Amintiri despre femei singure

Scriam acu ceva zile o postare despre standardele inalte pe care le au unele femei care nu isi dau seama cat de ridicole sunt si nici nu sunt capabile sa realizeze, logic, ca ceea ce cauta este exact ceea ce obtin.
Ele ajung sa se intrebe de fiecare data:

"Cum de dau numai peste betivi".

Desi stiu ca nu asta ti-ai propus, adica pe lista ta de caracteristici nu scrie "Barbatul ideal trebuie sa fie betiv", s-ar putea ca toate celelalte caracteristici pe care tu ti le-ai pus pe lista caracteristicilor ideale la un barbat, combinate, sa dea fix asta, un betiv.


Stiu, stiu, in inteligenta ta pe care ti-o crezi, te ofusca acest mesaj al meu. Dar, te rog, macar odata in viata uita-te la mine ca la un barbat care vrea sa te ajute cu sinceritate, nu ca la unu care vrea sa iti darame valoarea ta de diva inteligenta.
Drept urmare, am sa iti povestesc niste amintiri...

Diva neinteleasa

Eram acum vreo 8 ani de zile, mai mic si mai necunoscator in ale personalitatii umane fata de cum sunt azi. Nu ca azi as fi vreun zeu al cunoasterii, dar totusi, sper, ca nu au trecut 8 ani peste mine degeaba.
Aveam deci vreo 26 de ani.


Am participat la un eveniment interesant, unde, eram un fel de vedeta. Cum sunt hotarat sa extrag contextul inafara povestii, nu am sa precizez nici ce eveniment, nici motivul pentru care eram o vedeta.
La acelas eveniment participau, cum v-ati prins probabil si alte persoane.


Printre acestea am remarcat o femeie interesanta. Nu era din cale afara de frumoasa, dar nici genul pe langa care sa treci nepasator.
Comunica cu o dezinvoltura pe care eu insumi nu mi-o permiteam, surazand si reusind sa socializeze aproape cu oricine.
Subiectele abordate erau diverse si se vedea ca ai ce sa discuti.
Se vedea pe ea ca ii place acea postura, de centrul atentiei si ca se descurca minunat cu gestionarea ei.
Am aflat mai multe despre ea, ca organiza nu stiu ce gen de evenimente prin Bucuresti, ca are 35 ani, ca era recunoscuta la nivelul unei comunitati destul de extinsa drept un om tare si multe alte povesti.
Si da, o chema Denisa.



Am fost impresionat, recunosc, si am zis ca poate e o persoana a carei prezenta merita cultivata.
Orgolios din fire insa, nu am dat niciun semnal necesar pentru a-mi arata interesul. Am mers pe principiu, lasa sa vina ea la mine.
Pe de alta parte, nici nu stiam daca nu cumva e cuplata deja si nu as fi vrut sa ma trezesc in mijlocul unei scene de gelozie.


Denisa mai vorbi ceva timp unora si altora.
Eu, un antisocial sociabil convins, stateam la masa mea, aproape singur si mai aruncam din cand in cand cate o vorba celor care veneau sa intre in vorba cu mine.
Ma simteam al dracu de plin de mine si de mandru stand acolo singur, cu paharul meu de gin in fata si flirtand din cand in cand cu cate o vorba aruncata in vant.
Eram admirat si stiam asta, mai mult, imi si placea.
Desi eram aproape singur, lumea nu lipsea din jurul meu, existand mai mereu cel putin o persoana cu care sa schimb doua vorbe.
La un moment dat, grupul din jurul Denisei se disipeaza si ea ramane singura.
Se uita putin dezorientata in jur, parca nestiind ce sa faca cu acea singuratate aparuta dintr-o data, ma vede si un zambet larg ii infloreste pe chip.
Se indreapta cu indrazneala spre mine si se aseaza la masa mea zicandu-mi:
- Buna, am vorbit mai devreme parca, am inteles ca tu te ocupi cu ....
Si urmeaza aici o intreaga ploaie de cuvinte despre ceea ce faceam eu.
Am ramas putin impresionat vazand ca retinuse atatea lucruri despre mine, eu, in autosuficienta mea, nu stiam mai nimic despre ea, decat ce aflasem in mod direct interesat.
Ca organizeaza evenimente, ca are 35 ani etc.
Ce sa mai, eram in maxim de admiratie pentru aceasta femeie.

Primul semn de intrebare avea sa vina insa curand...

Aproape toata lumea plecase din localul in care evenimentul avusese loc. Mai eram doar noi doi la o masa, singuri, discutand.
Eu imi asteptam prietenii sa vina sa ma recupereze, deoarece, din pricina handicapului meu, ma descurcam destul de greu prin Bucuresti.

Stand asa la masa, imi spune la un moment dat:
- Daca tot te ocupi cu.... Nu ai avea un loc si pentru mine? Sunt intre joburi si...
M-am minunat pentru ea, deoarece aceasta rugaminte nu concorda cu ceea ce stiam eu despre oamenii tari.
Eu eram un om tare, iar eu aveam un job, chiar doua, iar in timpul liber mai aveam si o intreprindere personala care sa faca bani, atat pentru mine cat si pentru cei care munceau pentru mine.
Pentru mine, idea de om tare care sa nu aiba un job, sau nimic altceva, nu era de conceput la vremea aceea.
De altfel, soarta avea sa imi arate ca nu ma inselam, insa atunci, deschis la minte, am zis ca na, oricat de tare e omul, mai sunt episoade in care ramai fara nicio sursa de venit.
Cum chiar aveam in colaborarile mele cu altii niste posturi deschise, i-am zis ca vedem ce se poate face.
M-am simtit chiar bine ca o puteam ajuta intr-un fel.


- Si tu, ce mai astepti pe aici? Cazu urmatoarea intrebare!
I-am povestit ca imi astept prietenii care sa ma duca acasa.
- Dar unde stai?
- La Iancului - Raspunsei!
Venira si prietenii mei. O intrebai si eu unde sta si imi spuse ca sta la Dristor.
Am vorbit cu prietenii mei daca putem sa o luam si pe ea si sa o lasam in drum.
Ei au zis ca da, drept urmare, i-am propus sa o duc acasa.
A parut vizibil incantata si seara s-a terminat asa.
A doua zi o asteptam sa vina la cei cu care colaboram, ca sa isi ia postul in primire, sau, ma rog, sa negocieze cu ei ce avea de negociat.
Denisa aparu si accepta postul. Aveam sa lucram in aceeasi companie, desi la departamente diferite.


In prima zi se oferi sa ma duca acasa la terminarea programului, deoarece ramasesem singur si varianta alternativa era taxiul.
De felul meu eram o fire sociabila, prietenoasa, iar asta s-a vazut mai prin toate companiile pe unde lucram.
Am fost cel care inchega colectivul si ii facea pana si pe cei mai ursuzi, mai singuratici sa ia parte la grup.
Unii imi cautau prezenta si primeau cu bucurie sfaturile mele despre diverse teme, multumindu-mi ca sunt alaturi de ei.
Probabil ca si Denisa observase aceasta deschidere a mea, pentru ca inca de pe drumul din prima seara incepu sa imi povesteasca ce nasoala e viata.
Imi povestea cum la varsta ei sta inca cu parintii si ca nu are un iubit.
Ca nu intelege ce se intimpla, de ce toti barbatii astia fug de ea, ca doar ea e asa de tare.
Marturisesc ca in momentul ala nici eu nu intelegeam, dar culmea e ca nici eu nu simteam vreo atractie sexuala fata de acea persoana.
Sa nu fiu inteles gresit, din seara in care a inceput sa mi se destainuiasca, am simtit o mare cantitate de iubire pentru ea. O iubeam sincer.
Dar nicio atractie sexuala.


Da, cel putin la mine este posibil acest lucru. In psihologia mea, sexul si iubirea nu au nicio legatura, ele fiind clar separate.
Invatasem pana atunci ca legatura fortata dintre sex si iubire este cea care creaza cele mai grave probleme in diverse relatii, asa ca aveam sa le separ si sa recomand tuturor separarea lor.
Ele pot sa coexiste, dar nu trebuie legate.
Cert e ca din seara aceea am iubit-o mult pe Denisa si ma gandeam intens la binele ei si la cum as putea sa o ajut mai bine.
Sa nu fiu inteles gresit, nu era mila, nu era compasiune, ci chiar o iubire sincera si netarmurita pentru acea persoana.


Serile au continuat sa curga cu noi intrand din ce in ce mai mult unul in viata celuilalt si afland din ce in ce mai multe detalii unul despre altul.
Totul parea sa fie facut pentru noi si ca nimic nu mergea gresit.
Doar ca atractia mea sexuala pentru ea se incapatana sa nu apara.
De obicei, imi ascult organismul si dau o mare importanta unor semne.
Faptul ca acest lucru nu aparea, insemna ca subconstientul meu detectase ceva neconform si de asta nu se activa.
Dand urmare sentimentelor mele de iubire, ascultand-o si pe Denisa, am decis ca merita sa ii arat un colt de viata frumoasa, pentru a o face sa inteleaga anumite lucruri.
Mi se parea ca in fervoarea ei de a-si rezolva unele probleme cotidiene, ridicase standardele destul de sus si de aceea viata i se parea atat de nasoala.
Pentru ca viata buna, era undeva sus la ani lumina si era destul de greu sa ajungi acolo.
In dorinta mea era sa ii arat ca te poti bucura de viata chiar prin lucrurile simple, prin simple momente traite ici si colo si ca nu iti trebuie foarte mult sa fii fericit.
Ca toate acele lucruri pe care noi le consideram fericire, nu sunt ale noastre, ci ne-au fost bagate in cap.


Un alt semnal de alarma suna in capul meu la momentul respectiv, dar am decis sa nu il iau in seama. El spunea asa:
"Cum se poate ca un om tare, la 35 de ani, sa nu aiba un iubit si sa stea inca cu parintii"?
Am inceput insa sa gasesc scuze. Statul cu parintii era pana la urma urmei o chestie pe care si eu o faceam, din ratiuni pur economice.
Nu vedeam rostul separarii si platii a doua intretineri si doua randuri de dari la stat.
Asa ca am mers mai departe.


Curand o plimbasem pe Denisa prin toate locurile care eu le consideram interesante din Bucuresti, mancasem si ne simtiseram bine prin cele mai interesante localuri, lucruri simple care iti pot face fericita viata.
O prezentasem prietenilor mei si am incercat sa o integrez in grup.
Insa prietenii mei nu prea o placeau si nu am inteles de ce.
Curand se dovedi ca nici Denisei nu ii placeau prietenii mei, devenind destul de ursuza si rautacioasa ori de cate ori ne intalneam cu ei.
De altfel, fiecare moment in care nu era centrul atentiei, parea sa o deranjeze.
Pentru a o ajuta pe Denisa si mai mult, am inceput sa o invat sa faca afaceri. Eu aveam ceva intreprinderi inca de pe vremea aceea, intreprinderi care faceau bani.
Eram student la Project Management, deci in pozitia clara de a o invata ceva.
Ma asculta si incepu sa isi construiasca o afacere, ii dadu chiar drumul.
In dezvoltarea afacerii, imi ceru si ii dadui cateva sfaturi.
O ajutai sa inteleaga care sunt caracteristicile forte ale unui afacerist si o sprijinii in a obtine primii bani de la primii clienti.
Asta se inscria perfect pe linia pe care eu o stabilisem, de a-i arata Denisei ce inseamna viata cu adevarat si ca nu are de ce sa creada ca viata e nasoala, cand de fapt sunt atatea lucruri misto de trait.


Un al treilea semnal de alarma suna, dar ma incapatanai sa il evit si pe acesta.
La fiecare lucru despre care vorbeam, lucru despre care eu constatasem ca lipseste din trusa cu unelte a Denisei, aceasta imi raspundea superior:
"Stiu asta".
Aproape ca credeam ca la fiecare chestie pe care o ziceam, nimeream in plin o chestie pe care Denisa o stia deja.
Cu toate astea, ma minunam de ce naiba nu aplica daca stie atatea!
Un om care stie atatea, ar fi trebuit sa aiba o situatie mult mai buna, decat cea prezentata de Denisa.
Aceasta dorinta de a epata, de a isi asocia o valoare pe care era evident ca nu o are, ma inspaimanta.
Insa, adormit de iubirea mea profunda pentru ea, ma decisei sa evit si acest semnal de alarma.


Momentele frumoase au curs mai departe. In prima ipostaza, Denisa era muta de admiratie pentru fiecare manifestare a mea.
Singurele momente de razvratire era acel anunt "Stiam asta".
In rest, totul era bun, frumos, nemaipomenit.
La fiecare episod trait impreuna, ea exclama cat de frumos e totul si cat de wow.
Pana intr-o zi in care am aflat, cu greu, din gura ei ca nu i-a placut nimic din ce am facut si ar fi cazul sa o las in pace.
Mi-a cazut cerul in cap la vremea respectiva. M-am simtit ultimul om.
De unde ma consideram un om bun, facand diverse fapte bune si aducand fericirea in sufletul unui om, aflu ca de fapt chinuiam un om care se simtea fortat sa traiasca acele episoade alaturi de mine.
Am inceput sa mai raresc episoadele si sa ma extrag incet incet din viata Denisei, considerand ca nu am de ce sa chinui un om si ca eu chiar nu aveam nevoie de asa ceva, nu imi trebuiau episoadele alea, le gandisem doar ca sa ii arat cat de frumoasa poate fi viata si ca nu trebuie sa fii special, deosebit ca sa ai parte de o viata fericita.
I-am oferit un set de ultime 3 episoade, la care, Denisa, a exclamat incantata ca sunt super si ne mai pomenite.
Ma gandeam ca poate, in sfarsit, o nimerisem.
Dar aveam sa ma insel, pe cai laturalnice a ajuns la mine cum ca Denisa, in diverse cercuri, s-ar fi exprimat despre acele episoade ca au fost naspa.
La orice interactiune a urmat dupa, desi Denisa spunea initial ca e super misto, la ceva timp dupa o intorcea de asa natura incat sa te faca sa te simti vinovat ca ai trait acel moment alaturi de ea si ca ai fortat-o pe ea sa il traiasca alaturi de tine.
Ajunsesem de ma scuzam in gand pentru fiecare lucru cu care aveam sa o "deranjez" pe Denisa.


Nu intelegeam ce se intimpla cu mine, eram un barbat puternic, cautat si iubit de femei.
Nu ca ma laud, nu am fost vreun Casanova, iar la interactiunea cu femeile eram prost spre foarte prost, cu toate astea, nu imi lipseau, ele, femeile, gasind calea sa ajunga pana la mine.
Cu toate astea, incepusem sa imi pun intrebari vis a vis de capacitatea mea de a discerne lucrurile, in aceasta relatie cu Denisa.
Nu intelegeam nici aceasta chestiune.
Deschis fiind de felul meu, nu puteam pricepe cum omul sa spuna ca ii place ceva ce nu ii place.
Repet ce am spus la inceput, nu era niciun alt interes, decat ala de a ajuta un suflet aflat la ananghie, un om pe care, consideram ca il iubesc mult.
Consideram ca la cat de misto este omul acela, merita ajutat si ca poate sa isi gaseasca propria cale pe care sa mearga.
Ca e doar chestie de cateva sfaturi si exemple astfel incat sa ajunga la fericire.


Cu toate astea, incepusem sa ma simt din ce in ce mai rau cu Denisa.
Pe de o parte imi doream sa o ajut, sa fiu alaturi de ea, sa traiesc acele episoade frumoase, pe de alta parte, mi se facea scarba de momentele in care stiam ca o sa vina cu vreo replica care sa arunce la gunoi tot ce incercam eu sa fac acolo.
Pana intr-o zi in care am ajuns la epuizare. Cred ca cumva iubirea pe care o simteam pentru acea fiinta s- a terminat si am inceput sa intrezaresc marele adevar.
Sau poate cu tot cu iubirea pe care o simteam am inceput sa intrezaresc marele adevar.


Denisa era o inganfata, o aroganta,o megalomana care, desi nu avea nimic, se purta de parca ar fi detinut totul.
Nu putea sustine singura din propriile sale realizari acest lucru, deci trebuia sa recurga la niste artificii pentru a putea sa isi sustina propria valoare supraevaluata.
Unul din aceste artificii era acela de a-i devaloriza pe toti cei care pareau sa fie mai valorosi decat ea, sa sape in ei si sa le scada valoarea, aratand astfel cat de tare era ea, cum i-a spus-o ea lui ala smecheru, sau cum a reusit ea sa il destabilizeze pe marele Vasile.
Acest comportament se intimpla cu precadere cu cei de parte masculina din jurul ei, incercand sa gaseasca in fiecare barbat cate o problema si apoi sa ii arate aceluia ca are o problema si ca uite cat de desteapta e ea ca a descoperit problema respectiva.
O mare parte din probleme erau inventate, dar asta nu conta pentru Denisa.
Totusi, comportamentul acesta era destul de parsiv, deoarece el alterna cu episoade de admiratie si de politete, astfel incat o eventuala garda din partea ta sa fie exclusa, facandu-te astfel sa nu intri pe modul de aparare, sau, eventual, de atac.
Altfel ar fi stat situatia, daca, spre exemplu, te-ar fi atacat direct si te devaloriza constant, atunci ai fi putut sa ridici mecanismul de aparare si sa te aperi, sau, eventual, sa ataci la randul tau.
Comportamentul ei insa, te debusola total.

La mine insa, sapa al dracu si nu reusea sa gaseasca vreo problema.
Spera poate sa imi creeze una, sau sa imi genereze vreuna pe care mai apoi sa mi-o arunce in fata.
Imi amintesc ca au fost vreo doua astfel de incercari, dar eu, nenorocitul, in spiritul barbatului puternic care sunt, nu am cazut in capcana.
I-am raspuns sec ca nu am o astfel de problema si ca sunt bine cu mine asa cum sunt.
Ca problemele mele mi le stiu si ca, daca doreste, i le pot expune.
Nu i-a convenit, ii stirbeam astfel maretia descoperirii...
Ma uitam atent de la un moment dat cum fiecare moment in care reusea sa ma faca sa ma simt aiurea ii furniza un moment de fericire, de bucurie.
Se vedea pe ea ca se simte bine, mandra, valoroasa facand acel gest.


Intr-un final am disparut, asta e genul meu de a rezolva probleme cand imi dau seama ca nu mai e nimic de facut. Pur si simplu dispar din viata omului respectiv, nu ma mai gaseste acolo unde stia ca ma poate gasi.
Ne-am invartit timp de un an unul in jurul altuia.

Istoria cu Denisa a fost mai lunga, v-am expus doar faptele principale considerate de mine concludente pentru tipologie.
De atunci insa au trecut 8 ani, in fiecare an aproape ca vad cate o Denisa, pe multe le ocolesc, dar, din cand in cand, de amorul artei, mai las cate o Denisa sa ajunga la mine.
Nu de alta, dar nu vreau sa uit acel episod si sa cad vreodata, din nou, in capcana vreunei astfel de dive.
Ma gandesc ca poate pe la 40 de ani ma voi prosti mai rau si voi face poate vreo greseala.
De aceea, imi pastrez vigilenta la maxim.
Aceeasi poveste, aceleasi detalii, doar numele si forma fizica difera.
Eu am evoluat insa si am invatat sa nu imi mai atasez propria valoare, propriile emotii de comportamentele sau spusele celorlalti, asa ca ma lasa rece comportamentul Deniselor pe care le intalnesc.

Insa, trebuie sa marturisesc ca, din 8 ani, am intalnit 3 Denise care au fost capabile sa inteleaga unde gresesc si sa isi indrepte comportamentul.
Acum sunt fericite si imi sunt recunoscatoare.
Au renuntat la a-mi scadea mie valoarea si implicit valoarea ajutorului meu si au inteles ca au primit ceva valoros pentru care au de ce sa imi fie recunoscatoare.
Au inteles ca nu le scade valoarea lor daca primesc ajutorul cuiva si nu e nicio problema daca un om pare ca e mai tare ca tine, fiecare avand propria lui treaba pe acest pamant.

Dupa disparitia mea, Denisa a bagat-o in gard rau de tot. Afacerea ei inceputa atat de frumos s-a dus dracului intens.
In doi ani de zile, a facut 37 de ani, tot singura si tot cu parintii era. Numai ca acestia devenisera din ce in ce mai presanti si ii dadusera si un ultimatum. Evenimentele pe care Denisa le organiza nu au mai tinut mult, asa ca si comunitatea respectiva a inceput sa o uite pe Denisa, iar ea, Denisa, nu a mai fost curand un om tare.


Am inteles ca intreba de mine, ma cauta, numai ca eu plecasem deja din zona, eram la Constanta, vazandu-mi linistit de alte aventuri.


Sfarsit de poveste.


Nu stiu ce ai inteles tu din povestea asta, nu stiu daca vei intelege ceva. Dar tot ce vreau sa iti spun e ca vei reusi cu adevarat sa ai pe cineva alaturi, atunci cand nu te vei mai chinui sa demonstrezi la fiecare pas cat de desteapta, deosebita, speciala esti tu si cat de prost e fiecare care ajunge pe langa tine.
Alt fel, nu vei tine prea multi oameni in jurul tau, iar relatiile tale vor fi unele de complezenta sau de interes.
Valoarea ta nu scade cu nimic daca recunosti ca si alti oameni sunt destepti si poate mai destepti ca tine. Nu e o nenorocire sa recunosti ca, uneori, esti proasta, sau ai o problema si nu stii cum sa o rezolvi.
Nu faci decat sa te minti pe tine.
Insa nu doar sa o recunosti verbal, la nivel de complezenta, sa spui doar niste texte pe ton admirativ.
Ci sa fii convinsa atunci cand recunosti un lucru.
Mai grav la modelul Denisa, nu e faptul ca recunoaste lucruri doar de complezenta, ci ca, pe dedesupt, ea este roasa de diverse ganduri si emotii, sentimente contrare celor declarate, chestii pe care se chinuie sa le ascunda, dar, evident, ele sunt vizibile din avion.
Asa ca numai ciudatii vor fi atrasi de un astfel de specimen, cei care au ei insisi o problema.
De aia, nu zic acu sa ridici osanale fiecarui barbat care vine pe langa tine, doar, doar nu o pleca. Dar trebuie sa fii atenta, sa constati punctele tari si sa le recunosti pentru ca nu esti tu cea mai desteapta de pe acest pamant.
Iar daca vei continua sa devalorizezi sistematic fiecare persoana care apare pe langa tine, inclusiv prietenii, nu vei ajunge prea departe. Vei fi in aceeasi stare si peste 10 ani.
Daca tu chiar crezi ca oamenii aia nu au valoare, nu sta cu ei, du-te la cei care tu crezi ca au valoare. Dar inainte de a evalua valoarea unui om, uita-te mai intai la tine si vezi daca nu cumva sistemul ala de evaluare e cam viciat.


Craciun Fericit Denisa, oriunde te-i fi afland...!
Ia acest text ca pe un cadou din partea mea pentru tine, mai ales ca azi e ajunul Craciunului...
Uita-te ca la 8 ani distanta imi aduc aminte de tine si vreau sa iti ofer un ultim cadou, un ultim episod.
Stiu, stiai deja asta si e urat ca te fac sa treci prin asta, dar e ultima oara, promit!
Am inteles ca ma cautai si am zis sa iti ofer un ultim sfat.

Cu drag pentru toate "Denisele"

Acest episod nu are legatura cu numele de Denisa, cunosc foarte multe fete misto cu numele acesta. E doar un nume, primul care mi-a venit in minte, ca sa nu dau numele real al persoanei.
Cand ma refer la toate "Denisele", ma refer de fapt la toate femeile cu tipologia descrisa mai sus, nu la cele pe care le cheama in realitate Denisa.
Acest text este rezultatul unor amintiri reinviate astazi de un prieten drag prin mesaje private pe messenger, care a tinut sa imi povesteasca ce mai face Denisa si ca, ea, Denisa isi aminteste de mine ca de cel mai bun prieten.
Am vrut sa ii dau ocazia sa mai aiba un semn de la mine, drept recompensa ca isi aminteste de mine ca de un bun prieten.
Totodata, mi-am amintit de toate Denisele pe care le-am vazut anii trecuti si am zis ca un sfat generalisim nu strica.

Despre incredere

(o incursiune reflexiva, regresiva in amintirile despre viitor)

O seara de mai, dupa unul din zecile de evenimente pe care le organizam.
Telefonul sunase, iar glasul ei imi spusese sa ne intalnim aici.
Ma simteam rau, rau pentru ca nu voiam sa o intalnesc, pentru ca facuse, fata de mine, cel mai grav pacat, tradarea, iar asta ma facea sa ma simt ca ultimul rahat.
Era unul din marile mele esecuri in ceea ce ma credeam bun, iar asta ma facea sa ma simt foarte rau.
Stomacul mi se urcase cu totul in gat, aducandu-mi cu el toata bila care se varsase mai devreme intransul, iar furia, frustrarea si dezamagirea, se amestecau batandu-se care mai de care sa rabufneasca.
Aproape ca ma comportam ca un robot dezarticulat care, pus in fata a unei pleiade de comenzi contradictorii, nu stie pe care sa o execute mai intai, fortat fiind de toate celelalte sa renunte imediat ce dadea preioritate oricarei alteia din comenzi.
Dar nu aveam ce face, mi se ceruse o explicatie si nu puteam sa refuz.
Un adevarat luptator, nu evita confruntarea, ci intra cu totul si o traieste, murind, daca e cazul, pe campul de lupta.
Imi dadeam seama ca dramatizam, asa ca mi-am pus in gand sa fiu mai realist.
Cu inima stransa de o menghina si abia batandu-mi, plecai totusi spre locul intalnirii.


Seara era racoroasa.
Un vant adia dinspre mare, facand ca aceasta sa glasuiasca murmure prelungi, murmure ce ajungeau pana la mine si la gandurile mele sumbre.
Ma asezasem pe scaun, intors spre gardul de imprejmuire si imi cocotasem picioarele pe cea de a treia bara, stand intr-o pozitie perfect relaxata.
Ca de fiecare data in momentele grele, marea imi venea in ajutor cu tot ce putea. Aveam senzatia ca daca s-ar fi putut personifica, ar fi venit sa ma mangaie si sa ma stranga in brate, asa insa, doar se facea auzita.
Mi-am pus in gand sa cobor mai tarziu, sa o las sa isi produca medicina atat de benefica.
O auzeam cum se inteteste in strigare, mirata sa ma vada atat de trist. Chemarea ei parca imi spunea sa ma duc jos..
I-am murmurat incet:
- Am sa vin mama!
 voi cobori.
Gandurile imi zburau aiurea, de fapt, doar senzatia era ca ele zburau aiurea, in mintea mea desfasurandu-se un intreg plan de evaluare a tot ce stiam si o reasezare in ordine a tuturor faptelor si concluziilor.
Urma sa trebuiasca sa raspund ceva si nu as fi vrut sa o fac spontan, pe cai emotionale sub imboldul impulsurilor.
Ma asteptam la o avalansa de emotii cand ea avea sa ajunga si nu voiam ca acelea sa imi conduca demersul.
Mai intai a fost parfumul pe care l-am simtit. Astmul care ma chinuia de ceva vreme imi puse un nod in gat, era cat pe aci sa tusesc, dar ma abtinui.
Nu as fi vrut sa dau vreun semn al recunoasterii prezentei ei in zona.
Parfumul acela ma scotea din minti, devenise pentru mine mirosul tradarii si asta ma facea sa nu vreau sa il mai simt.
Furia castiga batalia cu celelalte emotii si incepu sa iasa la iveala.
Ma incruntai, dar reusi sa imi infranez comportamentul care se ghicea in incruntarea aceea.
Noroc ca eram cu fata spre mare si nu puteam fi observat.
Stateam aparent linistit, cufundat intr-o pozitie relaxanta si tacuta. Totul era calm in jur si parca toata lumea fugise speriata de intalnirea care avea sa se petreaca.
Am auzit cum a tras usor scaunul si s-a asezat.
Atinsa de mutenia locului, nu a vrut poate sa deranjeze linistea, asa ca ghiceam in miscarile ei o lentoare si o grija deosebita pentru acest lucru.
Nu spuse nimic, statea acolo si ma observa fara sa zica nimic.
Imi tineam fata relaxata si calma in bataia vantului. Acesta se intetise si aducea cu el mirosurile marii, reusind sa acopere parfumul infamiei.
Odata cu aceste mirosuri ale marii, pleca si furia mea, iar linistea si detasarea ma cuprinsera.
Secundele se scurgeau, transformandu-se in minute si fugind care in cotro facandu-ne sa mai imbatranim cu cate o clipa.
Linistea fu sparta de chelnarita care ne aducea meniurile.
Ea ii facu semn ca nu e nevoie de meniuri si comanda cu glasu-i suav, aproape soptit:
- Un frape pentru mine va rog, iar pentru domnul o vodka si suc de portocale.
Fuseseram atat de apropiati, incat imi stia starile, gandurile, stia ce sa imi comande in orice situatie fara sa ma intrebe si o nimerea de fiecare data.
Acest gand ma revolta!
 Cat de prost putusem sa fiu sa ma las astfel descoperit!
 Dar de, asa e cand te ia orgoliul pe dinainte si uiti de cele mai elementare instrumente pe care, culmea, le ai la indemana si le folosesti in orice alta situatie.
Bauturile venira si nu mai aveam ce face.
Trebuia sa ma intorc, fie si pentru a-mi lua paharul, iar atunci fata mea ar fi spus tot.
As fi putut sta acolo, sa ignor situatia la nesfarsit, sa joc un joc al rezistentelor, dar totul mi se parea atat de inutil dintr-odata.
Imi redresai pozitia la verticala, intorsei scaunul si ma asezai.
Incepui sa tremur inperceptibil pentru ca teama unei confruntari pusese stapanire pe mine.
Simteam cum toata acea chestiune brusc nu avea atata importanta si as fi cedat, voiam sa nu fi stiut nimic, sa nu fi avut acele daruri, daruri care ma ajuta sa descopar si cele mai ascunse lucruri.
E cumplit sa poti gasi adevarul si atunci cand nu vrei sa il gasesti.
Vantul se inteti, venind sa imi alunge toata teama si sa imi arate ca e acolo cu mine.
- Cum faci de ...?
Nu apuca sa termine intrebarea, ca aceasta se continua deja in gandul meu.
- Cum faci de afli totul? Cum de poti?
Atacase direct si nici macar nu isi punea problema despre ce se intimplase. Asta era deja de domeniul trecutului pentru ea, important era doar cum de aflasem eu.
Dorea sa afle tehnica, sa o poata probabil folosi, sau fenta pe mai departe si nimic mai mult.
Gandul acesta ma facu sa ma simt scarbit.
Ma gandeam sa nu ii ofer satisfactie, sa nu ii zic, sa o las sa mai traiasca astfel de momente.
Sa se invarta intr-un cerc vicios, din care banuiam ca nu avea sa iasa pentru multa vreme.
Imi dadeam seama totusi ca era inutil, asa ca ii spusei:
- Eu am un dar, dar nu e o putere supranaturala, cumai putea crede. Este format din 20% senzatii, 40% intuitii si 39% logica si ratiune.
- Si restul?
Zise ea, vrand sa imi arate cat de desteapta era ea.
- Restul, 1%,  e format din eroare, fix ca in cazul de fata.
Ii raspunsei sec.
-Si cum se manifesta totusi?
- Te uiti la oameni, ii vezi cum te fac sa te simti, apoi le observi comportamentul si incerci sa vezi bresele de inflexiune.
- Brese de inflexiune?
- Da! Un om sincer are un comportament fluent, coerent, consecvent. Chiar daca se poate schimba la un moment dat, comportamentul, acesta vine cumva intr-o continuare, sau o actiune fireasca a ce a fost anterior.
Uitandu-te astfel, poti vedea un model, un sablon.
Totul este curgator si poti afirma ca este chiar frumos.
Chiar daca nu este la ce te astepti, totul ti se pare firesc, chiar daca contravine unor valori ale tale, iti dai seama ca in sistemul de valori aratat pana atunci, actiunea aia era fireasca.
Atunci cand omul nu este el, sau nu este sincer, sau incearca sa joace un rol, sa fie altcineva, apar aceste brese de inflexiune.
Adica, trecerea de la un moment la altul este sacadata, inconsecventa, ca si cum acolo lipseste ceva, e o spartura.
- Interesant... Dar sparturile astea nu pot sa fie goluri de informatii la tine, mai de graba, decat un comportament la ceilalti?
- Nu am zis ca iei decizia despre un om
 pe loc, la aia doar intuitia te poate ajuta, dar acolo trebuie sa fi cu grija, pana cand primesti confirmari si de la celelalte doua componente.
Bresele observate initial, se pot umple, pe moment ce primesti informatii, dar de la un moment dat incolo, ar trebui sa iti pui probleme daca timpul trece si bresele raman tot brese si nimic nu se schimba in modelul afisat.
Asta inseamna ca ai in fata un rol foarte bine repetat, care iti este servit dupa o reteta.
Tocmai lipsa de schimbare trebuie sa iti dea de gandit.
- Aha...
Zise ea pe ganduri..
- toata lumea face asa ceva?
- Mai mult sau mai putin.
- De ce?
-Pentru ca toti vor sa se apere, ceea ce e normal pana la un punct.
Nu vrei sa te descoperi fiecarui strain care se apropie de tine.
Asa ca incepi si iti construiesti ziduri de aparare, perdele de fum, le utilizezi una dupa alta, ca sa tii la distanta de tine lumea pe care nu o doresti, sau pe care nu o cunosti inca.
Problema intervine atunci cand folosesti toate aceste lucruri pentru a mistifica, pentru a induce in eroare, pentru a obtine ceva.
Atunci cand servesti acest rol, convingand pe cineva ca asa esti tu, facandu-l sa se bazeze pe faptul ca tu asa esti si, de fapt, sa se descopere dupa ca esti in cu totul alt sens...
- Adica?
- Adica, sa ii dai incredere unui om ca vei colabora cu el, sa il faci sa dezvolte planuri si actiuni in care sa te cuprinda si pe tine, sa beneficiezi de pe urma acestor planuri, iar la final de fapt, tu, cu fiecare ocazie pe care o ai, impreuna cu altii sa discuti despre cum l-ai fabricat tu pe cutare, despre cat de destept esti tu si cat de prost e ala ca uite cum l-ai facut, sa glumesti, chiar in mod umilitor, despre diverse opinii, pareri, comportamente ale acelei persoane.
- Hmm...
- Asta numesc eu tradare si la mine e pacatul suprem, dar nu e singurul exemplu, mai sunt exemple de folosire tendentioasa a unui rol.
 Nu vei putea colabora cu un om, decat atunci cand il vei cunoaste cum e el de fapt, cand vei reusi sa treci dincolo de rolul pe care ti-l joaca.
 Pana atunci, daca poti si esti interesat, trebuie sa sapi sa vezi ce e acolo.
- Inteleg! Imi dau seama cat am gresit.
- Treci peste, nu te ajuta in acest moment. Profita de timpul pe care il mai ai, ca sa iti culegi cate informatii mai poti si apoi sa ne vedem de drumurile noastre, ca pana la urma urmei, asta ai vrut chemandu-ma aici, nu?
- Nu, dar daca asta crezi tu...!
Cat dureaza sa citesti un om?
- La cei uzuali, 2 intalniri, 2- 3 ore, mai ales daca ai antrenament. La cei antrenati poate sa dureze si ani de zile.
Insa te prinzi de la inceput daca merita sau nu sa sapi. Pentru ca prin bresele de inflexiune, la un moment dat, se vad crampeie din omul adevarat si atunci iti dai seama daca merita sau nu sa descoperi ce este acolo.
Insa, trebuie sa avem in vedere si cei 1%, eroare, care, desi e 1%, e foarte important.
- De unde poate veni eroarea?
- Din diverse zone:
Prostia ta, ca te crezi prea bun;
Antrenamentul pe care il are cel pe care vrei sa il citesti;
Cantitatea de informatii pe care le poti obtine prin bresele de inflexiune si daca nu cumva ai parte de ziduri succesive de aparare, adica, ceea ce vezi prin zidul de deasupra, sa fie de fapt un zid de dedesupt si nu realitatea.
- Cum te asiguri ca nu dai de un zid dedesupt?
- Este vorba despre cum exploatezi bresele de inflexiune. Mai intai trebuie sa le observi, sa vezi unde exista golul de raspuns. Vei stii ca pe acolo ai sanse sa intri, sau sa scoti ceva.
Apoi, la fel cum testezi un televizor, un monitor pe fiecare canal de culoare sa vezi daca emite sau nu raspuns, poti testa un om pe fiecare emotie pura si sa vezi ce iese prin aceste brese de securitate.
Trebuie sa ii creezi o emotie puternica dintr-un anumit spectru si una cate una sa le incerci pe toate.
Vei primi astfel un feedback. Dar si omul va realiza ca ti-a furnizat un feedback si va intelege ca nu mai are sens sa ascunda acea parte. Asa, incet, incet, fiecare bucata din zid cade.
Apoi poti sa incerci sa ataci nucleul de credinte, pentru a-i vedea forma si a stii de fapt ce se afla acolo.
Prin fiecare bresa de inflexiune poti introduce informatii si sa vezi reactii. De obicei, cand atinci nucleul, feedback-ul este unul agresiv violent inapoi, astfel, prin testari succesive, vei putea delimita realul de rolul jucat.
Fiecare om atacat in nucleul sau de credinte, uita de orice rol joaca si reactioneaza violent, mai ales daca nu are mare antrenament in rolul pe care il joaca.
- Cat ti-a luat cel mai mult sa citesti un om, atunci cand ai fost interesat? Adica sa sapi, cum spui tu?
 - 3 ani!
- Si ai reusit?
- Da!
- Nu e cam mult?
Ignorai intrebarea, deoarece in cazul ei asteptasem 5 ani si crezusem ca citisem totul, ca dupa 7 sa aflu cum isi exprima parerile despre mine si care de fapt ii erau scopurile.
Intelesese ca nu aveam sa raspund si imi zise:
- Ce te-a facut sa fii atent la mine, ce ti-a dat de banuit?
- Asa cum ti-am spus, Sunt multiple tehnici prin care descoperi bresele si prin care poti sa sapi in ele sa ajungi la om.
Unele tehnici (ca doar nu am sa ti le spun pe toate), tin de ce poti tu face, altele nu tin de tine, ci iti sunt servite, daca iti sunt servite.
Trebuie insa sa fii atent sa le observi..
- Deci?
- Deci, la un moment dat am simtit cum sunt bagat intr-un dialog inceput deja anterior si care nu fusese inceput cu mine.
Greseala a fost ca si tu si persoana cu care ai dialogat, ati cerut informatii de la mine, informatii care sa va completeze dialogul, iar tonul pe care ati cerut acele informatii nu a fost tocmai placut.
Ati persistat in greseala atunci cand, intrebandu-va pe fiecare de ce va intereseaza acele informatii, pentru ca nu vedeam scopul lor in demersul pe care il aveam impreuna, ati devenit evazivi.
Tonul pe care imi fusesera cerute informatiile, fiind unul foarte superior, mi-am dat seama ca am nimerit intr-un dialog care incepuse fara mine si ale carui rezultate se decisese deja ca nu ma intereseaza.
Si nu a fost greu sa ghicesc natura dialogului.
- Mda, ce greseala de copii!
Ma bulversa teribil aceasta fraza a ei. Nu era deranjata de faptul ca imi provocase un rau, singura problema era ca fusese prinsa.
Imi ridicai paharul de vodka si decisei sa nu mai raspund.
Nu intelegea nimic, totul era normal si firesc. E foarte simplu sa pretinzi ca aprecezi un om, ca vrei sa colaborezi cu el si pe urma pe unde poti si cum poti sa iti bati joc de el in toate modurile posibile, devalorizandu-i rezultatele, facand misto de comportamentele sale si creindu-i o imagine proasta, fara ca el sa stie.
Problema majora e ca trebuie doar prostul sa nu se prinda.
Imi terminai paharul de vodka dintr-o singura sorbitura. Il luai si pe cel de suc si il dadui peste cap.
Am lasat pe masa 20 lei si m-am ridicat sa plec.
- Stai, ce faci, unde te duci!?
- Ce-ti pasa?
- Dar esti singur, sa nu patesti ceva.
- Ce-ti pasa?
Am inceput sa merg incet, folosindu-mi bastonul pentru a ajunge spre cazino.
Asa cum promisesem, voiam sa cobor jos, sa ma las mangaiat de mainile apei.
Faceam cu grija pas cu pas, lent, batand sacadat cu bastonul in gardul de imprejmuire pentru a tine o directie dreapta.
Am auzit cum s-a ridicat si cum ma urmarea cu privirea.
odata ajuns la trepte, am inceput sa le cobor cu grija.
Sufeream enorm din cauza acelei voci si nu imi placea de loc.
Fusese unul din cele mai mari esecuri ale vietii mele si asta nu imi dadea pace.
Cum de fusesem atat de prost sa fiu fabricat in felul acela, sa fiu mintit si eu sa nici nu verific macar.
Coboram treptele una cate una, iar pe moment ce coboram si sufletul mi se afunda intr-un lichid vascos de simtiri.
Am mers spre cel mai apropiat bolovan si m-am asezat.
I-am auzit pasii apropiindu-se si oprindu-se langa gard.
Am presupus ca statea acolo si ma privea. Nu avea de cat, ce mare lucru.
Auzeam marea care vuia din ce in ce mai puternic. Ajunsesera pana la ea vuetele mele sufletesti si imi raspundea cu aceleasi sunete.
Valurile se ridicara si la un moment dat, doua venira succesiv.
Au cazut fiecare pe cate o parte a corpului meu, mangaindu-mi obrajii, ca un parinte grijuliu care te dezmiarda atunci cand esti trist.
Hainele imi erau ude si se scurgeau.
Lacrimile incepura sa imi curga, puteam plange linistit in voie, nu avea cine sa ma vada si daca ma vedea cineva, nu avea sa isi dea seama de nimic, lacrimile mele se amestecau cu apa de pe obraz.
Plangeam linistit, cu ochii mei stinsi larg deschisi, singurul semn al suferintei fiind doar lacrimile care se scurgeau incet, amestecandu-se cu apa sarata a marii.
Marea trimise doua noi valuri sa ma diezmerde. Urma o succesiune de alte doua si cu fiecare simteam cum deznadejdea si suferinta mea pleaca.
O ghiceam pe ea in noapte stand acolo si uitandu-se la mine. Valuri din tristetea ei ajungeau pana la mine si imi dadeam seama ca realizeaza cat de tare ma ranise, dar asta nu mai era treaba mea.
Aveam propria suferinta de care sa ma ocup si oricum, ani de zile, prea gandisem numai pentru NOI, putea si EU sa fie important acum.
Ii stiam dorintele, pasiunile, aspiratiile si complotasem la realizarea lor, ma bucuram de fiecare moment cand cate un obiectiv mai era atins, uneori renuntam la ceva de al meu numai ca sa ii vad bucuria in ochi, dar...
Alte doua valuri venira si imi stersera lacrimile.
Am inceput sa ma ridic. O stiam acolo si nu as mai fi vrut sa o intalnesc, dar nu aveam ce face, nu puteam dormi intreaga noapte pe plaja.
Hainele imi erau ude si se scurgeau, vantul batea si un fior de frig ma strabatu.
Adrenalina mi se varsa in vene si ma simtii mai bine.
Incet, am inceput sa imi caut drumul spre trepte si apoi inapoi sus.
Trebuia sa ma tin de gard ca sa urmez drumul drept, dar acolo era ea.
Ma apropiai...
- Radule! Stai putin... Imi pare rau, nu am stiut cata suferinta iti provoc, nu am gandit atat de departe...
- Si? Ce ai vrea acum? De mila pentru mine sa ne prefacem ca nu a fost nimic si sa continuam mai departe? Sau, mai de graba, din mila pentru tine? Pentru ca nu esti in stare, nu suporti sa simti ce simti acum?
Trebuie sa simti, pentru ca undeva, candva, te-ai simtit si bine fiind superioara si terfelindu-ma in fel si chip. Exista un echilibru in toate si el se realizeaza undeva...
Acum platesti pentru acele clipe de fericire superioara pe care ai crezut ca le ai...
- Iarta-ma  te rog, nu vreau sa fii suparat, nu vreau sa suferi!
- Exact ce ti-am spus, ti-e mila! Nu-ti pasa ca ai facut ce ai facut, doar ca nu poti rezista stiind ca ai facut un om sa se simta rau...
- Intelege-ma si iarta-ma!
- Nu pot, tu nu iti dai seama ca nu pot? Tot ce simt acum pentru tine e ura, cum sa pot eu sa zic ca te iert, as fi un ipocrit. Sa simt ura si totusi sa iti zic ca te iert.
Nu stiu cum pot ierta pe cineva pentru tradare, sau ceea ce numesc eu tradare, nu am mai facut-o pana acum.
Am plecat mai departe!
-Lasa-ma macar sa te ajut, esti singur!
- Si? Care e problema ta?
- Nu fi mai incapatanat, esti in pericol!
- Eu? In pericol?
Am mama mea marea aici langa mine si tatal meu vantul ma insoteste!
 Cine si ce ar putea sa imi faca rau, cand chiar natura ma ocroteste!
oamenii? Nu ma tem de ei!
- Masinile, nu e nimic delimitat aici si o sa iti fie greu, nu fi incapatanat!
Ma apuca de brat si plecaram impreuna spre statia de autobuz.
- Si nu exista nicio sansa sa trecem peste, sa putem iarasi sa...?
Nu asteptai finalul!
- Acum nu stiu, timpul o va decide.
Tradarea nu se spala decat prin jertfa, prin sacrificiu.
Timpul va decide daca va exista asa ceva si in ce fel va fi, pana atunci insa, nu!
- Nu ma lasa asa mai! Da-mi o speranta, ceva! Nu ma simt bine fara sprijinul tau...!
- Acum vorbesti tu? Sau rolul tau?
- Vorbesc eu!
 Te-ai razbunat destul, las-o  si tu mai moale.
 Iarta-ma! Nu fi orgolios!
Auzeam marea murmurind linistita, vantul ma mangaia usor prin par si imi dadea o senzatie de bine.
Nu ziceam nimic, doua lacrimi mi se desprinsera si cursera incet.
Imi vedea fata, pentru prima data, plangand, deschis, in fata, fara a ma teme ca ma considera un om slab.
Oricum ma redusese din vorbele ei fata de altii la sub pragul de om slab, deci ce mai aveam de pierdut?
Se lipi de mine si ma imbratisa.
O simtii cum plange, corpul ei svelt, fiind scuturat de tremure mici.
Simteam ca sufera, dar eram eu oare de vina? Eram eu dator sa curm acea suferinta...?
Ma strangea tare si nu imi mai dadea drumul.
Neincrederea insa nu ma lasa sa merg mai departe.
Vazusem oameni plangand la manipulare si obtinind prin plans tot ce voiau...
Timpul avea sa decida daca, in sfarsit, sparsesem toate zidurile si ajunsesem la omul de dedesupt.
Semnat
Copilul Ploii Reci

Poze cu avioane - aeromania 2015 - spectacol aviatic

cele doua pasiuni ale mele, intrunite intr-una: Fotografie si avioane!

Va las sa va delectati cu poze cu avioane de la aeromania 2015.

Zei și gangsteri - de partea intunericului partea a doua

0
- Spune-mi unde dau de Xela si o să scapi ușor… Altfel ma obligi să fac chestii pe care nu vreau să le fac!
Fața amărâtului se îngrozi, știa că nu poate spune, deoarece nu știa, dar omul cu ochelari negri din fața lui părea hotărât și pe fața-i calmă nu se putea citi dacă glumește sau are de gând să meargă până la capăt.
- Nu știu să moară mama! Sefule! Nu te mint, nu știu unde este…
Menghina scârțâi și se apropie puțin de degetele ținute pe masă cu fermitate de către motociclistă.
- Spui? Sau… Îi spuse omul.
- Nu știu, jur că nu știu…
Menghina mai scârțâi nițel și începu să pună ppresiune pe degetul arătător al nenorocitului. Acesta începu să se zbată și să țipe, dar era ținut bine.
- Dacă te zbați, îți faci singur rău. Eu nu vreau să ajungem acolo, dar tu mă silești! E atât de simplu să îmi spui ce vreau… Am atâta timp și tu ai atâtea degete…
- Dar dacă nu știu…
Menghina se strânse și osul degetului se auzi cum pârâie, un urlet inuman ieși din gura celui pe care îl prinseseră.
- Tu m-ai obligat! Acum, gândește-te bine, mai ai încă noua degete bune, vrei să continuăm jocul ăsta?
- Dar nu știu… Zise el printre lacrimi și hohote!
- Bun, dar știi cum să iei legătura cu el?
- Da! Știu..
- Bine, vreau să îi transmiți un mesaj, dar vezi să pară veridic. Îi spui că în seara asta, în pădurea de lângă bușteni, pe drumul spre Urlătoarea, va avea loc un schimb din care poate câștiga ceva ușor. O bandă rivală transportă cafeină spre o ascunzătoare de acolo și el poate pune mâna pe ea. Cu atâta cantitate de cafeină nu tre să îi spun eu ce poate să facă. Ai înteles?
- Da!
- Repetă!
- Pe drumul spre Urlătoarea, cafeină ascunsă…
- Bine! Și ai grijă, să pară cât mai veridic, să nu miroasă ceva, că ai încurcat-o!
- Am înțeles șefule!
- Căți oameni își ia cu el la astfel de operațiuni?
- 3 – Răspunse motociclista…
- Dar văd că ești informată! Înseamnă că l-ai asistat la ceva operațiuni…!
- Tangențial, când eram împreună…
- Bine! Da-i drumul ăstuia și hai să mergem, că trebuie să ajungem acolo să aranjăm ceva.
Îl dezlegară pe om și apoi plecară. Luară motocicleta de unde o parcaseră și porniră spre Brașov.

1
Seara înconjura Bușteniul. Pâclele ei albastre aruncau imagini denaturate împrejur. Ceea ce ziua părea o simplă pădure, noaptea se transforma într-o imagine feerică de poveste. Umbrele pomilor, alungite în bătaia lunii, par monștrii din lumi străvechi, ieșiți să se plimbe și să vegheze la bunul mers al acestei lumi. Luna, din care pare că ar fi mușcat un spiriduș poznaș, luminează crestele munților, vârfurile copacilor, luminând calea monștrilor străvechi. Culorile vii și frumoase, se estompează, iar totul se transformă, văzut de departe, într-o fotografie alb negru a unei naturi ce pare că tresare în somn. Drumul șerpuiește prin mijlocul acestui tablou, împărțind în doua ceata de monștrii, făcândui să pară că sunt din doua tabere adverse, două galerii care s-au adunat să își susțina echipa preferată în lupta care avea să înceapă.

Liniștea fu curmată de un zgomot de mașină, iar curând două perechi de faruri apărură și sparseră întunericul, alungând monștrii, speriind spiridușul, colorând totul în alte culori, culori deformate de lumina prea puternică apăruta de odată. Farurile se stinseră și 4 oameni coborâră din mașină. Ei se îndreptară spre începutul drumului forestier care ducea spre urlătoarea, începând să urce.

2
- Câți sunt?
- 4, după cum țiam spus, el și încă 3.
- Îi poți distinge?
- Da, vin 3 în față și el la final.
- Bun, stai aici, și nu te bagi, orice ar fi!
- Cum măi și dacă îți fac ăia felul?
- Nu contează, înseamnă că trebuie să fugi și să nu știe că ai fost aici!
- Dar nu pot măi să stau să ma uit, poate pot să te ajut…. Nu se poate, cum să mă uit cum ți se întâmplă, doamne ferește, ceva!?
- Bine, atunci arată-te și dacă o mierlesc, Xela o să știe exact cine a fost în spate și nici tu nu o să mai ai mult!
- Și ce dacă!
- Bine. Atunci facem așa, nu te arăți, în schimb ai voie să îmi strigi dacă ți se pare că sunt în pericol și că nu am intuit pericolul!
- Ok, dar dacă văd ceva mai rău, să știi că ma bag…
- Oh!
- Nici un oh!.... Shit!
- Ce-i?
- Mai e cineva, o femeie…
- Upsi! Avem noutăți! Cum arată?
- Păr roșu, lung, coadă, bine făcută, dar mică de înălțime, seamănă cu mine foarte mult, jur că parcă mă uit la o eu, mai matură…
- Pe bune? Ce face?
- Vine în spatele ăstora. Pare antrenată, pentru că se mișcă repede, dar ei par să nu o fi observat…
- O fi cu ei?
- Tot ce se poate, dar pare că nu vrea să fie văzută de ei… Shit!
- Ce mai e?
- Coițe, cine e tanti? A făcut un salt și dintr-un singur salt a ajuns pe o coamă mai sus, s-a așezat și pare că așteaptă ceva…
- E căcat! Ca să citez și eu din clasici în viață…
- Bă, ești nebun? Cum naiba a sărit așa?
- Se cheamă săritura panterei, dar nu știu mulți oameni să o poată face… E o săritură care te ajută să sari mult în înălțime și să ajungi pe lucruri aflate sus!
- Da? Și eu de ce nu o știu?
- Pentru că trebuie mult antrenament și multă putere de concentrare… Dar ce are pe ea?
- Un fel de fustă pantalon, o camașă și un hal de pelerină legată în talie cu o centură…
- Ce culoare e centura?
- Neagră! Dar are importanță?
- Are…. Cea ce vezi tu e un chimonou, iar centura arată gradul celui care îl poartă…
- Și? Ți-e cunoscută?
- Puțin, nu pot să îmi dau seama, ar trebui să simt mai multe!
- E! Ghinion, nu ai să simți, deoarece gagica a considerat să se ducă acolo sus prin săritura hipopotamului sau cum i-ai spus tu!
- A panterei!
- Asa, tot de la zoo este…
- Hmm… Ăilalți ce fac?
- Se apropie…
- Bine, e cazul să ies…
Ieși din ascunzătoare și își dădu jos haina lunga pe care o avea. Motociclista rămase înmărmurită când văzu pe el aceleași haine ca pe necunoscuta de pe munte…. O pereche de pantaloni ce păreau a fi fustă pantalon, o cămașă albă cu mâneci largi, un capot încins cu o centură roșie, completau echipamentul lui Ares. Acesta desfăcu centura, lăsă halatul deschis și își prinse centura direct peste pantaloni. Ieși în față, se așeză în fața bușteanului care servea drept punte peste o prăpastie și se făcu remarcat.
- Ares, ce faci tu aici?
- Te așteptam Xela, am înțeles că ai venit după ceva…
- Trebuia să îmi închipui că vei fi și tu pe aici, dar nu de data asta scumpule, cafeina aia e a mea și nu o să o iei tu!
- Hai să vedem…
Oamenii începură să traverseze bușteanul, dar Ares puse ambele brațe și începu să ridice bușteanul! Ceea ce pentru un om obișnuit părea ceva foarte greu, fu un mic efort pentru el. Omul care era în frunte, se dezechilibră și căzu, ceilalți făcură cale întoarsă. Ares auzi cum se armează armele, iar după modul lor de armare, întelese că erau simple pistoale. Sări în înălțime și se sui pe o coamă de munte!
“Ce căcat….”? Își zise motociclista! “Face și el aceeași săritură”?
Pistoalele începură să se audă, dar Ares era deja la adăpost. Motociclista se uita la femeia necunoscută… Aceasta privea atentă la cum se desfășurau lucrurile, având o cută de încruntare pe frunte, între ochii ei mici dar hotărâți. Încruntarea dovedea concentrare și neplăcere totodată. Motociclista rămase din ce în ce mai mirată de asemănarea dintre ele două, studiind-o atentă pe necunoscută pentru a înțelege cum de era posibil așa ceva!

Vâzând că Ares fugise, grupul celor 3 rămași, începură să treacă bușteanul și să ajunga de cealaltă parte… Ares observă mișcarea lor, intui că Xela va fi ultimul din rând, punându-se la adăpost. Îi auzi apropindu-se de locul unde se afla el și remarcă faptul ca doi mergeau în frunte, făcând un scut pentru Xela. Se așteptau ca atacul să vină de undeva din față și nici de cum nu își închipuiau că vor fi atacați de sus! Ares se lăsă să cadă fix în momentul când pașii celor din frunte se auzeau sub el. În cădere îi lovi pe aceștia și reuși sa le atinga brațele înarmate și să facă pistoalele să zboare în prăpastie.

Singurul risc era Xela, dar era un risc pe care Ares trebuia să și-l asume, pentru că această variabilă nu o avea sub control. Miza însă pe înfumurarea acestuia și pe faptul că în viața lui nu făcuse nimic cu mâna lui, ci tot timpul apelase la oameni și la păzitori. Și nu greșea, bazându-se pe păzitorii lui, Xela nu venise înarmat de această dată. De altfel el făcu cale întoarsă și își lăsă oamenii să se descurce. Ares începu să se învârta în jurul axei sale, cu un picior ținut la orizontală, să se asigure că are un spațiu suficient, pentru a putea să se gândească la următoarea mișcare și, eventual, să își dea seama de poziția adversarilor. Mișcarea kimonoului său îl acoperii, așa că era greu de știut unde este ca să poată fi lovit. În mișcarea sa, prinse picioarele unui adversar și le mătura. Pe celălalt nu îl găsise, dar avea el să își facă simțită prezența. Acționă rapid pentru a putea imobiliza măcar un adversar. Din mișcarea de rotație, se lăsă pe vine și se rostogoli spre locul unde adversarul picase. În ultima fază a rostogolirii, își desfăcu picioarele și le încordă, lăsând greutatea corpului său să facă restul. Picioarele sale nimeriră fix în abdomenul celui căzut și îl făcură să nu se mai miște. Ares îl apucă și îl trase până pe buza prăpăstiei, de unde îi făcu vânt. În același moment simții un curent de aer că vine spre el și se duse în aceeași direcție în care aerul se ducea. Celălalt adversar venea să îl împingă, dar nu intui că Ares va eschiva, așa că se duse din inerție în gol. Ares se ridică și porni să își caute drumul către buștean pentru a-l găsi pe Xela. Nu știa unde putea fi acesta și se uita împrejur. Știa că Xela nu o să îl atace, acesta dorind mai degrabă să supravietuiască decât să intre în luptă chiar dacă avea de luptat cu un orb pe care l-ar fi putut ușor învinge prin vicleșug, vicleșug la care Xela era atât de expert. Probabil că acesta plecase de mult, abandonându-și oamenii.

3
- Ai grijă! Se auzi strigătul motociclistei!
Un fâlfâit ca de aripi se auzi și o aterizare ușoară, calmă se făcu simțită fix în fața lui Ares. Acesta adulmecă aerul pentru a putea simții mirosul, își ascuți auzul, pentru a putea identifica noua amenințare care se profila în fața-i. Nu știa cu cine are de a face și acest lucru îl înnebunea… Necunoscuta ridică o mână, o întinse spre Ares. Odată cu gestul ei, vântul începu să sufle din acea direcție, din ce în ce mai puternic. Fruntea necunoscutei se încrunta din ce în ce mai mult, pe moment ce se chinuia să mențină acel curent de aer. Kimonoul lui Ares fu smuls si purtat departe, acesta însuși abia se ținea în curentul de aer, rezistând. Aerul puternic din jurul lui îi bombarda nasul și urechile, nepermițându-i să mai audă ceva sau să mai miroasă. Se simțea pierdut și nu știa ce forță înfruntă. Încercă să se miște, dar simți că dacă face orice mișcare, își pierde echilibrul și prăpastia e doar la doi pași. Vântul bătea din toate părțile. Un strigăt se auzi, dar Ares nu înțelese ce se strigă, vântul era prea puternic. Încercă să închidă ochii și să își aducă aminte ce învațase, ce putere putea fi cea pe care o înfrunta… Șcene de antrenament i se derulau prin minte, iar niciuna nu îi prezenta cum să răspundă. Îl cuprinse teama, nu știa ce să facă, era prins și habar nu avea ce să facă…

- Stai calm, ieși din tine și stai calm atunci când nu știi ce să faci. Trebuie să te concentrezi și să uiți de tine, comportă-te ca și cum nu ai fi acolo, gândește-te că nu ești acolo, gândește-te că nu vrei să fi acolo, gândește-te cu putere, concentrează-te!
- Dar unde să fiu?
- Pur și simplu, nu ești, nu trebuie să te gândești că ești în altă parte, sau altcineva, pur și simplu, gândește-te că nu ești, doreșteți să nu fi, pur și simplu să nu fi. Stai, te concentrezi și încerci să nu fi, să nu exiști. În felul acesta îți părăsești trupul și poți manipula elementele din jurul tău, poți simți ce este în jurul tău, te poți conecta la ce este în jur. Dar ai grijă, nu folosești asta decât în situații rare, atunci când chiar nu știi ce să mai faci, sau când te vei confrunta cu o forță de neînțeles.
- Există forțe de neînțeles?
- Există! Există oameni care antrenați, pot folosi o mulțime de elemente în favoarea lor. Există practici bune și practici rele. Cele bune e bine să le cunoști, cele rele nu. Dar cele rele pot fi folosite împotriva ta. Tot ce trebuie tu să știi e că folosind o tehnică bună potrivită, poți înfrunta tehnica rea care ți se aplica… Dacă îi reziști destul ca să poți riposta.

Ares începu să se concentreze, își dorea cu ardoare să nu fie acolo, să nu fie, să nu existe. Se concentra din ce în ce mai tare. Cu tot vântul din jurul său, broboane de sudoare îi apărură curând pe frunte. Dar nimic nu se întâmpla. Necunoscuta îl ținea în continuare în acel curent de vânt, începând să înainteze încet spre el. Ares își dorea să nu existe, murea de teamă și încerca să se concentreze, dar teama îl copleșise. Ar fi vrut să ridice mâinile, să implore, să roage, să plângă, dar nici măcar acest lucru nu putea. Curentul de aer era mult prea puternic. Pentru o clipă se gândi să renunțe, să relaxeze muschii și să se lase în bătaia vântului.

- Teama, teama este o forță care ne face să fim reținuți! Ne e teamă să nu fim refuzați de o femeie, ne e teama să nu fim respinși dintr-un grup în care ne dorim să fim, ne e teamă de eșec, ba chiar ne e teamă de succes. Teama e o forță constrângătoare puternică, poate chiar cea mai puternică dinnoianul de forțe care ne ghidează în viață. Totodată, ea este și cea mai păguboasă, nu ne ajută decât în puține ocazii, iar atunci când ne ajută, am putea să o înlocuim liniștiți cu alte forțe, mai bune, forțe conducătoare. Oamenii scapă în două situații de teamă, atunci când nu mai au nimic de pierdut și atunci când sunt foarte siguri pe ei, pe procedurile lor. În cel de-al doilea caz însă, există momente când omul nu va mai fi sigur, există momente când se va întâlni cu o situație pentru care nu are o procedură și atunci va fi crunt, pentru că va experimenta un sentiment pe care l-a uitat. Există și o a treia cale, denumită, a treia cale. În această cale, omul nu experimentează teama, își crează corpul, creierul în așa fel încât să nu experimenteze teama. Pentru asta trebuie un antrenament intens și să fiți gata să renunțați la tot într-o clipă. Numai atunci când nu mai sunteți atașați de nimic, atunci veți putea să nu mai experimentați teama. Pentru că teama, este un sentiment asociat cu atasamentul. Orice temere este de fapt o teama de a pierde ceva, o situație, o stare, un lucru, o ființa, sau viața. Nu bagi mâna în foc pentru că o sa te arzi, dacă o să te arzi, o să te doară, o să ai pielea arsă și poate ai să mori. Dar ce ar fi ca pur și simplu să bagi mâna în foc și să nu te gândești la toate astea? De astăzi, antrenamentul vostru va fi să eliminați teama…

Vântul curgea dur în jurul lui Ares. Acesta era transpirat tot, de la forța concentrării pe care încerca să o aplice. Începu să vadă flăcări în fața ochilor. Se uita la ele cum dansează. Era în fața unui șemineu, iar focul era plăcut… Își aminti unde văzuse acel foc, era focul din șemineul în fața căruia își depusese jurământul după moartea lui Zeus, același șemineu în fața căruia petrecuse clipe frumoase alături de Anna, același șemineu în fața căruia o plânsese pe Anna, același șemineu… Mâna sa se întinse și intră în foc, flăcările începură să îi mângâie degetele, palma, podul palmei. Ținea mâna în foc și nu simțea nimic. Focul în loc să îi facă rău, începu să îl încălzească, vântul din jurul lui dispăru încetul cu încetul, iar totul începea să devină liniștit. Tot nu auzea nimic, dar vântul nu mai exista.

Motociclista se uita uimită de unde era, la forța luptei care se ducea jos. Era o lupta crâncenă pe viața și pe moarte, deși niciunul dintre adversari nu folosise încă vreo mișcare de arte marțiale, ucigătoare. Și totuși, încărcătura și violența erau atât de mari. Ar fi vrut să îl ajute pe Ares, dar la ceea ce vedea jos, era perfect conștientă că nu poate. Deodată observă că vântul care era împrejurul lui Ares, incepu sa se îndepărteze și să se facă un vârtej în jurul lui. Era ca și cum în drumul său spre Ares, întâlnea un zid înconjurător de care se izbea și pe care trebuia să îl ocolească. Și ce era mai minunat, ca cercul de protecție din jurul lui Ares se mărea. Necunoscuta își încetă înaintarea. Ares stătea nemișcat, drept, concentrat, menținând cercul de protecție din jurul lui. Necunoscuta lăsă mâna în jos și vântul începu să se îndepărteze. Ares nu simți schimbarea, așa că necunoscuta începu să se apropie din nou de el. Motociclista sări de unde era și dădu să se arunce asupra lui Ares, pentru a-l feri de necunoscută. Insă se izbi ca de un zid în jurul lui Ares și căzu. Necunoscuta o observă și ridică mâna. Curentul de aer reveni și o purtă pe motociclistă până sus, pe coama muntelui, așezând-o acolo. Ares simți izbitura în zidul lui de protecție, așa că îl reduse până îl elimină de tot. Simți că vântul nu mai este în jurul lui și că poate să se miște. Necunoscuta îndreptase aerul în altă direcție, iar el putea auzi și mirosi dinn nou. Necunoscuta se apropiase mult, iar Ares rămase ca trăznit când recunoscu parfumul. O parte din curentul de aer făcu ca părul necunoscutei să îi vină în față lui ares, iar mângâierea lui îi trezi sentimente de mult apuse și șopti!

- Agapi mou!
Necunoscuta se întoarse și opri curentul de aer. Se apropie de Ares și îi puse mâna pe față. Îl mângâie încet de-a lungul obrazului, ducându-și unghiile sale lungi în spatele urechii lui Ares și mângaindu-l. Cealalta mână se ridică și făcu același lucru cu celalalt obraz și ureche. Mâinile coborâră pe gât și apoi pe piept.

- Ești bine, Ares! Foarte bine...!
- Da, Shihan! Sunt bine…
- De ce?
- Mi s-a cerut, Shihan! Mi s-a cerut ca pe o datorie…
- Bine… Și crezi că vei putea duce datoria la bun sfârșit?
- Nu știu, Shihan… Nu știu…!
- Întodeauna pot apărea lucruri pe care nu le-ai prevăzut, ce te faci atunci? Dacă ajungi într-o situație din care nu mai poți să ieși, sau din care ieșitul este greu și cu pagube mari? Dacă îi pui pe alții în situații grele, situații din care nu mai pot ieși, sau ieșitul să fie cu pagube mari?
- Nu mă intereseaza de alții, Shihan! Sunt singur…!
- Ești? Chiar ești? Și fata de pe munte cine-i?
- Nu știu!
- Cum nu știi?
- Nu știu!
- Adică, pot să o omor aici și nu îți pasă?
- Nu-mi pasă!
- Dar eu?
- Tu, Shihan?
- Eu… Sau poate nici de mine nu îți mai aduci aminte?
- Ba da…

Necunoscuta se apropie și depuse unsărut pe gâtul lui Ares… Zeci de frânturi de amintiri năvăliră în mintea lui în acel moment. Trecu prin toate acele sentimente pe care le știa ingropate de mult. Bucuria, tristețea, furia, frustrarea, razvrătirea, deznădejdia, iubirea, ura, disperarea și multe altele, toate trecură într-o fracțiune de secundă prin inima lui.

- Sărutul morții…! Agapi mou….!
- Da, Agapi….
Mâinile necunoscutei coborâră și prinseră mâinile lui Ares, degetele sale mari, mângâiară palmele acestuia, urcând ușor spre încheieturi. Încet, încet, mâinile urcară pe antebrațe, dezmierdând fiecare centimetru de piele întâlnit, apăsând, mângâind, presând, dezvoltând un întreg ritual al dragostei dintre cei doi. Mâinile lui Ares se ridicară, cuprinseră în brațe șoldul îngust și îl traseră câtre el. Parfumul cunoscut îi invadă nările, iar părul îi mângâie fața din nou. Mâinile sale urcau și coborau pe spatele necunoscutei, reîntâlnind fiecare centimetru cunoscut și atât de drag lui. Fiori de durere treceau prin Ares, simțind toate acele amintiri care reînviau.
- Pentru ce, pentru ce ne aflăm aici Agapi? Dece…?
- Pentru că tu intri unde nu trebuie și uite, acum suntem aici…
- Dar te iubesc…. Nu pot…. Nu vreau…. De ce…?
- Te comporți ca un copil! De parcă nu ai știi de ce… Ai făcut niște alegeri, asumăți-le!
- Eu plec, renunț! Ne vom întâlni altă dată, în alte condiții și poate va fi mai bine…
- Ritsu – rei Judoca!
- Shihan - Rei!

Se despărțiră, se înclinară și mână Chipului se înfipse în gâtul lui Ares. Acesta se împinse în acea mână încordându-și muschii gâtului și încercă cu mâinile sale să prindă centura Chipului. Reuși și o ridică de la pământ, încercând să o aducă într-o poziție în care să o imobilizeze la sol, pentru a putea să câștige timp, timp pentru a-și construi strategia cu care să poată ieși cumva din acea luptă și să nu omoare Chipul care îi era atât de drag. Lupta începuse și totul era fără sfărșit. De data asta nu mai erau antrenamente, nu mai erau competiții, era pe viață și pe moarte, iar unul din ei nu mai avea... Va urma

Zei și gangsteri - de partea intunericului partea 1

0
Ți-am scris, bunul meu prieten, fapte ce s-au întâmplat în România de de mult, în România aceea pe care acum nimeni nu o mai cunoaște. România plină de corupție în toate autoritățile, pe teritoriul căreia colcăiau spioni din toate serviciile secrete, România în care oamenii cinstiți abia trăiau de pe azi pe mâine pentru că resursele cele multe erau acaparate de oligarhi și corupți.În zilele acelea, un singur om a avut curajul să iasă în afara legii și să lupte împotriva tuturor răutaților, iar faptele sale, cele care să nu îl incrimineze prea mult, ți le-am relatat în scrisorile mele anterioare. Am ascuns identități cât am putut, pentru că, chiar dacă timpul a trecut, sigur se vor mai găsi și astazi mulți care să-I poarte sâmbetele și să îi dorească moartea, realizând astfel o razbunare mult așteptată.

Îmi scrii că te-au mișcat mult faptele, trăirile acestui om, modul în care s-a descurcat și ceea ce a făcut și te-ai arătat interesat de mai multe fapte cu el. Ți-am promis că poate am sa scriu o carte cândva și asta am si incercat să fac prin aceste scrisori pe care ți le-am trimis până acum. Dar astăzi, voi sari puțin în timp și am să îți relatez alte întâmplări, care nu vin neaparat în ordine cronologică cu cele de până acum, alte întâmplări în care Ares a trebuit să aleagă între bine și rău!

1
Soarele încălzea faleza din Eforie Nord, dând o strălucire nisipului și mării, ceea ce făcea ca totul în jur să fie cald și luminos. Era doar ora 8 dimineața, dar căldura era deja mare, iar marea îmbia cu undele sale la o baie matinală. Vilele și hotelurile de pe plajă, se înșirau unul după altul, alcătuind un mozaic interesant de clădiri împrăștiat de-a lungul șoselei de aprovizionare care deservea barurile și terasele aflate pe plajă. Adriano, Yza, Reyna, Solero, toate se aflau la început de sezon și se pregăteau pentru a primi turiștii care urmau să vină pentru a-și petrece un concediu la mare. La început de sezon, doar cunoscuții și ce-i de a-i casei puteau sta acolo, sau câțiva clienți excentrici ccare doreau și puteau obține acest lucru.

O rază de soare atinse pleoapele lui Ares, încălzindu-le și anunțându-l că e dimineață. Se trezi și se întinse. Era atât de bine să te odihnești, să stai și să te rupi de marea misiune a vieții tale, să îți bagi picioarele în toți și toate și să nu îți mai pese de nimic. Pur și simplu să stai și să uiți de orice, să simți doar cum trece timpul și nimeni și nimic să nu te deranjeze. Se afla deja de 3 zile în această ascunzătoare și trăia liniștit.
Vis-a-Vis de el, se afla cârciuma lui preferată, “La stuf”, locul unde-i plăcea să stea dimineața, să savureze o cafea și să admire natura.

Ca în fiecare dimineață, se dădu jos din pat, își aruncă papucii în picioare, își luă bastonul și, târșâindu-și leneș picioarele, o porni spre cherhana. Ajunse acolo și fu întâmpinat cu familiaritate de fata de la bar:
- Late Machiato?
- Da, te rog, mi-l duci la masa aia cu soare te rog…
- Sigur, stai puțin că o să duc cafeaua și vin sa te ajut să mergi la masa respectivă.
Aparatul începu să zgomotească și în 30 secunde cafeaua lui Ares era gata. Fata i-o duse la masă și apoi veni să îl ajute pe Ares să se ducă la acea masă. Luându-și și ea o cafea, se așeză să stea alături de el.
Liniștea era deplină, soarele încălzea aerul din jur, iar Ares îi căută căldura cu fața și cu ochii.
Își amintea că îl văzuse odată și că îi plăcuse mult soarele, dar acum nu mai putea decât să îi simtă căldura și să iși imagineze ceea ce își mai amintea. Coborâ ochii și ascultă ce îi spunea fata. Apoi gândurile îi zburara iarăți aiurea…. Stătea acolo și asculta marea care, prin vuetul ei, dorea să îl liniștească, să îi alunge amintirile triste și să îi redea speranța că zile bune vor mai veni.

2
Cu o seară înainte, motociclista își luase agregatul și pornise într-o goană nebună spre Constanța. Primise informații noi și trebuia musai să fugă să oprească ceva groaznic ce urma să se întâmple. Parul ei, altă dată blond, acum curgea lung și brun pe umeri, iar privirea-i încruntată dovedea că are în suflet ceva crâncen cu care trebuie să se lupte. Alerga în goana motocicletei, sperând să poată ajunge la timp să împiedice cruntul eveniment ce era pe cale să se desfășoare. Dorea să ajungă din urma trupa de asasini ce tocmai plecase și să încerce să îi oprească singură, până când aceștia ar fi ajuns la locul faptei, dar ar fi fost mulțumită dacă ar fi reușit să ajungă acolo să poată măcar să ajute la oprirea lor. Nu se îndoia ca cel vizat s-ar fi descurcat cumva, dar îl știa cât de nesăbuit este și cum se supune pericolului inutil.
De altfel știa și de ce! Omului nu îi mai rămăsese nimic de făcut și își căuta moartea cu orice preț. Pentru asta, se băga în treburile cele mai periculoase, nepăsându-i de ce anume poate să se întâmple.
Cei mai buni prieteni îi fuseseră executați, o iubită îl înșelase, nu oricum, ci trădându-l dușmanilor, cealaltă fusese nevoită să plece, iar omul își jurase ca nu va mai iubi vreodată.
De aceea tot ce putea obține o femeie de la el, era o prietenie sinceră, bazată pe devotament și în care, omul și-ar fi dat și viața ca să poată ajuta.
Toate aceste lucruri îi treceau prin cap motociclistei și încă multe altele, gândindu-se la omul pentru care alerga acum să îl ajute și pentru care ar fi făcut orice.
Ajunse în preajma localității unde știa că se găsește omul. Cu spiritu-i de observație dezvoltat, își dădu seama rapid că nu mai era singură, alte motociclete făcându-și simțită prezența. Motociclista opri motorul, dar lăsă motocicleta să meargă din inerție, o îndreptă spre un tufiș, în care intră cu totul. Camuflă cât putu mai bine motorul și o porni încet spre una din vilele de pe plajă. Costumul său de motociclistă o ascundea foarte bine în faptul serii. Îi auzi pe ceilalți cum își opresc motocicletele și pe unde, văzu în întuneric lumini care umblau printr-o vilă aflata la 2 clădiri mai departe, văzu și vila în care știa că se află omul. Observă că acesta nu avea lumini sau televizoare aprinse și fu mai liniștită. Rămase de gardă, neștiind ce urma să se întâmple și ce informații au asasinii despre om.

4
Dimineața o prinse cu ochii pe geam supraveghind cele două vile. Îl văzu pe om ieșind din vilă și înjură:
“Ai căcat! Ce dracu ai ieșit așa în câmp deschis prietene! Nici măcar nu te asiguri?…”.
Se duse și își luă arma, celebra mitralieră pe care o avea și cu care îi mai salvase viața omului odată. Crăpă încet ușa, lăsând-o să se miște ca și cum vântul ar fi deschis-o. Se sprijini de cealalta parte a ușii, se lăsă pe vine și începu să mearga cu spatele lipit de perete, pentru a nu fi văzută dinspre vile. Spera în felul acesta să mențină efectul surpriză pe care îl avea de partea ei, în lupta cu cei 3 asasini care îl urmăreau pe om. Nu observase nicio mișcare la vila asasinilor, ceea ce însemna că aceștia aveau anumite ordine de a nu trece la treaba imediat. Se mai mișcă puțin și se uită spre tavernă. Îl văzu pe om la masă cu o fată, vorbind și bând o cafea. Știa exact ce este în acea cană, îl văzuse de atâtea ori bând acea porcărie de late machiato. Chiar îi spusese odata:
“Zău așa, parcă ai fi pipiță”!
Își aminti că remarca îl înveselise pe om și zâmbi.

5
În liniștea naturii, urechile lui Ares surprinseră un zgomot de târșială care venea dinspre una din vilele de mai în față. Era ca și cum cineva se râcâia de peretele vilei, mergând încet. În același timp auzi două arme armându-se și amândoua traseră în același timp. Instinctul îl aruncă la pământ imediat, în zborul lui, dărâmând-o și pe fata de lângă el și culcându-se peste ea. Aceasta începu să țipe isteric. Ares o plesni peste față și îi puse mână la gură pentru a atenua zgomotul făcut și pentru a nu îl demasca. Fata, după tratamentul administrat, se opri din țipat și lacrimi începură să îi curgă din ochi. În același timp Ares simți un lichid călduț care îi atingea picioarele și se prelingea… Fata fu scuturata de niște convulsii de plâns violente. Ares îi spuse în șoaptă:
“Plângi în liniște, nu s-a terminat încă.”.
Stătu acolo și o ținu pe fată culcată. Încet, încet, aceasta se liniștii și se destinse. Împuscăturile reîncepuseră, iar gloanțele zburau pe deasupra lui Ares și a fetei. Acesta încerca să înțeleagă ce se întâmplă și cum dracu să iasă din situație. Cum naiba îl găsiseră și cine erau? Dar astea erau chestiuni cu care să își bată capul mai târziu. Acu, important era să iasă cumva din situație și să o scoată și pe fată din situația respectivă. Începu să o pipăie pe fată să vadă dacă e rănită pe undeva. O întrebă în șoaptă:
- Ești rănită, te doare ceva?
- Nu! Răspunse ea. Doar câteva zgârieturi pe care le-am căpătat în cădere…
- Bine, rămâi nemișcată, încerc să ies din zonă să îi atrag după mine. Probabil că pe mine mă caută, așa că te duci la adăpost când ajung destul de departe! Ai înteles?
- Da!
Ares începu să se târâie încet, să își găsească drumul. Își prinse bastonul cu dinții, pentru a-și putea folosi mâinile la târâit și la pipăit drumul din jur. Se îndreptă spre șosea pentru a putea ajunge cumva la o vilă. În interior, spațiile deschise erau mai puține și lupta se putea purta altfel, armele nu mai erau așa eficiente.

6
Motociclista îl văzu când a început să se târâie! Îl admira fără limită. Cum putea executa fiecare mișcare calculat, perfect, nicio greșeală. Pas după pas, făcea mișcarea care trebuia. Știa că omul e un apparat de luptă, dar de fiecare data râmânea uimită atunci când îl vedea acționând. Voia cumva să î idea un semn, să îi spună ca e acolo, dar orice zgomot i-ar fi trădat poziția și nu putea să se expună chiar așa. La un moment dat văzu mâna omului că se ridică și că I arata 3 degete în jos.
“Căcat! Dar cum dracu știe”?
Degetele începuseră să se strângă unul câte unul, marcând secundele. La al doilea deget motociclista ridică arma și luă în cătare vila în care asasinii își aveau cuibul. Când și ultimul deget fu strâns, omul aruncă bastonul înspre vila sa, apoi sări în picioare, se expuse pentru 3 secunde, după care făcu o tumbă și traversă strada rostogolindu-se. În același timp o luminiță se aprinse la geamul asasinilor. Motociclista ochi luminița și trase. Un strigăt de durere se auzi și un corp căzând. Omul ajunse lângă vila sa și la adăpostul pereților și al gardului se duse spre vila motociclistei. Nu se opri lângă aceasta, ci intră de-a dreptul în vilă ca și cum ar fi căutat adăpost acolo. Motociclista începu să se miște încet spre intrarea vilei sale, parcurgând în sens invers drumul pe care îl făcuse mai devreme. Intră și ea în vilă, dar rămase la fereastră ca să supravegheze.

7
- Cine ești? Se auzi întrebarea lui Ares. Îmi pare că te cunosc.
- Cum ai știut că sunt aici?
- Te-am auzit!
- Ai, cacat! Și ziceam că am fost deșteaptă cu planul acela și că nu las nici un fel de urme…
- Ai fost, nu ai lăsat, doar eu te-am auzit. Drept dovadă ești aici vie încă!
- Da, ce să spun!
- Dar cine ești? Îmi pare că e a doua oară când mă scoți din rahat, iar data trecută nici nu am apucat să îți multumesc… Totodată vocea ta îmi pare cunoscută și parfumul...
- Mda, așa s-ar zice, dar poate îți vei plăti și datoriile cât de curând!
- Și răspunsul la întrebare este?
- Că nu trebuie să știi, sunt o necunoscută și așa vreau să rămân. Eu te știu pe tine și asta e de ajuns!
- Da, dar pe mine m-a învățat mama să nu vorbesc cu necunoscuții și mai ales nu cu necunoscutele!
- Ce să-ți zic! Folosești vechile glume ale lui Hermes, genial! Glumele tale unde sunt? Au dispărut?
- Ok. Deci știi și de Hermes. Probabil că știi și ce a pățit!
- Da!
- Și atunci ce cauți?
- Îți scot curul ăla mare din probleme, ai ceva împotrivă?
- Hmmm….
- Fii atent! Mai e unul. Motocicleta mea e în spate într-o tufă, putem să plecăm imediat, sau să încercăm să îl lichidăm și pe ăla!
- Hai să plecăm…
- Și dacă ne arde el?
- Se cheama ca am fost provocați!
- E căcat, fiule! Domnul corectitudine întodeauna…
- Asta e, ăsta sunt eu!
- Bine, cred că știu cum să îți plătești datoriile!
- Cum?
- Am avut un prieten, unu care m-a rănit mult și vezi tu, eu nu sunt mister corectitudine ca tine, vreau să mă răzbun, vreau să moară!
- Să moară? Dar nu ești cam crudă?
- Ce-ți pasă!
- Păi? Du-te și omoară-l! Ce să fac eu? Văd că te pricepi bine!
- Treaba e că nu mă pot apropia de el. Nu știu dacă chiar vreau să îl omor, dar aș vrea să îl sperii nițel!
- Nu prea există cale, nu merge doar să îl sperii! Pentru că odată ce va știi cine i-a făcut ce i-a făcut, va începe o vânătoare cruntă. Mai ales dacă cumva și el e din cealaltă lume…
- Da, este din cealaltă lume, că altfel nu îmi băteam capul cu el atât. Acum are 2 zdrahoni lângă el și nu îl pot prinde singur niciodată.
- Și ai vrea ce!?
- Să mergi cu mine și să îl omori!
- Cum îl cheama pe tipul acesta al tău?
- Xela!
- Chiar șeful mafiei canalelor? Ungurul ăla?
- Da, el!
- Ce naiba a avut de împărțit una ca tine cu unul ca el?
- E, nu întreba! Oricum, nu pentru întrebări am venit eu aici!
- Și dacă nu vreau?
- Atunci te las aici, mai ai un ins după tine și aș vrea să văd cum te descurci!
- O să ai ocazia și mai vorbim după!
Ares ieși în fugă din vilă, pe ușa din spate. Alerga încet ținându-se de zit, ajungând în spatele vilei unde erau asasinii. Intra și acolo pe ușa de serviciu și se opri un moment să vadă ce se întâmplă. Auzi gemete și vorbe la etaj. Se pare că motociclista făcuse ravagii, dar nu capitale. Ieși înapoi și se întoarse la vila unde îl aștepta motociclista. Aceasta era tot la fereastră, supraveghind șoseaua. - Hai să mergem, ăia de acolo par imobilizați pentru o vreme și în curând cred că vine și poliția.
- Bine!
Ieșiră din vilă și se duseră spre motocicleta ascunsă. Se suiră pe motocicletă, iar motociclista porni motorul și acceleră. În curând, vântul îi însoțea pe drumul lor spre bucurești și spre groaznica răzbunare a motociclistei, răzbunare pe care Ares avea să o infăptuiască, intrând astfel de partea întunericului.

Va urma!

Rebeliune

Citeam astazi articolul scris de prietena mea Uca.

Toti avem perioadele noastre de rebeliune, dar toti ajung sa le regrete mai tarziu, sau, alternativ, ajung sa rateze multe lucruri interesante din cauza rebeliunii. Asta din pacate se intimpla din cauza unor modele nasoale, cum ar fi celebritatile, dar nimeni nu le spune pustilor ca acele celebritati fac lucrurile respective din adins, ca un exercitiu de imagine si ca de fapt preferintele lor, ale celebritatilor, pot sa nici nu fie acelea. Oricum, acele celebritati ajung sa faca acele chestii in mare parte dupa ce s-au realizat si dupa ce, statutul lor social nu mai poate fi afectat de o rebeliune sau alta. Cu alte cuvinte, daca te tatuezi cand esti un nimeni, ajungi un puscariasi, daca te tatuezi cand esti un profesor universitar, sau cand esti un celebru cantaret, esti un profesor universitar, sau un cantaret celebru cu un tatuaj. Si nu are legatura cu dublul standard, ci pur si simplu cand esti un nimeni si mai ales necopt, deciziile le iei absolut alandala fara sa te gandesti macar o clipa la rezultate. Cand insa esti cineva, se presupune ca ai facut ceva ca sa ajungi acolo, ca procesele tale mentale s-au dezvoltat destul incat sa iei decizii coerente si cu rezultate bine stabilite, sau, alternativ, ca ai pe cineva langa tine, unu sau mai multi, care sa te consilieze (cum au majoritatea vedetelor) si pe care sa ii si asculti. Atunci se cheama ca decizia de a te tatua ai luat-o in cunostinta de cauza si cu un scop bine definit, nu asa ca ti-a venit tie pe chelie.

De fapt in asta sta totul, lumea nu prea intelege ca deciziile in viata nu trebuie luate ca pur si simplu asa vrei, ci deciziile trebuie luate cu un scop, spre atingerea unui obiectiv.

Un alt aspect al transformarilor chimice este acela ca ele nu sunt naturale, odata aplicate ele degradeaza tesutul pe care au fost aplicate. Si daca aceste transformari chimice sunt aplicate pe un tesut in transformare, cum ar fi vopseaua de par pe un par tanar, nu doar ca il distruge, ci il si opreste din maturizare, din ajungerea la maturitate, facandu-l sa se deterioreze inainte de a fi apucat macar sa traiasca. Din pacate efectele acestor transformari chimice, sau a altor decizii se vad cu mult mai tarziu in viata, iar oamenii nu isi dau seama de unde li se trage. Aud des textul "Oare de ce imi cade parul... O fi de la stres, ca sunt asa stresata"! Desigur, oi fi tu stresata, dar parul tau e si mai stresat de la toata chimicala pe care o aplicai in copilarie si adolescenta pe el.

Frumoasa lectia oferita de tata, dar din text reiese printre randuri ca nu prea a avut efect major, ci doar punctual.

Imi place totusi cand vad scriituri bune, drept urmare o sa mai urmaresc de acum blog-ul Uca-i sa vad si alte postari la fel de interesante.

Back in shape: Ziua 9

Luni, 5 mai 2014.

Ziua accidentarilor si saptamana accidentarilor. O zi care avea sa imi pricinueasca multe griji, pentru ca asa sunt eu prapastios.

Dar sa vedem ce a fost data trecuta:

• Fluturari la scripete pentru piept: 2x20 repetari cu 16 kg, 2x20 repetari cu 24 kg;
• Flexii hammer pentru biceps: 4x10 repetari cu 8 kg;
• Tractiuni bara pe scripete pentru spate: 1x15 repetari cu 24 kg, 1x15 repetari cu 32 kg, 1x10 repetari cu 40 kg, 1x8 repetari cu 40 kg;
• Ridicari la scripete pentru umeri: 2x15 repetari cu 16 kg, 2x10 repetari cu 24 kg;
• Tras cablul la scripete pentru triceps: 2x20 repetari cu 8 kg, 2x20 repetari cu 16 kg;
• Crunch pentru abdomen: 1x20 repetari cu 24 kg; 1x20 repetari cu 32 kg, 1x20 repetari cu 40 kg, 1x10 repetari cu 40kg;
• Rasuciri pe scripete pentru intercostali: 4x15+4x15 repetari cu 16 kg;
• Banda: mers normal, viteza 6 si 6,5, inclinatie 8 (40 grade) pe tot parcursul programului;
• Bicicleta inclinata: Program 10 minute, cardio, 80 rotatii pe minut;

Rezultatul notabil a fost un puls de 155 la intrarea pe banda, ceea ce nu e rau.

Back in shape - ziua 9

Ziua a inceput in forta, cu mine intr-o forma deosebita, executand foarte bine toate exercitiile si numarul lor de repetari. Cu toate astea ziua avea sa fie umbrita de o miscare gresita a mea.

Dar sa vedem lista de exercitii:

• Fluturari la scripete pentru piept: 1x20 repetari cu 16 kg, 1x15 repetari cu 24 kg, 1x15 repetari cu 32 kg, 1x15 repetari cu 24 kg;
• Flexii hammer pentru biceps: 4x10 cu 10 kg;
• Tras bara la ceafa pentru spate: 1x20 cu 24 kg, 1x15 cu 32 kg, 2x10 cu 40 kg;
• Ridicari pe scripete pentru umeri: 1x15 cu 16 kg, 2x15 cu 24 kg, 1x10 cu 32 kg;
• Tras cablul pe scripete pentru triceps: 1x20 cu 8 kg, 3x20 cu 16 kg;
• Crunch: 1x20 cu 24 kg, 1x20 cu 32 kg, 2x20 cu 40 kg;
• Rasuciri: 4x2x15 cu 16 kg;
• Banda: mers normal, 10 minute cu viteza 7, fara inclinatie;

Rezultate obtinute:

Totul a mers perfect la exercitii, dar din cauza unor motive lesne de inteles, pulsul a fost 170 cand m-am suit pe banda. La asta au contribuit emotiile si grijile mele. De aceea am ales ca pe banda sa merg pe plan normal, doar sa maresc viteza putin. Pulsul a scazut in jur de 130 pe parcursul mersului la banda.

Partea proasta acum vine:

Cand eram la aparatul pentru umeri, la a doua serie cu 24 kg, pe la a 4 repetare, mi s-a parut ca nu am prins bine aparatul cu mana stanga si ca intra prea mult articulatia in joc. Am zis sa corijez pozitia, dar, in loc sa las aparatul jos, sa schimb pozitia, apoi sa reincep exercitiul, prea marea incredere in mine m-a facut sa cred ca pot schimba pozitia mainii din mers. Astfel, am miscat mana stanga dinspre exterior spre interior.

Desi am crezut ca voi controla aparatul, se pare ca pentru o secunda intreaga greutate de 24 kg a ramas pe mana dreapta. In momentul respectiv am simtit ca un junghi mic (nu alarmant) pe triceps inspre cot. Am zis ca a fost doar o mica zmuceala si ca nu e nimic, nu am de ce sa ma alarmez. Am continuat exercitiul cu mana stanga in noua pozitie si l-am dus la bun sfarsit. Apoi am continuat programul la triceps si am venit pentru ultima serie la umeri, cea cu 32 kg.

Am inceput exercitiul, aveam de facut 10 repetari. De pe la repetarea 5 deja am simtit ca mana dreapta nu mai impinge cum trebuie, adica efortul depus de cele doua maini nu mai era egal. Atunci am inceput sa ma alarmez putin, dar nu foarte tare. Eram totusi ingrijorat despre mana mea si ce o fi patit.

Am facut ultima serie la triceps si m-am dus pe banda, unde, din pricina grijilor, pulsul urcase atit.

Seara acasa a inceput sa ma doara mana. Nu era o durere tare, dar era o durere surda si sacaitoare. Apoi au inceput sa ma doara muschii, nu mai stiam, o fi de la aia, sau o fi febra musculara.

A doua zi durerea surda si cea de muschi persista. Am scris antrenorului ce am patit si ca nu vin la sala miercuri. El a zis sa vin totusi, sa vada si el ce am patit si sa incercam sa redresam, sau sa facem totusi niste exercitii care sa nu agraveze situatia.

Putin speriat de aceasta perspectiva, am bagat niste unguient antiinflamator, sa opresc durerile de muschi si sa vad totusi pe unde raman celelalte dureri, sa fac o evaluare daca chiar ma duc la sala, sau nu.

Am ramas doar cu niste dureri surde in zona cotului, dureri care apar cand si cand, dar nu dupa un anumit tipic. Precum si niste dureri in muschii umarului, sau prin zona.

Acum, la cat de panicos sunt, parca mi se par mult mai multe lucruri. Mi se pare ca incordez bicepsul, dar cand relaxez mana el nu se duce la loc, ramane ca si cum m-ar tine ceva si trebuie sa scutur mana in jos ca sa simt ca se relaxeaza de tot. Cand ridic mana parca simt o tensiune in muschii umarului, iar cand fac anumite miscari, cum ar fi sa pun mana dreapta pe umarul stang, simt o durere surda intre biceps, triceps si umar.

Deci, ori sunt eu nebun, ori mi-am frecat niste treburi bine de tot. Aceste lucruri, cu o mai mica intesitate, se manifesta si la o saptamina dupa lunea fatidica.

Cam asta a fost ziua 9, urmeaza si ziua 10, la indicatiile antrenorului, iar dupa aceea, la indicatiile mele, va urma o pauza de o luna, sau mai bine.

In momentul de fata, caut cea mai buna specializare la care sa ma prezint cu problemele mele si sa imi spuna, evident, ca la orice ipohondru notoriu, ca nu am nimic. Dar e atit de frumos sentimentul cand iti spune doctorul ca nu ai nimic, incat merita toti banii.

Va multumesc ca ati fost si astazi alaturi de mine, va astept la ziua 10, precum si la alte actiuni pe care le mai desfasor