti dumneavoastra?
- Sunt mama domnului.
- De ce a-ti carat si persoana dupa dumneavoastra? (persoana eram eu)
- Scoateti persoana afara, lasati-o pe scaun si va intoarceti doar dumneavoastra.
Pana sa imi dau seama eram afara, stand pe scaun.
Mama a rezolvat problemele, evident nu erau toate actele, am alergat prin oras pe la notari, pe la diverse.
Ne intoarcem, stam la coada intram:
- Doamna, iar ati adus persoana aici?
- Va rog sa ma scuzati, intervin eu, numele meu este Radu Vasile, student anul III la facultatea de Matematica, Informatica, varsta probabila 24 ani. Cred ca pot sa asist la momentele in care se iau decizii in ceea ce ma priveste, cred ca am dreptul sa fiu trat ca un om nu ca un obiect care trebuie mutat de colo, colo si cred ca am dreptul la niste scuze prezentate acum pe loc.
Se asterne linistea. Intr-un final se aude:
- Imi cer scuze....
- Doamna, macar atita lucru nu stiti, scuzele nu se cer, se ofera!
- Mda, va rog sa ma scuzati pentru cele de mai devreme, daca pot in vreun fel sa ma revansez.
- Scuze acceptate, zic eu si parasesc incaperea cu hartiile mele.

Deci, aici poate nu ati inteles, va dau lectia:
Copii mei, dragi mosului, cand va intalniti cu o persoana cu dizabilitati, insotita, nu vorbiti despre ea cu insotitorul ca si cum nu ar fi de fata. Mai ales daca cele spuse ar trebui sa se constituie intr-o conversatie directa cu individul in cauza.

Faza V: Tot in trecut, 2007 Iarna

Continui seria de evenimente.
Eram angajat in Bucuresti la o firma, singur pe acolo, fara mama pe langa mine, sau fara alte ajutoare.
Ma imbolnavesc intr-o oarecare masura si aveam nevoie de un medic de familie, sau un medic generalist, tuseam, ameteam si alte dinastea.
Imi rog un coleg de munca:
„tu, Liviu, hai frate si cu mine la doftor azi, ca nu mai pot si nu stiu ce sa iau pentru raceala asta”.
Trec peste episoadele in care, toate dispensarele din jur, m-au refuzat, pe principiul ca nu sunt inscris la ei.
Inclusiv la policlinica Iancului, am fost refuzat pe aeeasi tema.
Il intreb pe Liviu:
- Frate astia nu au vreo policlinica cu plata pe aici?
- Ba au, la Morarilor!
- E departe?
- Nu, e acilica!
- Poti sa ma duci? Nu iti rapesc prea mult timp?
- Da eu te duc, dar tre sa vina cineva sa te ia de acolo, ca eu tre sa ajung pe urma in alta parte.
- Vorbesc cu altcineva sa vina sa ma preia si sa ma aduca acasa.
- Foarte bine.

Plecam, ajungem, intram.
Lasam la o parte aspectul de cladire din filmele cu vampiri.
Intreb daca au medic generalist, au, intreb cat costa, costa 30 ron, platesc si urc.
Ajung in cabinet, intram si aud:
- Asezati-l pe pat!
Sunt asezat pe pat.
- Ce probleme are!
- Pai nu stiu, intrebati-l pe el poate sa vorbeasca!
- A, Da! Ce probleme aveti!?
- Pai uitati, tusesc, ma doare capul, imi vine sa vars, si ametesc.
- De cand are problemele astea...
- Nu stiu doamna, eu sunt colegul lui de servici nu dadaca!
- De cand aveti problemele astea! (se repeta intrebarea pe un ton exccamativ si cu un ton usor ridicat)
- Pai de alaltaieri.
Se apropie de mine, ma palpeaza pe gat cu atita finete ca imi venea sa ii spun (apasa mai tare ca nu musca).
- Ia sa vedem puteti sa deschideti gurita?
Eu casc gura.
- Aoleu ce e cu dantura asta, ce e asa incalecata, ce ati patit, iu ca urat mai arata doamne.
Nu raspund nimic, dupa cum va amintiti eram cu gura deschisa.
- Inchideti gura, zice ea, dar urat va mai arata dantura, ce ati patit.
Eu nu raspund nimic.
- Ce a patit cu dintii aia, de sunt asa!
- Nu stiu doamna, de unde sa stiu, zice colegul meu.
- Foarte bine, mergeti si faceti o radiografie la plamani jos aici.
Ma duc la radiografie, fac radiografia.
Ma intorc!
- Aoleu, dar aveti probleme cu inima!
Eu incep sa ma gandesc, probleme cu inima, la ultimul eco, stateam bine, il fac la 6 luni, gratie problemelor din trecut...
- Ce probleme am?
- Pai aveti inima culcata, fiindca plamanii au iesit departati!
- Doamna, o sa ma duc la un cardiolog!
- Pai puteti sa mergeti sus acuma!
- Nu multumesc, am cardiologul meu si in plus am un ghinion, care cardiolog se ocupa de mine, moare de infard, am ingropat vreo 3 pana acum. (nimic mai real, chiar asa e).
- Aoleu, oti avea norocul asta si la doctori? Se intreaba ea, care e deja trecuta de a doua tinerete.
- Nu stiu, nu am contabilizat la medici generalisti, dar daca vreti fac o statistica.
- Dar ce munciti dumneavoastra!
- Pai muncesc programator!
- Cu computerul???
- Pai cu ce, ca doar nu programez inmormantarei! (observati predilectia mea spre subiect, asa stiu eu sa fac glume ce vreti)
- Nu, doamne fereste, dar cum puteti asa orb sa lucrati cu computerul.
- E, e mult de explicat, nu stiu cum sa va zic, e putin cam greu asa, dar merge.
- Haideti sa va ascult la plamani!
Ma asculta, dupa care prescrie:
Flamexin, eurespal, bicarbocalm.
Nu mai lungesc sa spun ca m-a indoit de ficat medicamentul ei minune, flamexin, ba chiar va recomand sa fugeti de acest medicament cat puteti, e printre cele mai tampite.

Dar revin la lectia de azi, fratioare, eu sunt ala cu problema, vorbeste cu mine, intreaba-ma pe mine, fama sa inteleg ca vorbesti cu mine si vorbeste-mi frumos nu ca la copii de 3 ani bolnavi mintal. Pot sa inteleg ca iti place ca ti-am platit consultatia, pot sa inteleg ca ai vrut sa castige si aia de la radiografie un ban (ca era 50 ron radiografia), dar nu pot sa inteleg comportamentul de om tampit si needucat.

Faza VI: Rezumatul

Vorbiti direct cu o persoana cu dizabilitati, nu va adresati insotitorului decat in cazuri de forta majora, daca insotitorul considera ca trebuie sa intervina, stie cand sa o faca.
Daca persoana cu dizabilitati nu se descurca, va apela singura la insotitor si nu e o problema asta, nu e nimic stanjenitor.
Includeti in adresarea voastra, elemente de moment care sa indice clar ca va adresati omului cu dizabilitati si nu altcuiva.
In cel mai rau caz folositi numele, ca de aia il are.
Nu gasiti nici un element de moment sa identifice cui va adresati, creati-l,
Va apropiati de omul cu dizabilitati si vorbiti direct catre el, va intelege ca cu el vorbiti.
Puteti incerca o atingere usoara pe umar, dar aici cu atentie, sunt multi care nu suporta invadarea spatiului.
In orice caz, nu folositi gesturi prea copilaresti, cum ar fi mangaiatul pe cap, sau pe fata si la dracu
Nu folositi un ton de copil decat daca chiar va sta bine cu asta.
A-mi spune mie „deschidem gurita” si alte dinastea, nu ma incanta foarte tare.

Daca nu ati inteles din primul caz, ce e corect, atit de corect si de simplu, lasati coment si va explic, nu e nicio suparare si mie mi se intimpla sa nu ma fac inteles.

Va multumesc mult ca si astazi ati fost alaturi de mine.