”Avantajele de a fi orb”

Va întrebați poate unde am dispărut și bine faceți! Vă întrebați poate cum mai merge cu regimul, promit să vă scriu. Pe scurt, de când nu ne-am văzut am fost în următoarele locuri despre care promit să vă scriu:

• Bacau,
• Calimănești,
• Chișinău

Urmează la rând Belgia, cu oprire de câteva ore (până la 12) pe parcurs prin Ungaria, Austria și Germania.

Citeam, întors acasă, blogul prietenei slvc pentru a mă pune la curent cu ce se mai scrie pe acolo și cu ce mai fac oamenii dragi mie de acolo. O remarcă trecătoare din postare m-a făcut să mă gândesc mai adânc la niște constatări proprii precum și la cele ale celorlalți din jurul meu.

După cum s-a înteles probabil de pe parcursul acestui blog, eu sunt orb, un orb mai interesant așa deoarece am putut să admir, întrucâtva, cum e să fi și de partea cealaltă a baricadei. Ca să fiu mai precis au fost perioade când eu duceam orbii de mână conducându-i unde aveau nevoie, iar acum eu sunt dus de mână.

După ce am terminat școala de orbi de la Buzău, am înteles rapid că viața în mijlocul nevăzătorilor nu e de mine și că, dacă vreau să fiu o persoană normală, ar trebui să mă integrez cât mai rapid în societatea normală. Mulți dintre nevăzători din propria voință, sau forțați de societatea nenorocită, tind să se aglomereze în anumite locuri și să trăiască între ei ca într-o rezervație. Eu am vrut să nu fiu așa și am dat din coate în direcția opusă. Am mers la facultate, iar acolo eram singurul nevăzător. Să nu o mai lungesc, în mare parte integrarea a reușit, eu trâind în momentul de față printre persoane fără dizabilități. Mai mult, nivelul la care acționez este unul mediu spre înalt.

Nu spun aceste lucruri ca să mă laud, ci pentru a folosi de context la ceea ce voi povesti.

Trâind eu înafara mediului nevăzătoresc și în medii de lucru înalte, nu mi s-a întâmplat să observ foarte des comportamente ciudate la adresa dizabilității mele, sau, orbit de propria-mi reușită, nu le-am observat.

Este drept că mă și manifest ca atare, cu considerație pentru societatea din jurul meu, uneori simțindu-ma și comportându-mă ca un intrus în această societate, făcând tot posibilul să nu deranjez, să nu mă manifest. Așa că dacă e undeva de mers la o petrecere, nu mă înfig la dans prea tare, deși aș știi să dansez, dar mi-e frică să nu lovesc pe cineva, sau să nu cald pe cineva pe picior. Dacă e să merg la înot, iar pișcina are și alți mulți oameni prin ea, nu mă manifest de frică să nu lovesc pe cineva. Mă rog și alte situații.

Am fost între 5 și 12 septembrie la Călimănești unde s-a desfășurat finala campionatului de șah al nevăzătorilor. Am participat la acest campionat. Cazarea s-a făcut la hotel Olt, hotel care are și o pișcină cu apă termală, minerală.

Împreună cu un grup de colegi din acest campionat am decis să mergem să ne scăldăm la pișcină. Eu eram cu nevastă-mea ca să mă conducă, iar grupul de ceilalți erau singuri, vreo 5 pe lângă mine.

Mi-am adus aminte de vremurile din școală și cum se procedează ca să conduci un grup de 5 sau mai mulți nevăzători atunci când ai un singur însoțitor, așa că am instruit-o pe nevasta mea cum să procedeze. Și dăi și mergi înspre pișcină.

Pe drum, auzind eu câtă gălăgie e în pișcină, îmi manifest curiozitatea tare:
”Cum dracu o să înotăm noi bă acolo, că auzi câtă lume e”.
Răspunsul veni prompt:
”Stai să intrăm și să vezi câtă lume nu o să mai fie, spațiu se face în jurul nostru”.
Zis și făcut, intrăm, ne afundăm în pișcină și brusc în jurul nostru toată lumea se grăbește spre ieșire, sau se trage spre cealaltă parte. M-am gândit că ne fac loc să putem și noi să ne mișcăm, lucru care ar fi fost frumos.
Unul din colegi îmi spune glumeț:
”Vrei sa îți golesc toată pișcina”?
”Da”!
I-am raspuns eu, dornic să văd ce o să se întâmple. Atunci colegul meu a început să înoate pe mijlocul pișcinei, atent să se țină cât mai departe de persoanele de pe margine cât să nu le lovească, dar destul de aproape. Oamenii, câți mai erau prin pișcină, au început să se grăbească spre ieșire. Astfel am rămas singuri în pișcină.

Am rămas puțin pe gânduri și l-am întrebat pe colegu:
”Dar unde au fugit toți ăștia”?
Raspunsul lui a venit cu încă o întrebare:
”Dar ce, nu ai observat că atunci când apari undeva se face loc în jurul tău”?
”Nu prea am avut ocazia”, am răspuns eu, dar prin minte îmi circulau toate acele momente când, mergând cu autobuzul spre bucurești, nimeni nu se așeza lângă mine, sau cei care se așezau se ridicau când mă observau și plecau mai departe, momentele în care așezându-mă să aștept ceva pe un scaun, se făcea spațiu în jurul meu de unde până atunci era plin, Momentele când chiar ai fi avut nevoie să fie cineva lângă tine ca să ceri ajutorul, dar nimeni nu era prin preajmă.