Mai lasati-ma cu Basarabia pamant romanesc, mi se face scarba

S-a inflamat toată societatea moldovenească, de aici și de aiurea din cauza declarațiilor lui Radu Banciu. Eu am sărit cu grație peste ele și le-am tratat ca atare, niște declarații ale unui om înfuriat pe o anumită situație, așa cum am fost și eu când l-am văzut pe porcul ăla de prim-ministru moldovean, de mână cu porcul de prim-ministru al nostru la Antena 3 și când am auzit ce scotea pe gură. Dar când am văzut inflamarea basarabenilor și modul cum pun problema, nu pot să stau de o parte și să nu intru în luptă, pentru că se dau unii curve virgine atunci când nu e cazul. Problema atacată de mine nu e chestiunea legată de curvele din Republica Moldova, curve care există și asta e realitatea, oricine ar vrea să o nege, nu e legată de inteligența sau consumul de alcool de acolo, ci e legat de altceva, despre care o să citiți în continuare.

Context

Mai întâi să stabilim niște lucruri:

1. Sunt un român căsătorit cu o cetățeancă a Republicii Moldova;
2. Din prima informație decurg următoarele:
   1. Din anul 2000 și până acum am fost aproape în fiecare an în republica moldova, pentru perioade cuprinse între o săptămână și 3 luni;
   2. Am fost doar la Chișinău ca și destinație finală, dar pe drum, treceam cu mașina prin diferite zone.

Spun toate aceste lucruri pentru a înțelege că vorbesc în cunoștiință de cauză și nu îmi dau cu părerea ca unii, despre ce au mai citit ei în cărțile de istorie acum 40 ani.

Și acum să revenim la chestiunea principală!

Basarabia nu mai are nimic de a face cu România

Tâmpiții din România, fără să aibă habar de situația actuală, trăiesc într-un romantizm indus de cărțile de istorie, cum că vezi doamne Basarabia ar fi a României, că trebuie să ne unim, că dincolo de prut sunt români!

FALS, FALS, FALS!

Adevărul pur este că dincolo de prut nu mai sunt români, sau, cel puțin nu mulți. Dincolo de prut nu se vorbește limba română, iar eu ca român, în majoritatea ocaziilor când am fost acolo, am avut reale probleme de a mă înțelege cu lumea. Vorbesc un soi de limbaj amestecat, 3 cuvinte arhaice românești, 4 rusești. În majoritatea lor, cuvintele românești sunt folosite în expresii derivate din limba rusă. Astfel veți putea auzi cuvinte sau expresii de genul:

1. Spilce = tocuri de pantofi
2. Solfetce = servetele
3. Bline = clatite
4. A stucaturi = a zugravi

Imaginati-vă, ca români ce sunteți, că vă duceți în vizită la frații de peste prut și vă zice cineva ceva de genul:

Astă vară am stucăturit și noi... Și încă această frază e mai tradusă așa.
Sau:
Scrie mai mașcat!

Se întâlnesc peste prut, cuvinte cu început rusesc și terminație românească cum ar fi gavarește, spilce, soltfetce și altele. Se întalnesc și cuvinte romanesti cu terminație rusească (nu îmi aduc unul aminte). Frazele sunt traduse mot a mot din rusa, astfel la Chisinau puteti sa aflați următoarele: La moment, liftul nu lucrează. V-a propiați mai târziu și poate a să lucreze.

În vizitele mele pe acolo, nu am simțit niciodată cum că am fi frați, ci dimpotrivă. Eram văzut ca o posibilă sursă de bani și dacă s-ar fi putut să mă facă, să îmi smulgă cât mai mulți bani, să mă fure eventual, nu s-ar fi dat înapoi. Norocul meu este că nu eram singur și aveam rudele cu mine, că, dacă aș fi fost un simplu turist, eram mâncat de mult.

Am crezut că e o problemă cu mine și am întrebat-o pe nevasta mea cum se descurcă cu limbajul respectiv.

Nevasta mea este rusoaică, născută la Moscova și ajunsă în Republica Moldova dinîntâmplare. Cert e că, atunci când ne-am cunoscut, nu știa de loc limba română, eu fiind cel care am învățat-o această limbă. Trăiește de 14 ani în România și știe română învațată de la mine și rusa învățata în familie.

la întrebarea mea mi-a răspuns că nici ia nu înțelege acea limbă, că de preferință la Chișinău e să vorbești rusește că așa te înțelegi bine cu toata lumea.

Unde e problema?

Problema e că, dincolo de Prut, nu mai sunt români. Istoria evoluează și nu rămâne la nivelul pe care îl învățăm noi din cărți. Popoarele se combină și din combinația lor apar noi și noi popoare, distincte de popoarele inițiale. Dacă ne gândim la daci și romani, putem să vedem că în o sută și ceva de ani au format poporul român. De ce din combinația români + ruși nu ar fi rezultat un nou popor, poporul moldovean în cei peste 50 ani de ocupație rusească. Mi se pare o perioadă rezonabilă.

În plus, să nu uităm că în Basarabia s-au dus politici puternice de rusificare, au fost strămutați oameni, au fost aduși alții în loc, deci ceea ce e acum nu mai are nici vag legătură cu românii din 1940 prezenți în republica Moldova.

Dincolo de limba moldovenească vorbită cu chinuială acolo, majoritatea știu rusă, e o limbă vorbită mai bine decât româna, de ce ar trebui să considerăm români pe unii care vorbesc limba rusă mai bine ca româna? E drept că nici limba rusă nu o vorbesc perfect, asta mi-au spus-o rușii. Pentru că rușii fac mișto la greu de moldoveni și de modul cum vorbesc ei rusește. Rusească din republica moldova, e un fel de română vorbită de romii de pe la noi, pentru ruși.

Sper să înțelegeți odată pentru todeauna, dincolo de prut nu mai sunt români, nu mai e România. E un nou popor apărut în urma sincretismului poporului român cu poporul rus.

Care e problema de fapt?

Problema e că pe baza acestei false identități românești, poporul de dincolo de prut a beneficiat și beneficiază de niște facilități superbe, facilități pentru care noi plătim din banii noștrii.

1. Burse de studiu la liceu;
2. burse de studiu la facultate;
3. Redobândirea cetateniei românești (chipurile) pe niște criterii mai mult decât lesnicioase. Asta înseamnă pasaport ue pentru cetățenii Republicii Moldova și evident toate drepturile care decurg din asta.

1. În timp ce mulți studenți români se bat să intre la o facultate, moldovenii nu au decât să se prezinte și au locuri separate pentru ei.
2. În timp ce studenții români trebuie să își finanțeze singuri studiile, cetățenii moldoveni primesc bursă din partea statului român, indiferent de situație. Adică ești un student bun și ai rezultate, sau ești o curvă care umblii toată noaptea prin baruri și nici nu știi cum arată sala de curs, iar la final renunți prin anul 2, pentru statul român nu contează, el pompează bani în curul basarabenilor.

Așa că dragă române, sau românco, în timp ce copilul tău nu a prins un loc la facultate, pentru că era concurența mare și, la naiba, al tău cu media 9,23 nu a reușit să intre chiar dacă e un copil bun, un moldovean intră nestingherit la facultatea aia, unde ar fi trebuit să fie fiul tău, sau fica ta, fără prea mare concurs, doar pe baza unor interviuri și indiferent de rezultate, primește bani de la statul român să o ardă prin România. Asta, bineînțeles din banii tăi și ai mei, din banii ăia cu care poate ai fi putut să îți întreții fiul la facultate. Fii mândru, ai sponsorizat studiile unuia sau uneia, care nici măcar nu se știe dacă le va duce la capăt, dar oricum, dacă va reuși, va pleca imediat dințară și va merge afară să lucreze, iar tu, eu, vom vedea fix nimic din investitia făcută.

Nu mai amintesc de celelalte facilități oferite statului moldovean, cum ar fi energia electrică la pret preferențial și, uneori, gratis, ca ma apucă groaza.

Mai lasati-i naibi de basarabeni cu țara lor cu tot, că nu avem noi niciun beneficiu de la ei, iar ei nu ne iubesc de loc, ci dimpotrivă. Singurul lor gând când vin aici, nu e că vezi doamne, vin la patria mumă, să facă un bine acestei țări, vin aici pentru că știu ca de aici pot să plece mai ușor în alte țări. Cum s-ar spune:

Lasă bă tu român prost, că vin eu și îmi fac studiile pe banii tăi, iar la final plec și mă duc în altă parte unde să îmi fie mie mai bine, iar tu o să vezi fix o muie din banii investiți în mine.

La final, revin la disputa cu Radu Banciu. Ăla a afirmat niște lucruri, desigur că generalizările nu sunt bune, dar la procentele prezentate, generalizările se puteau face. Când studiile arată că 70% din femeile basarabence s-au prostituat cel putin odată, când OMS spune că în republica moldova se beau 21 litri de alcool pe cap de locuitor, ca 46000 oameni sunt bolnavi de alcoolism cronic din care 7000 femei, poti să tragi niște concluzii. Nu neagă nimeni că printre ăia nu sunt și oameni buni, dar frățioare, pentru a-i menaja pe ăia buni, nu pot să îi cruț pe restul. Mai mult, mulți dintre basarabeni, mai ales cei de sorginte rusească, au o ingânfare nativă în ei, ei sunt cei mai buni, iar tu ești ultimul prost, chiar dacă tu ești ăla după urma caruia ei trăiesc. Vin și fac studii aici, pe banii noștrii, se bucură te doate beneficiile, iar noi suntem proști și ei deștepți. În parte le dau dreptate, noi suntem proști că le oferim atâtea, ia să-i fi lăsat în țara aia acolo și să nu le fi oferit nimic să vedem unde mai erau moldovenii azi.

Au știut cu toții să dea năvală la beneficii, iar acum se simt ofensați. Au ajuns prin toate mijloacele aici:

1. Au plătit căsătorii cu cetățeni UE;
2. Au falsificat acte ca să obțină cetățenie românească;
3. Au venit la studii prin burse și au rămas gravide ca să obțină statut de cetățean aici;
4. Câte și mai câte alte metode pe care nu am avut timp să le cunosc.

Și atenție, asta fără să le pese cât de puțin de români și România. Românii sunt doar niște proști pe care e bine să îi mulgi de cât se poate, dar la o adică să nu își permită să zică ceva, că ce e aia, noi, moldovenii suntem cei mai deștepți, cei mai buni, e de datoria românilor practic să ne ofere toate astea, că nu e așa, noi o merităm doar fiindcă existăm.

Dar nu, noi le-am oferit totul și ei apar și au ifose de curve virgine.

Articolul ăsta l-am scris în urma citirii unui articol al unei așa zis studente moldovence în românia, la atacul lui Banciu. Stau și mă întreb, dacă România nu i-ar fi oferit domnișoarei posibilitatea să fie mândră că e studentă în România, ce ar fi făcut astăzi? Oricum, violența cu care răspunde, mă face să cred că e ca omul ăla prins cu musca pe căciulă care pune mâna.

Nu atât articolul ei mă deranjează, ci raspunsurile proștilor de români și lor li se adresează acest articol. Cei care vin cu raspunsuri de genul:

Bravo domnișoară, frumos ai zis, că nu e frumos ce a zis domnu Banciu, că Moldova e pământ românesc și români suntem cu toții.

Bă, că proști mai sunteți.

Mie mi s-a acrit de români din ăștia care sunt români numai când e bine, adică dacă au ceva de câștigat, ei sunt români, dar dacă nu, gata, sunt moldoveni, nici nu mai vor să audă de românia. Uitați-va și voi dragi români, cum, în comentarii, proștii de români vorb esc de români pe ambele maluri ale Prutului, iar moldovenii se separă clar spunând că în europa moldovenii fac și dreg, iar românii sunt hoți și nu știu ce.

Ăsta e adevărul bă, trăim cu ruda săracă atârnată de gât, rudă care dacă îi dăm e bine, dacă nu îi dăm ne înjură.

Ce mă indignează pe mine, e că tu vii în țara mea, pe banii mei și te mai dai și indignată după toate astea. Știi ce, ia du-te tu în țară la tine, trăiește aolo, pe banii tăi și fi tu indignată de acolo, pare mai real așa nu crezi? Aici, când te dai indignată pe banii mei, pari ca o curvă care după ce a supt-o vrea să pară o mare doamnă și se supără când cineva are curajul să ii spună că e o curvă. Mai mult, dacă eu plătesc un serviciu, cum ar fi bursele de studii și la nivel național constat că din cei care îmi vin, majoritatea sunt pramatii, fără chef de școală și au ales metoda asta pentru a ajunge în Europa, unde au auzit ei că se câștigă bine și ușor, cred că am dreptul, ca pe banii mei, să afirm: Majoritatea celor care vin din Republica Moldova la studii în România sunt niște oameni de nimic. Atenție, am zis majoritatea, nu toți. Că există și oameni buni printre ei, 20 - 30- hai 1000, e ok. Dar din păcate, aia care vin, majoritatea lor, sunt praf și au alte scopuri decât studiul.

Aveți aici și articolul, să vă delectați. Moldoveancă care a descoperit blogul

Ca răspuns domnisoarei zic următoarele:

Stimată domnișoara, sper să înveți la facultatea respectivă să construiești o argumentație coerentă și completă. Probabil ca la facultatea de jurnalistică până în anul doi nu se învață argumentația logică, deci pot să înțeleg că nu ești în stare să faci o argumentație logică. Sau poate știi și în mod voit ai manipulat sentimentele unor oameni. Dar dacă vreau să demonstrez că poporul moldovean jeste un popor bun, nu ajunge să dau 2 exemple, pe mine și două colege de cameră. Populația moldovei, din câte știu eu, era de vreo 4 milioane, a spune că moldovenii sunt buni, chiar dacă te bazezi pe 400 de persoane și tot nu poti spune asta. Ca să afirmi despre ceva ca este bun în totalitate, trebuie să demonstrezi că 80% din acel ceva este bun, altfel discutam vorbe. Faptul că tu și încă 10 prietene nu sunteți curve, ci faceți sex doar din plăcere, nu înseamnă că studiile OMS și ale altor organizații, care arată că 70% din femeile moldovence între anumite vârste (18 și 35 ani parcă) s-au prostituat cel puțin odată, nu ar fi corecte. Ci ceea ce spui tu, înseamnă că tu și încă 10 prietene sunteți niște fete de ispravă, bravo. Dar din pacate sunt altele 10000 care nu sunt și care abia așteaptă un cetățean străin care în schimbul unei căsătorii să le scoată din țară. Frumos este că în așteptarea cetățeanului străin care să le ofere căsătoria mult visată, ele tot încearcă cu unu cu altul, doar doar s-o indrăgosti vreunul mai puternic și le-o lua de nevastă. Deci mai pune mânuța pe logică, că, fără logică, nu ajungi departe cu jurnalistica.

Chiar e necesara fotografia la nunta?

Nu am apucat sa zic nimic pana acum de acest lucru, dar a venit momentul. Citeam ce se scrie in articolul de mai jos, recomandat de o prietena. In mare parte sunt sfaturi bune cu un singur dar:

Cine dracu are nevoie de poze la nunta?

Si mai ales de ce?

Articolul scoate foarte bine in relief faptul ca: "rar ai vazut mire nemultumit de poze".

Deci se pare ca pozele astea ar fi un moft al femeilor.

Ce se intimpla cu pozele astea dupa nunta?

Hai sa vedem, raspundeti voi cati din voi v-ati uitat la pozele de la nunta dupa 1 an de la casatorie? Dar dupa 5 ani? Dupa 10 nici nu mai intreb.

Ele sunt bune pentru maxim o luna de la momentul nuntii. uneori nici macar o luna. Eu marturisesc ca nu am vrut poze la nunta, nu profesioniste, imi ajung pozele facute de invitati cu aparatele lor. Oricum din 100 de oameni invitati la o nunta, nu se poate sa nu fie unu mai cu simt artistic sau chiar priceput in ale fotografiei.

La mine la nunta am avut cel putin 4 persoane asi ai fotografiei si, de gura lumii, am mai avut si fotograf oficial. Nu vad ce valoare aduce in plus fotograful oficial, diferenta dintre o fotografie a unui amator si a unui profesionist, chestii care tin de balans de alb, diafragma, oricum eu, ca amator, nu pot sa le observ si sa le admir.

Pot sa inteleg fotografia in locurile unde isi are rostul, evenimente comerciale, publicitate, publicistica etc, dar la un eveniment privat unde calitatea pozelor nu iti creste contul in banca, ba, dimpotriva, ti-l scade, nu mai pot intelege. Mama mea mereu ma intreaba când ii arat poze facute cu compacta si poze facute cu dslr-ul: "Si care e diferenta, nu se vede in amindoua acelas lucru"? Asta daca vorbim de acelas cadru tras cu ambele aparate.

Asta e parerea reala a unui om obijnuit. De aici in colo incep mofturile si fitele miresei ca nu stiu unde a vazut ea poze la nu stiu cine si daca nu are si ea la fel, moare, ca pozele lu J. Lo de la nunta sunt asa de misto, de ce nu ar face si ea si, ma rog, in orice caz, vrea ea poze numai asa ca sa te faca pe tine sa cheltui mai mult si sa isi impuna parerea ei.

Pe de alta parte, ca majoritatea industriei din jurul nuntilor si fotografii incearca sa te jupoaie pentru ca ai avut proasta inspiratie sa vrei sa te insori si, mai mult, sa te insori cu o fitoasa.

Când am vrut eu fotograf, imi propuneau unii niste scoruri de ma durea capul, de parca eu as fi furat banii aia nu i-as fi muncit. Sa imi ceri 2000 lei pe pozat o nunta, când eu 2000 lei fac intr-o luna de programare (asa faceam atunci, eram la inceput, dar oricum, ca programator nu poti sa faci mai mult de 4000 lei pe luna) mi se pare exagerat. Si asta in contextul in care de banii aia tu lucrezi maxim 5 zile (cu prelucrat cu tot), imi dai doar cateva poze (asa zicea nenea ala, maxim 200). Pai sa avem pardon, poate nu sunt eu in stare sa apreciez valoarea muncii unui fotograf, poate sunt necunoscator, dar a-mi da tot salariu, sau jumate din el pentru ca ma pozeaza unu intr-o seara, iar eu pe pozele alea scot fix nimic, ca nu am ce face cu ele, mi se pare o prostie de care, intr-adevar, numai femeile ar putea fi in stare. Nu toate, ca nu vreau sa se supere femeile destepte pe mine, dar majoritatea. Iar programarea e meserie grea nene, nu munca de calificare de nivel 2, adica de om cu maxim 8 clase care a facut o scoala profesionala.

Eu stiu ca ti-ai luat aparat de 20000 lei fiindca te pasioneaza fotografia si brusc ai constatat ca dupa ce ai cumparat aparatul mori de foame si ca trebuie si tu cumva sa iti scoti parleala, dar nu tre sa iti platesc eu hobiurile. Si scorul mai sus amintit era printre cele mai mititele de care am dat.

Intr-un final, dupa multe cautari, am gasit un fotograf calumea care cu 1000 lei a venit si a facut si fotografii si a facut si filmare. Toata lumea fericita si cu lacrimi pe obraz. Pozele alea stau aruncate printr-un colt de hard disk si nu le mai foloseste nimeni. Cred ca am sa le sterg dracu ca ocupa spatiu degeaba. Si uite asa am sa arunc la gunoi 1000 lei dati degeaba pe fotografie.

Faza care nu imi place e ca se promoveaza mereu ca trebuie, trebuie sa ai poze la nunta, sunt cele mai importante. Nu zau, de ce? Pentru mine nu sunt importante si daca vreau amintiri, am o groaza de la invitati, nu tre sa finantez hobiul unuia.

In fapt, nu trebuie sa faci nici nunta, obicei mai tampit si mai cretin si mai plin de prost gust nu am vazut, dar, evident, tot de la femei pleaca si asta. Repet, nu toate, dar majoritatea. Li s-a bagat in cap ca ele tre sa fie mirese tu si gata, nu conteaza cat costa, nu conteaza de unde dracu scoti banii aia, trebuie sa cotizezi si sa participi la industria sacalilor care abia asteapta sa te jupoaie. De ce nu se poate merge frumos de manuta la starea civila, semnezi actele alea si gata. Fara machiaj, fara freza, fara fotografi, fara imbuibati care cica sa iti cante si asta numai fiindca te-ai gandit tu sa semnezi niste acte. Fara astia care pe seama fericiri tale vor sa se imbogateasca brusc.

Un alt aspect, scrie un nene in comentarii acolo, cum ca noua ca natie ne lipseste dragostea de fotografie si de imagine. Si zice el despre cei care afirma ca arata urat la camera si nu vor sa fie pozati. Totodata pune in balanta modul de comportare al celor din vest care, indiferent ca ies bine sau nu, zambesc la camera.

Pot sa inteleg fascinatia romanului prost catre vest, fascinatie care cuprinde intregul si nu componentele. Vestul e bun fiindca e vest, iar noi suntem prosti ca suntem noi. Sa avem pardon, peste tot exista si bune si rele si lucrurile trebuie jdecate obiectiv, nu luat de bun tot ce se intimpla in vest. Pentru ca , draga fotografule, eu sunt stapan pe imaginea mea si pot sa vreau sau sa nu vreau sa apar in una din pozele tale, iar asta e dreptul meu si libertatea mea, iar pentru asta nu trebuie sa ma judeci tu ca as fi intr-un fel sau altul, ci doar sa te gandesti ca sunt un om care are dreptul sa isi protejeze propria imagine si sa faca ce vrea cu ea. Daca eu cred ca apar prost in poze, asta e ceea ce cred eu si asa vreau sa fie, nu ma bate tu la creieri ca vrei tu sa faci o poza cu mine, fiindca ti se pare interesant sa iti bati joc de mine si de dreptul meu la imagine, insistand in batjocora sa imi faci poze. Mai mult, sa mai si comentezi pe urma ca am probleme la scufie, ca ce mare lucru o poza. Pot sa apar extra, mega, giga bine in poze, daca eu zic ca apar prost si nu vreau poza, pai se cheama ca nu vreau poza. Invers gandind, chiar sunt oameni care nu apar bine in poze, poti sa faci ce vrei, ei sunt frumosi de pica in realitate, dar in momentul pozarii, nu stiu ce se intimpla, ies strambi, sau crispati sau, ma rog. Atunci nu cred ca e cazul ca la un eveniment printre zecile de cadre frumoase, sa am poze si cu strambatura aluia, fiindca e pacat de omul ala saracu.

Sper ca daca voi avea fica, voi reusi sa o invat sa renunte dracu la toate prostiile. Iar daca voi avea fiu, ei bine, atunci, imi va fi tare mila de el saracu cand va intra pe mana uneia din voi. Dar sper sa fiu prin preajma ca fotograful ales sa fie unul rezonabil totusi, nu unu care vrea intr-o seara, salariul unui om pe o luna.

Ma rog, daca v-ati hotarat ca vreti fotograf, sau, reformulez, daca nu iti da pace stramba ca vrea fotografii la nunta ca alea din revista de la nunta lu Tariceanu, ai mai jos un articol despre cum sa iti alegi fotograful de nunta. Iti urez sa nu ai nevoie draga prietene, fie ca nu te-ai hotarat sa te nenorocesti (pardon, sa te casatoresti), fie fiindca ai gasit o femeie desteapta si cu capul pe umeri, care considera ca cu 2000 lei sau mai bine puteti merge intr-o vacanta frumoasa in Grecia si va puteti voi face poze cate vreti acolo cu propriul aparat fotografic. Si macar pozele alea nu vor avea un rahat de salon de cantina din Romania in ele, ci vor fi pe Achropole, in Chreta, sau la colosul din RHodos.

Sfaturi pentru alegerea fotografului de nunta

The war has begun

I have been suffering so much in this world, so much that I have become a really strong person without feelings and other things like this. I have only two feeling, the hate and love.

The hate

A really big hate directed against you all, all of you making good people to suffer. You are like animals, you bite the hand that feeds you, you do and say bad words about the ones that loves you. You know you are an animal and, for all your life, you will be an animal.

But you know what animal, I am stronger than you, I have the power to shut you of, to fuck you and to make you cry after the day of your dead. So be aware, be warned that I am hunting you, I am comming after you and you will feel pain . As long as you had something with me, it was not a problem, but as long as you started to give sufferance to my loved ones, to my relatives, I am here to protect them and I have the right weapons and skills to fight against you and to make you die. Don't ever thing that you can escape, I will be there to be sure you receive the things you deserve.

I will put my foot on your neck and I will press firmly.

I can not accept to see good men suffering and for what, for some animals, some parasites wanting a good life without hard things. Without work and jobs, without responsabilities, sucking money from they relatives and giving back only sufferance. You know what, go fuck your self until I will come and shut you off. Don't base your hope to escape on the fact that this sounds like paranoid message, because you will be wrong. This is not a paranoid message, because I see no enemies, but, instead, I see a lot of animals deserving to die and to be killed. I have a very clear mind when I say that from this moment on where ever I will see animals like you, parasites, I will spend all my time to make you disappear, at least from my and my relatives neighbourhood. I am above your forces, nothing touches me so I am there down in the battle field to exterminate you.

The love

A really big love for the good people. For the good people, I am here, you can base on me. I put all my forces in this fight against animals that make you suffer.

you don't need to suffer anymore.

I want not to be passive any more, because beeing passive allows such animals to develop and to get all our resources, finally killing us.

This message is not about something special that happened to me, if they happen to me, I know how to fight, I don't care about them.

But is about bad things I have heart, things that happened to a person I love and I respect very very much, and that, as we say in Romania, filled the glass.

So, you animals, lets the dance begin!!!

Listen to this, in the corus is my recipe of succes

O lecție de viață

Buna! Vă scriu atât de rar încât ma mir că nu m-ați părăsit deja. Nu că îmi lipsesc subiectele, ba chiar am prea multe, dar îmi lipsește timpul. M-am angrenat în atâtea încât nu știu cum o să ies din toate. Astăzi vreau să vă povestesc ceva frumos, ceva frumos la care am fost părtaș și din care cu toții avem de învățat. Postarea poate va fi mai lungă, dar vă rog mult să rezistați până la capăt, nu vreau să o sparg în mai multe, iar lectura veți vedea merită. Probabil părți din ea vor fi reluate pentru a face mai clar acel mesaj, dar nu vă bazați pe asta. Lectura va va fi plăcuta, e sub formă de narațiune, la care știți că mă pricep. Deși narată la persoana I, personajul nu sunt eu, sau nu în totalitate. Faptele mi s-au întâmplat mie totuși, dar mârșav cum sunt, i le-am pus în spate bietului personaj.

Să începem.

Bucuria de a dărui

Cândva în trecut

Vântul suflând, apa șuroind sau clipocind, zgomotul orașului, cântecul păsărelelor, toate făceau parte din viața mea cândva, îmi plăcea să le ascult și asta mă făcea mai liniștit. Observam în jurul meu totul și rețineam fiecare detaliu fiind foarte liniștit și împăcat cu mine însumi. Viața curgea lin și frumos și nimic nu părea să tulbure acest conținut zen.

Dar dintr-o dată grijile vieții veniră peste mine, mă năpădiră și am început încet, încet să devin ca toți ceilalți pe care îi vedeam în jurul meu pe stradă. Mergeam cu capul între umeri, îmbrăcat în niște haine terne în culori spălăcite și urâte, niște haine de parcă tocmai mă întorceam de la o înmormântare și mă grăbeam să ajung la alta. Mă ciocneam de oameni pe stradă, dar nu îmi luam nici măcar timpul să mă scuz, nu mi se păreau importanți, important era că trebuia să ajung din punctul A în punctul B și nimic nu mai conta, era o chestiune de viață și de moarte această ajungere. Devenisem un mecanizm, ca și celelalte mecanizme din jurul meu, gata să se ia la harță și pentru cel mai mărunt lucru. Un loc în autobuz, un loc la coadă, toate deveneau probleme internaționale la care noi, ca adevărați Putini ce suntem doream să reacționăm și să le rezolvăm violent.

O seara de decembrie

O seară feerica de decembrie, cam după moș Nicolaie. Prin manevrele unor complici "diabolici" sunt invitat în direct într-o emisiune TV, unde se prezintă cum am devenit eu un mecanizm. Toate celelalte mecanizme mă aplaudă, dorindu-și ca emisiunea aia să se termine mai repede și să plece acasă să nu mai fie nevoite să aplaude acest mecanizm care oricum nu a făcut nimic mai mult decât iei și mai e și urât pe deasupra. Emisiunea se termină cu mulțimi de promisiuni pentru mecanizmul care sunt, promisiuni care aveau să se materializeze cândva in viitor, nu se știe însă când.

În celălalt capăt al lumii, un om blând, un om care nu a uitat despre cântecul păsărelelor mă contactează și îmi spune:
"Există un centru de educație inclusivă în Buzău, v-am văzut la emisiunea tv și m-am gândit că ne-ați putea ajuta cu 13 pachețele de dulciuri pentru copiii orfani de la acest centru".
Omul credea că sunt din Buzau și că deci nu ar fi un efort prea mare să vin și eu acolo cu câteva pachețele.

Am reacționat trecât prin diverse faze, dar prin toate fazele prin care am trecut, o singură idee îmi flutura intermitent prin minte, cântecul păsărelelor, cântecul pe care nu îl mai auzisem de mult. Aș fi vrut să îl aud, dar ceea ce devenise o voință la început, ajunsese un automatizm și cântecul dispăruse. Inițial am zis să dau ignor, așa fac până la urma urmei toate mecanizmele, de ce aș fi eu diferit. Dar cântecul păsărelelor... Am răspuns și am acceptat invitația

Duminica și luni

Am început febril să caut modalități de a ajunge la Buzău, eram în partea ailaltă a țării și trebuia să ajung acolo. Am găsit tren de la Constanța la București, tren de la București la Rîmnicul Sărat unde, prin amabilitatea verișoarei mele, am rămas cazat pentru o noapte ca să pot fi a doua zi la ora 9 la serbare. Tot în Rîmnicul Sărat am făcut și cumpărăturile și tot cu amabilitatea verișoarei mele, deoarece ea m-a ajutat cu mașina să fac cumpărăturile și să le car. Am ales cu grijă dulciurile, pungile și le-am pus în căruț. Nu văzusem în viața mea atâtea lucruri la un loc într-un căruț de cumpărături (nu sunt un bogat) așa că am zis să le fac poză să le am amintire.

Drumul până acolo a avut și el savoarea lui, deoarece trenul de la Constanța la București a întârziat și era cât pe ce să pierd trenul spre Rîmnicul Sărat. Dumnezeu a vrut însă să merg spre cântecul păsărelelor și atunci când am coborât din tren, celalalt tren era fix pe linia de lângă așa că am sărit practic dintr-un tren în altul.

Marti dimineata

Am luat dulciurile, fiecare în pachețelul său și le-am pus în trei plase mai mari. Am plecat la gară, am urcat în tren, încercând să nu stroșesc dulciurile, să ajungă și ele într-o stare cât de cât ok la destinație.

Trenul a ajuns la Buzău, eram în ultimul vagon la ultima ușă, am încercat să deschid, nu se deschidea! Disperat nu știam ce să fac, un nene prezent la fața locului, mi-a luat sacoșile din mână și m-a tras după el. Am coborât pe partea cu gardul, mergând printre tren si gard, lipindu-mă cât mai mult posibil de gard ca să nu mă agațe trenul când pleacă. Vântul bătea puternic și îl puteam simți. Era o stare confuză, îmi era tare frică de situația în care mă aflam, dar mă bucuram mult că pot simți din nou, vântul! Omul din fața mea mergea repede și sigur pe el, părea că știe ce face, așa că m-am lăsat târât de el până la ieșirea din tunelul infernal. M-a scos pe un peron, mi-a înmânat bagajele și a dispărut.

Nu am apucat să îi mulșțumest, nu am apucat nimic.

Așa că om bun, oriunde ai fi, îți multumesc că m-ai ajutat să ies din tren și dintre tren și gard.

Am ieșit în gară, am făcut întrerupere pe bilet și am luat locuri la următorul tren către bucurești, unul care să îmi convină ca oră. Am urcat într-un taxi și m-am îndreptat spre centru. M-am întâlnit acolo cu omul blajin care mă contactase. Îmi făcusem o părere apriori despre acest om, părere care avea să fie dărâmată de realitate. Am crezut că atât de bun încât să caute ajutorul nu poate fi decât un om învârstă, așa că nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că omul blajin, era o scumpă mămică de aceeași vârstă cu mine cu doi copii frumoși, dar care, din păcate, dinvina crudei soarte care le știe pe ale ei, au autism amândoi.

Marti, pe la 9,Centrul de educație inclusivă

Centrul este recent înființat, iar clasa de gradiniță la care am fost eu este în majoritate cu copii cu autism și cu alte dizabilități asociate. Am intrat în clasa, m-a izbit din start atmosfera frumoasă, de sărbătoare de acolo. Un brăduț trona mândru într-un colț al clasei, jucăriile existau peste tot,iar doamna educatoare L, făcea totul pentru binele copiilor. Ne-a întâmpinat zâmbit și povestindu-ne câteva despre locul unde ne aflăm și despre copii prezenți acolo, dar și despre cei care, din vina unei varicele pârdalnice, nu erau prezenți.

marti, pe la acelaș 9, Nevinovăția copilăriei

În momentul acela, unul dintre copii, pentru a-mi atrage atenția, a trecut cu o mașinuță mare prin fața mea. Dorind poate să ne jucăm împreună. Cum sunt orb, am auzit mașinuța, dar nu am înțeles mesajul. M-am așezat la o măsuță, resimțind emoția de a fi la grădiniță. Stând pe scaun, copilul a venit la mine, m-a luat de mână și mi-a zis: "Domnu, am venit".

Copilul, în nevinovăția lui, înțelesese ceea ce eu mă chinui să explic mecanizmelor și anume că atunci când te apropi de un nevăzător e bine să îți faci cunoscută prezența. El întelesese asta fără multe explicații, prin observția proprie. Amicul meu C, copil cu autism mediu și ADHD, de fiecare dată când se apropia de mine mă anunța: "Domnu, am venit". M-am jucat împreună cu el, mi-a cântat un colind, am rugat-o pe soția să deseneze împreună cu el, dar el era foarte atras de mine, nu vroia cu soția mea. Venea mereu și îmi punea mâna pe mustață, pipăind-o, ca și cum era lucrul cel mai de preț pe care și l-ar fi dorit. L-am întrebat: "Îți place mustața mea?" "Da!" a răspuns el fericit. "Seamănă cu un cățel nu! De aia îți place". "Nu!" a răspuns el indignat. Am continuat să ne jucăm, cu el lipit de mine aproape tot timpul.

Prietenul G, unul din frumoșii copii ai omului blajin, ne-a cântat și el un colind și ne-a spus o poiezie frumoasă. Apoi s-a dus lângă soția mea și a început să deseneze un extraterestru.

Marti, nouă și juma deja, Nevinovăția unui dar

La intrare, pusesem pungile cu cadouri sub brăduț, să le împărțim la momentul potrivit. Evident că ele erau atracția copiilor acolo și mă așteptam dintr-o clipă în alta să se bage în ele și să înceapă să mănânce, nu ar fi fost o tragedie, dar erau programate pentru mai târziu.

Prietenul P, autism profund, nevorbitor cum se cheama el în termeni tehnici, s-a înfipt în pungile cu cadouri, a luat o prăjiturică Măgura prezentă acolo și a venit fuga la mine, punându-mi în mână prajiturica, fâcându-mi semne si vizuale și sonore că ar trebui să o mănânc, că e un cadou de la el. Am încercat să îi explic că e pentru el cadoul, nu pentru mine, dar nu a fost chip. Pe șest am pus prajiturica la loc, sau cel puțin așa credeam. Foarte atent, m-a observat, a tras concluzia ca nu îmi place ce mi-a dat, așa că s-a dus la pungi, a scos o prăjiturică Barney și a venit cu aceea la mine.

Am luat cadourile și le-am încuiat departe de ei, pentru a nu le mai atrage atenția până când moșul avea să le împartă. În acest timp, soția mea le desena un peisaj de iarnă. Amicul A, în brațele mamei sale, făcea semne de bucurie privind desenul și îi arăta mamei sale cele mai calde și mai frumoase dovezi de iubire. Practic a stat nedeslipit de mama sa, pupând-o și iubind-o tot timpul. Atent în jur, să nu scape ceva, dar foarte atent și cu mama sa, o dragoste de care mulți copii de mecanizme nu sunt în stare astăzi.

nouă și 40 aproape, Ce mică este lumea

Apare în peisaj și echipa televiziunii. Reporterița îl recunoaște pe C și îi spune, "Eu te-am filmat pe tine la 8 luni mă, mi-ai rupt sufletul atunci, te-as fi înfiat dacă legile nu erau așa cretine". Nu știu dacă și el a recunoscut-o, dar cert e că s-a urcat în brațele ei și a stat acolo. Nici reporterița nu părea să aibă ceva cu asta, purtându-l în brațe după ea peste tot prin clasa și vorbind cu el. S-au pupat, și-au vorbit, până când C a cerut să fie adus la mine. Eram unul lângă altul cu reporterița și C ne ținea pe amândoi de mâini și vorbea cu noi. Vorbeam si eu cu reporterița, încercând printre picături să facem o brumă de documentare pentru reportaj, dar nu era chip, atenția ne era acaparată de C.

Cealaltă jumătate de copii se duseseră la cameraman și erau călare pe el. C s-a despărțit de reporteriță și a fugit și el la cameraman, făcând curse între cameraman și mine. I-am zis baiatului să stăm unul lângă altul să nu obosească copii fugind între noi.

În tot acest timp, educatoarea L. era atentă ca niciunul dintre copii să nu se rănească, zadarnicindu-le orice tentativă de acest gen. Prezentă, pentru o ajuta în această situație deosebită, era și logopeda CA, ea explicându-mi mai multe detalii despre fiecare copil în parte. La un moment dat am întrebat-o de ce trag copii așa la mine și nu la soția mea și de ce trag la cameraman și nu la reporteriță. Răspunsul, logic de altfel, a venit: "Păi sunt sătui de prezență feminină, în schimb nu au nicio prezență masculină în jurul lor". Educatoarea L. prizând din zbor discuția intervine: "Și dacă ați știi câte își imaginează, aud împrejur, la ceilalți diverse povești și și le dezvolta pe ale lor. Să vedeți cum spun: Mama mea are o casă mare, cu o pajiște frumoasă în față, cu multe vaci și oi. Dimineața îmi dă lapte de la văcuța Mu, care e văcuța mea dragă.".

Un nod mi s-a pus în gât și m-am ținut de cana de cafea, oferită cu amabilitate, pentru a nu mi se vedea lacrimile din ochi. Deși nu mai am voie să beau cafea cu cofeina, am dus cana la gură și am sorbit pentru a masca faptul că era cât pe ce să plâng.

Nouă și cinci zeci deja, Momentul cadourilor

Am filmat interviul cu reporterița, evident cu amicul C printre picioare. Am încercat să lansez un mesaj câtre buzoieni, dacă fiecare s-ar duce și-ar alege un copil de care să aibă grijă și apoi, lunar, săptămânal, sau cât de des vor ei să se ducă cu ceva la acel copil, să îl scoată la plimbare, să se joace cu el, ar fi minunat. Nu trebuie să îl iei acasă pentru todeauna, dar poți avea grijă de el în felul asta. El nu ar mai fi al nimanui și chiar și la centru s-ar ști că cineva se interesează de copilul ăla. Uneori e nevoie de cineva să aibă grijă de ei, să le dea un medicament care, lăsat la voia soartei și a prea iubitului nostru guvern, ajunge prea târziu.

Am început să împart cadourile. C intră primul să își ia cadoul, și mă pupă energic pe amândoi obrajii. Vine AL la rând, mă pupă și el și pleacă. Revine C care mă mai pupă odată. Am crezut că mai vrea un cadou și i-am zis ca nu mai primește unul, a zis că nu mai vrea unul și m-a pupat din nou. Am injurat în gând natura mea de mecanizm care mă făcea să mă gândesc la o așa o porcărie, când de fapt copilul vroia doar să mă pupe. A venit amicul A la rând, m-a pupat și și-a luat cadoul. Și cei doi G și-au luat cadourile, mulțumindu-mi pentru ele.

Vine rândul prietenului P să își ia cadoul, mă pupă și pleaca doi pași mai încolo și lasă punga jos. Am crezut că a scăpat-o și i-o ridic să i-o pun în mânuțele lui mici. El o ia, se duce doi pași mai încolo și o lasă jos. Știind că au modul lor de a fi, l-am lăsat în pace. El a început să se uite în pungă, scoțând fiecare chestie și făcând un zgomot apreciativ (sau cel puțin așa l-am interpretat eu), omul trebuia să verifice pentru ce m-a pupat, nu?

Ora 10 fix, Finalul

Au mai urmat minute bune de joacă la centrul de educație inclusivă, C luându-ma de mână și plimbându-mă prinnsala de clasa. L-am rugat să aibă grijă să nu mă bage în vreun dulap, mi-a raspuns foarte serios că are grijă. Mi-a povestit că lui îi place să se plimbe și că își dorește mult să se plimbe. M-am lăsat pe vine lângă el și l-am întrebat: " - Tu ce vrei să te faci când vei fi mare? - Vreau să mă fac mare! - Bravo! Și eu tot aia am vrut și uite cât am ajuns... - Vrei să te faci doctor? - Da! - De ce? - Să îi vindec pe oameni, să îi fac bine - Bine, când o să fi mare o să fi un bun doctor dacă îi asculți pe cei de la centru de aici. ".

zece și ceva, fix, Nebunia soartei, cât o urăsc

Spre final, a venit un tătic, cam la 23 ani (nu știu dacă am apreciat corect, tot ce vă scriu acum sunt din aprecierile mele) cu două fetițe care semănau mult între ele încât am crezut că sunt gemene. Fetițele păreau să aibă autism profund, pentru că nu reacționau în niciun fel și în plus, după poziția corpului, păreau să aibă și ceva paralizie cerebrală. Am rămas revoltat pe soarta asta de rahat, soartă care poate oferi unui părinte de 23 ani sau pe acolo, doi copii și ambii cu dizabilități crunte, cât de crudă trebuie să fie această soartă.

Am decis atunci să plec, să nu mă ia a doua oară plânsul, nu de alta, dar dispăruse ceașca de cafea, pentru a nu o vedea copiii. Am ieșit pe hol, în treacăt m-am cunoscut și cu domnul director al centrului, urmează să mă reîntorc la domnia sa, pentru ca am ceva de discutat cu el.

Prin amabilitatea omului blajin am ajuns la gară cu mașina din dotare și m-am pregătit pentru plecare.

10:45: Întoarcerea

Stăteam în gara din Buzău, așteptând trenul de întoarcere. O fântână susura încet lângă mine, iar în ea câteva broscuțe își duceau traiul lor liniștit. Vântul bătea în rafale scurte, infiorându-mă de frig când și când. Un lucru deosebit se întâmpla însă, pe copacii din apropiere vrăbiuțele ciripeau, ciorile croncăneau, iar eu puteam să le aud din nou. Învățasem iar să fiu om și nu un mecanizm împuțit care numără zilele până la moarte. M-am suit în trenul de București multumit că puteam auzi cântecul păsărelelor din nou și sperând să nu mai dispară niciodată.

Informații suplimentare

Asta a fost oameni buni povestea personajului meu. Ce trebuie voi să înțelegeți din asta:

1. Este nevoie de voi și de ajutorul vostru pentru ca lumea să ofere șanse egale tuturor. E nevoie de șanse egale pentru toți pentru ca anumiți oameni, mai năpăstuiți să devină membrii activi și productivi ai societății. Din asistați social să poată deveni oameni care produc și nu oameni pentru care trebuie să plătim noi întreținerea lor. Până la urma urmei e un principiu simplu de economie, putem să plătim toata viața să întreținem 600000 de persoane cu handicap, sau putem, acum, prin efort susținut, să plătim puțin, iar acești oameni, mare parte din ei, să ajungă pe propriile picioare și să se întrețină singuri, asta înseamnă că vom plăti mult mai puțin.

2. La centrul din buzău, există niște fonduri alocate de guvern, dar cum guvernul în mărinimia lui ne-a catalogat pe noi, persoanele cu dizabilitați, ca irecuperabili, fondurile alea sunt puține. În acest fel, rechizitele copiilor de la centru sunt cumpărate din salariul educatoarelor. Televizorul la care copii urmăresc desene animate în sala de curs, este adus de una din educatoare de acasă, atenție, nu un televizor vechi de care nu mai are nevoie pentru ca are unul nou. Ci singurul, propriul televizor. Copiii uneori sunt fără hainuțe, nu au ciorapi, nu au maieu, chiar și chiloți uneori, pentru că nu sunt și nu e vina nimănui de la centru, ei se descurcă cu banii care le vin.

   Am fost rugat dacă pot să fac rost de un televizor, m-am gândit și eu ca un televizor cu un dvd player și muulte dvd-uri cu desene animate ar fi un cadou frumos pentru acolo, dar asta înseamnă puțin mai mulți bani față de cât îmi pot eu permite momentan. Nu înseamnă că nu o să încerc să strâng și să cumpăr așa ceva, dar va mai dura.

3. Revin cu apelul câtre voi, nu este un apel pentru mine, nu vă cer nimic pentru mine, ci pentru acei copii. De altfel nici nu trebuie să ma includeți pe mine în ecuație, vă puteți duce direct la centru cu darurile voastre, pe STR. Horticole, NR. 56, în Buzău la clasa de gradiniță.

4. Revin cu mesajul către buzoieni, ducei-vă fraților acolo măcar odată pe lună și faceți un copil fericit, nu este greu și o să aveți parte de bucurii nebanuite. Nu puteți să dăruiți nimic, nu e o problemă, puteți dărui măcar 2 ore din timpul vostru să stați cu acei copii, ei vor fi mai fericiți. Așa de mult s-au bucurat când au vazut oameni străini.

În final mulțumesc complicilor mei, fără ei nimic nu ar fi fost posibil: Mihaiela Polschi (omul blajin), sotia mea, Mihaiela Mitrea (verișoara), Camelia Csiki (care mi-a fost ca de obicei alături, promovând evenimentul și centrul de educație inclusivă), Și nu în ultimul rând mama care a completat suma de bani alocată de mine pentru acest moment și care s-a bucurat mult auzind poveștile și văzând pozele + reportajul. Poze din păcate nu vă pot pune, pentru că nu e frumos, pentru cunoscuți, dacă vor, le pot vedea la mine.

Vă ofer scuzele mele pentru eventualele greșeli de redactare, dar scriind am retrăit fiecare emoție și am încercat să o las să apară și în scriere, drept pentru care nu am mai fost atent la reguli de scriere și alte din astea, pur și simplu am scris cum mi-a venit. Acum, recitind, îmi văd eventualele greșeli, dar le las acolo, să fie totul autentic, așa cum a ieșit din emoțiile trăite. Vă mulțumesc că ați rezistat până aici și nu uitați de mesajul aflat în final, ajutați cât puteți.

Cum m-am intalnit cu un scuipat, sau cu mai multi scuipati

Prietena mea SLVC, imi serveste, ca de obicei, un nou subiect de discutie.

Deci zilele trecute ma trezesc cu scrisoare acasa de la SPIT. Trecand de numele foarte bine ales (cu multiple conotatii atit romanesti cat si englezesti), aflu de fapt ca acest scuipat, pardon spit, e un fel de anaf local.

Ma prezint conform instiintarii ca sa aflu ca in baza nu stiu carei hotarari de consiliu local din 2008, eu, ca agent economic, trebuie sa platesc, in constanta, taxa de liniste. Va rog sa va imaginati putin hilarul situatiei. Eu, un simplu pfa, un singur om, care imi fac treaba cu calculatorul meu, in casa mea, fara a deranja pe nimeni, sunt obligat sa platesc taxa de liniste. Asta numai fiindca am avut nesimtirea sa declar legal activitatea si sa vreau sa fiu in regula. Ca la activitatea mea, cu un simplu calculator, puteam sa stau linistit si sa nu declar nimic ca nu ma prindeau ei nici la primavara.

Ma prezint la scuipat, pardon la spit si acolo aflu pe un ton glacial si acuzator ca sunt un mare infractor ca era de datoria mea sa platesc taxa asta inca din 2010 de cand m-am infiintat si ca sa imi fie rusine. Mi se calculeaza taxa pe 4 ani in urma, 11 lei pe an, 44 lei in total, dar fiindca sunt un infractor mi se iau si penalitati de 23 lei. In total platesc 67 lei taxa pe toti anii impreuna cu penalitatile. Mi se spune ca ar trebui sa fiu multumit ca nu primesc si amenda, infractorul dracului ce sunt.

Iesind de acolo ma gandeam si eu, sarmanul de mine cam asa:

Sunt un orb pe care nimeni nu a vrut sa il angajeze, manat de soarta am zis ca fac si eu un pfa sa fac ceva sa nu mor de foame. As fi putut sa stau si sa cer ajutoare sociale si alte venituri, dar eu ma incapatanez sa lucrez. Mai mult am zis sa declar aceasta activitate in mod legal, ca, daca cumva imi merge bine, sa aiba si statul atit de mult drag mie de castigat. Oricum nu conteaza daca imi merge bine sau nu, ca statul isi ia partea prin taxe pe pensie, sanatate, impozite anticipate etc.

In loc sa ma incurajeze sa merg in aceasta directie, facilitandu-mi drumul si scutindu-ma de anumite taxe imbecile, statul si autoritatile sale ce face? Vine si imi mai tranteste o taxa scoasa din miile de cacaturi de legi, hotarari de guvern, ordonante, ordine de ministru, ordine de directori, ca am impresia ca pana si femeia de serviciu are dreptul sa puna taxe in tara asta. Taxe despre care, eu, o simpla persoana, oarba pe deasupra, ar trebui sa stiu (probabil de la sfantul duh) si sa le platesc pe toate.

Nelamurirea mea cu scutirea de aceasta taxa imbecila este legitima. Deoarece cl Constanta, scuteste de aceasta taxa veteranii de razboi si firmele care fac productie in spatiul respectiv. Daca niste veterani de razboi sunt scutiti, eu de ce nu as fi (ca persoana cu dizabilitati)?

Daca obiectul principal de activitate este realizarea de software la comanda, nu se cheama ca fac activitate de productie? Probabil ca nu, in ochii romanilor productia insemnand ca faci ceva fizic, dai o bucata de lemn la rindea, softul fiind asa o jucarie.

Stau si ma intreb:

1. De unde ar trebui sa stiu eu de toate taxele astea aflate in zeci de mii de hartii?
2. Cate taxe or mai fi pe care nu le-am platit si despre care or sa se trezeasca sa mi le ceara peste 20 ani cu penalitati?
3. De ce dracu au asteptat 4 ani ca sa imi ceara o taxa amarata? Nu era mai simplu din primul an sa zica, Domnu Ares, nu ati platit dracu taxa aia, veniti si platiti?

Ma gandesc ca in momentul in care m-am inregistrat ar fi trebuit sa imi spuna si mie cineva, domnule draga, aveti de achitat aceste taxe. Sau, cumva, institutiile astea sa comunice intre ele si sa vada, s-a inregistrat un nou pfa, hai sa ii zicem ca trebuie sa treaca si pe la noi. Se baga atitea bani in sisteme it, bani care se duc in buzunarile unora pe niste sisteme de cacat (nu negati bai, ca le stiu), in sistemul ala nu se putea face un e-mail preformatat cu informatii si cand ma inregistrez sa mi se trimita: "Va multumim ca ati ales sa fiti un afacerist cinstit in Romania. Ca afacerist cinstit aveti de achitat urmatoarele taxe conform urmatoarelor documente". Ar fi fost greu? Probabil ca nu, dar totusi asta ar fi insemnat ca in sistemul de evidenta chiar sa se fi facut ceva, nu doar sa se plimbe niste bani pe hartie.

Acu, intamplarea asta e cu final fericit, am platit cei 67 lei si am scapat. Dar daca taxa aia ar fi fost sute de milioane si cu penalizarile ar fi ajuns la un miliard? As fi ajuns in situatia sa imi vand casa ca sa platesc o taxa, fiindca in Romania institutiile nu isi fac treaba si fiindca in Romania nimic nu ma apara pe mine ca cetatean de chestia asta? Fratilor, eu nu am de unde sa stiu toate taxele si nu trebuie sa fiu eu obligat sa platesc un om ca sa imi tina cont la cate taxe am de platit, e interesul statului sa colecteze taxele deci e treaba lui sa plateasca oameni care sa imi aminteasca ca trebuie sa platesc. Ar trebui initiata o lege ca, daca omul nu a platit o taxa 2 ani si tu ca stat nu i-ai atras atentia, atunci pa frate, s-au dus banii aia, nu e treaba mea sa stau sa tin socoteala statului, atunci putorile alea acre de la ghiseu de ce mai iau banii, doar sa stea si sa incaseze bani de la mine? Pai mersi, de luat bani de la oameni stiu si eu sa iau, nu iti trebuie cine stie ce scoala, ajung 8 clase.

7 motive pentru care linux este inca nefrecventabil

Mă tot uit în periplu meu profesional pe diverse articole și tot rămân mirat de vehemența unora în a susține diverse opinii cu înflăcărare deși lucrurile nu stau chiar așa cum le prezintă ei. Linux versus Windows, Firefox vs Internet Explorer sunt doar câteva exemple din subiectele care se dezbat de mulți ani fără a se fi ajuns la un rezultat. Cu toate ca unele tabere susțin vehement un lucru, până la urmă, indicatorii care contează arată altceva, așa că mă minunez cum poți să susți ceva împotriva evidenței, e ca și cum te-ai pișa împotriva curentului (fie el și electric) și ai striga că asta e un lucru bun.

Citeam astăzi un articol despre doi viruși, un articol publicat de Microsoft, articol care avertiza despre existența și comportamentul acestor viruși. La comentariile articolului linux-boys au început să dea spectacol! Deci vorbim astăzi de ce linux este încă o porcărie și de ce nu o sa fie niciodată ceva bun pentru utilizatorul caznic.

Înainte, te rog să remarci dragul meu cititor că peste tot unde te uiți, aceste scandaluri sunt stârnite de susținătorii linux, cei care susțin windows, nu fac decât să răspundă, atunci când o fac. La articolul de care vorbesc, au fost 9 comentarii de la linux-kids și doar un răspuns de la un, nici nu știu cum să zic, că nu părea fan windows, dar omul susținea o idee echilibrată.

Să trecem deci la treaba:

1. Drivere pentru linux

Driverele sunt acele programe care fac un periferic, sau o unitate internă să dialogheze cu sistemul de operare. Toate astfel de unități au drivere pentru windows, doar unele au drivere oficiale pentru linux, iar câteva, mai multișoare, au drivere neoficiale pentru linux. În orice caz, instalarea unui driver pe linux nu se poate face pur si simplu de pe un cd (daca ai acest cd), ci un număr de pași trebuie urmați, adesea trebuind să umbli la kernel (miezul sistemului de operare), pentru ca lucrurile să meargă corespunzător. Dacă nu ai un cd, te-ai fericit, trebuie să cauți să vezi dacă există driver pentru unealta ta, dacă da, îl iei de pe net și vezi tu cum îl pui. Dacă acel driver este și neoficial, poți fi și mai fericit, va avea o mie de probleme cu care va trebui să te zbați și la care să aștepți rezolvare de probleme.

Ca să fim obiectivi trebuie să spunem că aici e și vina producătorilor de unități care au preferat să facă drivere doar pentru windows, dar nu aș fi atât de categoric, poate au avut și ei motivele lor.... Cum ar fi programarea pe linux și problema cu kernel-ul de mai sus.

Dacă trebuie ca la multe din modificările ușoare, dar necesare în viața de zi cu zi, eu să refac miezul sistemului de operare de fiecare dată, nu mulțumesc. Dar asta ne aduce la al doilea punct.

2. Documentația

Există o mulțime de documentație despre linux pe net, ți se spun o mulțime de lucruri, dar toate disparate, segmentate și împrăștiate. Nu poți afla totul dintr-un loc, așa încât documentarea despre sistem este greoaie. De cele mai multe ori trebuie să stai să parcurgi mii de pagini de forumuri pentru a găsi o informație, pentru a vedea dacă a mai avut cineva problema ta și cum a rezolvat-o. În cel mai rău caz, va trebui să pui tu o întrebare sperând că împreună cu alții vei reuși să afli ce nu merge la tine.

Și asta ne duce la următorul punct.

3. Utilizarea

Există o interfață grafică ca la windows, se dă click aici, click acolo și totul merge relativ ok (dacă merge). Treaba e ce se întâmplă dacă nu merge... Să zicem că ai o placă wireless care nu vrea să funcționeze... Te apuci și cauți pe net cum ai putea să o rezolvi și găsești așa ceva.

Intrați și vedeți cu ce trebuie să vă jucați pentru a rezolva o simplă problemă de wireles... Nu mai e cu interfața grafică, e cu comenzi gen DOS, uneori chilometrice, cu informații grămada pe care un utilizator casnic, non tehnic, nu le va înțelege niciodată.

Pe windows, dimpotrivă, nu îți merge wireless-ul, ai toate șansele să le repari chiar tu, fără prea mare bătaie de cap, dai un click aici, un click acolo, nu scri comenzi kilometrice ca sa afli anumite informații. Mai mult, totul ți se arată simplu (wireless card not inserted, wireless card driver mall functioning), nu vezi wedwil 1234 - 0 -12 - 5 - 3, asta însemnănd că driverul tău de wireless are o problemă, daca ar fi fost cu 4 - 2 în coadă însemna altceva.

Cifrele de mai sus nu sunt luate din viața reală, așa că orice cifră ar vrea să mă dea în judecată, să știe că nu poate.

4. Funcționarea

Să o luăm cu exemplu, că îmi este mai ușor. Am cumpărat acum un an un computer, am luat și windows cu el, platind 150 euro pentru o licență de windows 7 profesional.

Am ajuns acasă, am instalat componentele în computer, am pornit, am băgat cd-ul cu windows, am dat câteva click-uri, apoi am băgat cd-ul de la placa de bază, am dat alte câteva click-uri. La final am instalat winamp și ce îmi mai trebuia și in aproximativ 4 ore (să zicem așa, cu indulgență), eram gata să ascult muzică, să văd un film, să scriu un document, și multe alte activități de utilizator casnic, toate funcționau ok.

Tot cam acum un an, m-a mâncat în cur să vreau să îmi pun linux pe unul din laptop-urile mele, hp nc 8230, un model de top la vremea lui și cu componente deosebite. Trebuie să vă spun, că deși aici țin partea utilizatorului casnic, nu sunt chiar atât de casnic, fiind chiar în branșa IT, lucrând ca programator și alte lucruri de prin branșa asta. Așa că am o experiență și cu windows și cu linux, ba chiar și cu minix.

În facultate mă îndrăgostisem eu de Fedora, asta fiind una din sutele de distribuții linux. Pe vremea facultății mele era fedora 3, Anul trecut aveam un fedora 10 prin preajmă și am zis să încerc cu el. Pentru a putea lucra, trebuie să am instalat un screen reader, deci o aplicație audio care trebuie să meargă încontinuu. Am instalat fedora,după pornire am constatat că nu am sunet și că nu merge wireless-ul. Am căutat pe net săvăd problema cu sunetul și de ce nu merge. Am găsit câteva soluții după vreo 2 ore de căutări și încercări, dar deja mă plictisisem și mă enervasem.

A doua seară am continuat să încerc soluțiile găsite, am tot instalat și dezinstalat, am pus pulsaudio, am scos pulsaudio, am pus din nou pulsaudio cu diverse configurări. Ce să zic, după vreo 3 zile de lucru cam 2 - 3 ore pe zi (că aveam și altele de făcut), reușesc să îmi fac screen readerul să meargă.

Bucuros că am sunet, dau să îmi pun o muzică să mă relaxez. Pun muzică și îmi dă eroare, nu se poate ca două aplicații să meargă în acelas timp, deci dacă vreau muzică, trebuie să opresc screen readerul. Mă rog, nu înțelegeam de ce, că pe windows, pe acelaș laptop reușisem să ascult muzică, dar am lasat-o așa.

Zic să văd ce e cu wireless-ul. Caut și caut și găsesc diverse link-uri care păreau să semene cu problema mea, încerc câte în luna și în stele. După alte două zile de căutări, găsesc o notiță mică cum că fedora 10 are probleme cu wireless-ul pentru că în nu știu ce versiune de kernel wireless-ul nu a fost inclus și deci wireless-ul, sau wireless-ul meu mai ales, nu va merge niciodată. Mă resemnez, mă vedeam cu cablul înfipt în laptop etern...

Îmi pun într-o seară căștile și surpriză, auzeam sunet și din căști și din difuzoare. Caut pe net ce și cum, mi se spune că în setări ar trebui să am o bifă de jack sensing pe care să o activez. A dracu dacă era vreo bifă. Încerc să dau mai încet de la butoanele laptopului, văd că nici alea nu merg. Mă enervez și șterg fedora, optând pentru o altă distribuție, ubuntu.

Altă seara, altă distracție, trecuseră deja 2 săptămâni de lucru cu fedora. Instalez ubuntu, se instalează, îmi recunoaște si wireless-ul, merg și butoanele și mă bucuram că l-am prins pe dumnezeu de un picior. Numai că nu aveam sunet. Mă tot uitam de ce nu am sunet. Treaba e că, la toate comenzile kilometrice, placa de sunet apărea ca mergând, dar nu se auzea nimic. Mă duc in alsa mixer și constat că implicit, se dusese pe ieșirea digitală (mă mir, că nu am așa ceva la laptop, dar mă rog). L-am pus îndărăt pe ieșirea analogică și am avut sunet. L-am lăsat așa, de frică să nu descopăr ceva ce nu merge.

Seara următoare decid să mă mai joc cu el. Pun muzică și mergea corespunzător, odată cu screen reader-ul. Bag caștile și difuzoarele tac, dar....

Surprizză!

Nu mai pot să dau volumul mai încet, de nici-un fel de nici-o culoare. Mai mult, când a trecut pe căști, prostul s-a dat la maxim, ca să știm o treabă.

Concluzia e că am scos linux și nu l-am mai încercat. Aștept să mai treacă 10 ani până când îl voi mai încerca. Nu mi se pare în regulă să treacă 3 săptămâni ca să am un calculator quasi funcțional și să accept niște compromisuri numai de dragul de a lucra în linux. Pun windows și totul merge din prima. Timpul pierdut cu aceasta experiență, 3 săptămâni x 7 zile, x 3 ore pe zi, înseamnă 63 ore de muncă pentru a face un computer să funcționeze cât de cât, un computer pe care nu poți face mare lucru, că nu v-am povestit ce probleme am avut la instalarea java + java access bridge + eclipse, pentru a face acel computer și productiv cumva. În total63 de ore de muncă, daca pun la 5 euro ora, înseamnă 315 euro pierduți. Pentru cineva care nu are bani, dar are timp și timpul ăla nu e valoros, poate să își permită astfel de lucruri, dar pentru mine, mai de grabă dau 150 euro și știu că totul merge, decât să pierd 315 euro și să știu că totul aproape merge.

5. Accesibilitatea

Sunt orb și pentru a putea lucra pe computer, am nevoie de screen reader și de tts. Dacă se poate să vină într-un pachet, ar fi și mai bine. În anul 2005, când windows avea deja jaws for windows + Eloquence, windows Eyes precum și alte screen readere superbe, Linux abia se zbătea cu gnopernicus, care funcționa doar pe gnome desktop și funcționa foarte prost. Anul trecut am încercat orca pe ambele, fedora 10, precum și ubuntu 8.04. Funcționa relativ ok, doar că nu îmi citea anumite butoane de pe bară. Problema intervenea când intram în ferestrele de configurare, unde nu mai citea nimic, deoarece erau lansate sub contul altui user (root), decât userul curent. Windows a rezolvat frumos și această problemă lansând instanțe diferite de screen reader pentru fiecare context.

În concluzie în linux mă vedeam foarte des apelând la cineva cu ochi pentru a-mi citi ce e pe ecran și pentru a mă ajuta să scap de pe unde intrasem, sau să îmi fac treaba pe care o aveam de făcut.

6. Asigurarea calității

Intrăm aici puțin în lumea open source și nu doar a linux propriuzisă. Dar linux, fiind un produs open source, este și el supus aceloraș lucruri. În lumea open source, codul este scris de oricine și furnizat ca atare. Nimeni nu asigură calitatea, nimeni nu garantează nimic. Așa că poți să iei un soft, un driver, un orice, să îl folosești. Dacă ai noroc, merge și totul e bine. Dacă ai ghinion poate fie să meargă, dar să meargă greu sau prost, ori poate să nu meargă.

Și acum ajungem la punctul următor.

7. Minciuna (suportul)

Lumea open source are un model de business aparte, iar linux nu face rabat de la aceasta. Lumea open source se bazează pe practici deceptive și pe publicitate mincinoasă, iar linux intră și el în această categorie. Avantajele open source enumerate în fiecare moment de promovare:

1. Ai codul sursă și îl modifici cum vrei tu, îl particularizezi, sau rezolvi eventualele probleme;
2. Totul este aproape gratuit (există și open source cu plată ce-i drept, iar acela e mai bun), dar în mare parte open source se promovează ca fiind gratuit;
3. Ai update-uri mai des decât la closed sourceși orice problemă ai avea, în cel mai scurt timp se rezolvă;

Să le luăm pe rând. Pentru a putea particulariza un cod sursă trebuie mai întâi să îl înțelegi, adică ar trebui să fii programator. Deci nu văd cum, utilizatorul casnic ar putea particulariza, sau ar putea repara un cod sursă. El va trebui să apeleze la cineva, deci pentru el va însemna un consum de bani.

Acum, ca programator, m-am uitat și eu prin coduri sursă. Codul sursă al linux e mare, foarte mare, pentru a vrea să modifici ceva acolo și să fi sigur că modificarea ta nu afectează și alte funcționalități, trebuie să înțelegi tot acel cod, sau mare parte din el, asta necesită timp. Dacă nu ești deja familiarizat cu codul (ceea ce înseamnă că ai stat prin linux cam toata viața), nu ai șanse să faci ceva în timp util, în 2 săptămâni să zicem, așa că apelezi la altul care știe, însemnând că îl plătești pe altul care știe.

Chiar dacă nu vorbim de codul linux care e mare, și celelalte chestii e necesar să le întelegi ca să le modifici. Adăugăm la asta că unii scriu codul de așa natură încât să facă înțelegerea greoaie (voit, sau din prostie) și ai tabloul complet la ce înseamnă modificarea codului sursă atunci când îl ai.

Faptul că sunt lucruri gratuite, da, sunt, dar sunt cu funcționalități reduse, iar pentru funcționalități mai avansate trebuie să plătești, ori trebuie să ți le faci singur (și am văzut deja ce înseamnă asta). Uneori nu e posibil să ți le faci singur decât dacă rescrii tot codul, caz în care nu mai poți spune că folosești produsul x.

În lumea linux sunt celebre distribuțiile care dau o versiune gratuit, iar pentru restul trebuie să plătești: Suse enterprise vs open suse, Fedora vs Redhat enterprise linux, Mandriva (fostul mandrake care avea un set de 3 cd-uri gratuit, iar restul de 3 cu plată) și așa mai departe.

Referitor la update-uri mai des, o fi așa nu neg, dar și greșelile sunt mai multe și mai dese, de unde și update-urile mai dese. Ba chiar unele greșeli sunt școlărești, stupide și pentru o astfel de greșeală stupidă trebuie să aștepți un update, sau să țil faci singur. Pentru astfel de greșeli calculatorul tău poate să nu aibă funcționalitatea dorită și să trebuiască să aștepți câteva zile, până la câteva luni ca să obți acea funcționalitate. În plus și aici se aplică idea că ăla care plătește are întâietate, adică update-ul vine mai întâi la ăia care au plătit ceva, iar apoi vine la ceilalți, cam după vreo 6 luni așa.

Concluzie

Cam asta este, acum mă aștept să sară kinderi pe mine, dar cele expuse mai sus, sunt lucruri și senzații trăite de mine pe care nu mi le poate contrazice nimeni.

Dacă ai timp de pierdut, mergi cu linux, în vreo 3 luni s-ar putea să ai un calculator funcțional. Dacă nu ai timp, asta e, mergi pe windows că macar acolo merge totul din prima.

Să ne înțelegem, dacă ai noroc, poate să meargă și pe linux totul din prima, dar eu nu aș risca. Eventual pe vreunul din laptopurile care văd ca vin acu cu linux pe ele, dar și la alea aș fi atent, că unele vin cu un linux vai mama lui, iar când pui un linux normal pe ele, s-ar putea să nu mai meargă.

Ca să dau linuxului ce e al linuxului, când mi-am cumparat laptopul ăsta, care a venit cu suse enterprise desktop (un linux pe bani), mergea uns. Dar, din pacate, am pierdut partiția când am încercat să pun windows, așa că papa licența mea.

Îți mulțumesc mult că ai fost alături de mine și azi, dragă cititorule și aștept în comentarii părerea ta.

De-a valma

M-am chinuit mult sa gasesc un titlu pentru aceasta postare. Vroiam un titlu care sa fie si ingenios, dar care sa atraga si click-uri si sa fie si bun pentru google ca sa iasa in fata la cautari. E ca si cum mi-as fi dorit o femeie de 24 de ani, virgina, dar care sa faca si sex oral de calitate. Exercitiul a fost ingreunat si de faptul ca am amestecat o multime de idei, subiecte, cu un fir epic, dar totusi idei diferite pe care vreau sa le impregnez pe retina cititorului. Drept urmare, nu aveam nici subiectul ca sa zic: "despre subiectul asta vorbim azi".

Asa ca am ales titlul care se vede si ma bazez pe subtitluri sa ma mai salveze in fata lu Google.

Google! Google! Google!

Bun! Dupa ce am inundat destul postarea cu cuvantul Google, astfel incat acum kd-ul (keyword density) pentru google va fi destul de mare, sa va povestesc despre ce vorbim azi.

Este ciudat cum functioneaza online-ul asta. Eu scriu aici despre ce ma taie capul, comentarii am doar de la unicul meu cititor fidel, caruia ii multumesc mult ca suporta nebuniile mele si chiar si comenteaza coerent si frumos (merci mult, imi salvezi de multe ori blogul, il faci sa para mai blog asa:) ). Apoi primesc telefoane de la diversi cu intrebari despre subiectele postate:

• "dar unde ai fost plecat"?
• "Dar ce ai patit de bolesti"?
• "Dar ce proiecte ai mai facut"?

Tuturor le promit cam acelas lucru, faptul ca voi scrie. Ca un nesimtit notoriu ce ma aflu, evident nu ma tin de cuvant, iar timpul trece si remuscarile ma apasa. Multumesc mult si celor care ma suna, inseamna ca exist pentru voi, sau ca, ma rog, nu aveti alte subiecte de barfa mai interesante, ceea ce e totusi magulitor. Asa ca iata mai jos cateva raspunsuri:)

Cum mai stai cu regimul

Regimul a fost asa:
Faza 1:
Luna pe care o stiti de pe blog, luna in care de la 86 - 89 kg cat oscilam, am ajuns la 76 - 78 kg. Asta era in luna august 2012. Din septembrie 2012 nu am mai tinut niciun fel de regim, doar ca am fost atent la cantitatile de mancare pe care le caram in mine, in principiu sa nu depasesc 1 kg de mancare pe zi. Pana in ianuarie 2013, am tot oscilat intre 76 si 78.
Faza 2:
In februarie 2013 m-am decis sa mai tin o tura de regim, adica inca o luna. Nu am reusit sa tin decat primele 15 zile de regim pentru ca am facut o faringita nenorocita si a trebuit sa trec pe antibiotic, asa ca am intrerupt orice regim. Totusi cu cele 15 zile tinute, am ajuns de la 76 - 78 kg, la 73 - 75. Acum oscilez mereu intre 74 - 75, Azi dimineata avand 75,1 kg. Nu mananc nimic deosebit, am carat in mine de toate, dar cu atentie la cantitati. De altfel in urma regimului, stomacul s-a micsorat rau si simt imediat cand am depasit calul.

De ce bolesti?

Asta are legatura cu punctul anterior in mai multe feluri, sau ma rog, vad eu o legatura, ea poate sa nu existe, dar va scriu ca sa fiti avertizati.

Nu stiu ce dracu se intimpla cu mine anul asta, dar chiar de dupa revelion am inceput cu o serie de infectii una dupa alta, infectii de care nu scap nici acum. Sa le luam pe rand:

In luna ianuarie am facut o infectie in cavitatea bucala, infectie pe care eu am banuit-o fiind de la masele, dar nu pot fi sigur de unde era, pentru ca aveam toata gura unflata. Am luat augmentin.

In februarie m-am trezit cu o durere sub barbie in partea dreapta a gatului, dar de o violenta deosebita ce nu am mai vazut pana atunci. Ma durea gatul pe dinafara, ma durea rau la inghitit, dar nu puteam afirma ca ma doare in gat. Am mers la un ORL si cu 2 kg de ceai de musetel pe zi (cica asa bea boul cand e cald in toiul verii) si cu amoxicilina, s-a reparat si asta. Desi pe mine ma durea pe afara, doctoru a vazut ceva inauntru. Ma rog, s-a reparat.

In martie m-am trezit cu niste sintome de raceala, am ajuns la medica de familie si minune, aveam viroza pulmonara. Ce sa va spun, toate fericirile, dureri de cap si de sinusuri, senzatii ca imi plesnesc ochii in cap, tuse, dureri in piept, tot tacamul. La care s-au adaugat si niste febre de 39, febre cu care eu nu eram invatat, pentru ca sunt cam afebril asa de felul meu.

Trei zile de paracetamoale nu au ajutat, asa ca am trecut pe zinat. S-a rezolvat si asta.

Si acum bomba

La finalul lui martie plec la Bucuresti la ziua unui prieten. Va povestesc toata tarasenia ca sa vedeti prin ce am trecut si cum proverbul unde dai si unde crapa, e mai valabil ca oricand.

Inainte sa plec din Bucuresti inapoi spre casa, m-am intalnit cu niste prieteni intr-o carciuma sa bem cateceva. Am baut un sprite, o apa minerala, un ceai verde. Am fost la baie inainte sa plec cu autobuzul si parea ca totul e in regula. Ma sui in autocar si nici nu pleaca ala bine, ca ma taie sa ma pisi. imi zic "e lasa, ca nu o sa mori pana la Constanta". Trebuie sa va mentionez ca eram si singur. Mai trece ce mai trece timpul, iar pe parcurs cen inaintam pe drum, inainta si dorinta mea de a face pipi. Deja nu ma mai gandeam ca ajung la Constanta, ma gandeam ca la popas o sa rog pe cineva sa ma duca la baie. Ma uitam in stanga, ma uitam in dreapta, numai bunaciuni, una si una. Cum dreacu sa ii cer eu bunaciunii aleia sa ma duca la baie. Am incercat sa imi formez cateva fraze in minte, dar nu reuseam sa o gasesc pe cea corecta.

Reevaluand nitel situatia, constat ca si popasul e deja o tinta mult prea indepartata, deoarece pipi se cere afara cu insistenta, anuntandu-ma asta prin niste spasme in zona inghinala de mai mare frumusetea. m-am gandit: "acu il scap si sa te tii rusini".

Mi-am cerut scuze fata de bunaciunea din stanga mea, am iesit si m-am dus la sofer.

"Domn sofer, vreau la baie domne"!
"Dar ce ma, om mare esti tu? Nu poti sa te tii"?
"Domn sofer am incercat, dar nu pot, ma pisi pi mini bre".
"Ai bai ca mai avem 10 minute pana la popas, cum sa te pisi pe tine"!
"Defapt nu, rectific, daca nu opresti mai repidi, ma pisi pe noi".
Spunand asta, m-am apropiat de el.
"Stai bai jos, ca opresc acu unde pot, dar tinete nitel"!
"Da hai repede bre ca am niste spasme ceva de speriat si imi tremura si piserele deja".

M-am asezat pe treptele respective de la iesirea din autocar, ca puterile nu ma mai tineau sa ajung pana la scaunul meu. A oprit soferu, m-a dus la baie, am reusit sa mictionez in toata regula, cam la vreo 10 kg asa, ca au venit aia de la apa si canal sa vada daca nu e avarie in zona.

Dupa episodul asta, am ramas cu o mare durere in tot abdomenu, m-am gandit. "Sa vezi ca mi-am bulit rinichii, ce distractie o sa fie". Durerea respectiva a persistat vreo 2 zile de la acest episod, dar incet, incet s-a retras si a ramas doar o mica jena pe dreapta sub coasta. M-am gandit "e clar, am facut ceva la rinichi". Am stat asa, am zis ca poate dispare si jena cu pricina. Cand disparea, cand aparea, nu eram foarte hotarat ce sa fac, am zis ca poate va disparea de la sine. Dar clar aceasta jena, era asociata cu episodul din autocar.

In vreo 2 saptamani, am plecat la Predeal la un curs de a deveni mentor. Jena tocmai ce reaparuse si mi-am zis ca nu am timp inaintea plecarii sa vad ce e, lasa ca ma intorc eu.

Am plecat la Predeal, am ajuns la predeal. La masa am gustat 50 grame de wiskey. La masa de seara am baut jumatate de litru de coca cola. Pe la 12 noaptea am baut 25 grame de wiskey amestecate cu 500 grame cola. A doua zi dimineata, la masa, am baut o cafea, care mi s-a parut extrem de tare, drept urmare am baut vreo 2 cani de lapte dupa ea.

Pe la ora 15 in aceasta zi, ma apuca brusc o durere violenta in dreapta, cu rasfrangere in spate, ma taie transpiratiile si inima incepe sa imi bata razna. Vazand manifestarile astea, ma panichez si intru in atac de panica, fapt ce duce la o abrambureala si mai mare in sistemul meu nervos, luandu-ma tremuratul cu totul. Ma gandeam ca rinichiul meu suparat a clacat si ca gata, am sa mor acolo, departe de toti cei dragi, printre straini, nevasta la Chisinau, mama tocmai la Constanta, nimeni langa mine si eu mor.

Imi anunt insotitorul ca mi-e rau si ca trebuie sa mergem la spital. Insotitorul ma anunta calm: "Care spital, ca nu e spital in Predeal, cel mai aproape e la Brasov".
"Ete sulea, ma duc eu la Brasov, ca mor de 3 ori pana acolo, ai sa iesim din curs si sa intrebam la receptie".

Iesim din curs, mergem la receptie, aflam ca e un hal de n-ar mai fi pe dn1, unde chipurile te poti adresa in caz de urgenta. Chem taxiul, anunt mama sa nu se sperie, dar ca eu ma duc pana la urgenta ca mi-e putin rau, ii dau numarul insotitorului ca sa il aiba si sa fie in contact. Eu ma pregatisem, trebuia sa lesin.

Drumul pana la centrul de primiri urgente s-a desfasurat in regula. AM ajuns acolo, mi-au facut un EKG, au zis ca inima e in parametrii normali, tensiunea era 14 cu 9, normala data fiind starea mea de agitatie, pulsul 92, normal si ala data fiind starea mea de agitatie.

Opsesia doctorilor!

Ating in treacat aici un subiect pe care l-am observat si nu am apucat sa il discut. Nu emit nicio parere, nu afirm nimic, doar povestesc, dar nu imi place atitudinea respectiva.
"Dar ce ati consumat ieri si azi"?
Am insirat toate mancarurile pe care le-am mancat.
"Dar alcool nu ati consumat"?
"Ba da"!
"Ati baut vin rosu"?
"Nu, wiskey".
"sec"?
"50 sec si 25 cu cola amestecat"!
"Si vin ati spus nu"?
"Nu!"!
"Cum nu, ca asa mi-ati spus mai devreme"!

Asta a fost momentul in care asistenta care ajuta la consult, a lasat balta tot ce facea si cu o remarca de genul "Alt boschetar", a plecat inapoi sa se uite la romanii au talent la televizor.

Doctorita nu m-a abandonat totusi si a continuat sa ma palpeze pe ficat, pe stomac, pe ce m-o mai fi palpat. M-a plesnit peste spate cu latul muchiei, mi-a apasat ceva centrii de pe spate, intrebandu-ma mereu daca ma doare. Al dracu ca nu ma durea, doar intr-un singur loc m-a durut, iar ea a tras concluzia ca e o simpla durere de spate.

Dar ca sa fie sigura ca nu mor pana luni cand era revenirea acasa, Mi-a dat 3 urinex pe zi (las sa fie, daca chiar o fi rinichiul de vina), Aulin, sau cum dracu s-o scrie (anti durere si antiinflamator, pentru durerile de spate), magne b6, cate 3 pe zi (ca paream cam sarit de pe fix asa).

Orice as zice si oricat de rau as fi, doamna doctor a fost profesionista si cu ce a avut s-a descurcat, ii multumesc mult ca mi-a oferit suportul de care am avut nevoie, asigurandu-ma ca daca nu mai beau alcool, cafea, cola si nu mai comit excese, o sa traiesc sigur pana luni cand ma intorc acasa, dupa e treaba mea ce fac.

Restul excursiei s-a desfasurat fara incidente, doar ca durerea mea din partea dreapta a devenit insistenta acolo, nu violenta ca vineri, dar e o chestie de care sunt constient si nu imi da pace.

A, doamnei doctor de acolo i-am povestit si de episodul cu autocarul, eu fiind ferm convins ca de acolo mi s-au tras toate nenorocirile.

Intoarcerea acasa si cea de a doua bomba!

Intors acasa luni, marti de dimineata m-am oprit la primul Eco, cerand un eco abdominal general sa vad care e situatiunea prin zona.

La Eco, am reluat povestea cu autocarul, fiind in continuare convins ca de acolo ma doare.

M-a examinat doamna de la ecograf, care se intimpla sa fie si doctor internist, medic primar, doctor in medicina si alte titluri. M-a examinat si a zis ca rinichiul e curat, dar ca oricum ar fi trebuit sa fac analiza de rinichi imediat dupa incident, ca atunci s-ar fi vazut ceva. Acu, nu se mai vede nimic.

In schimb....
Tineti-va bine...

Cica am polipi pe fiere, dintre care unul de 6 mm. M-a intrebat daca ma stiu bolnav de fiere, am zis ca undeva prin 2003 am avut probleme si mi s-a spus ca am dischinezie biliara, dar ca de atunci nu am mai avut probleme majore, cand si cand o indigestie ca tot omul, dar trecea de la un scobutil.

Cert e ca se pare ca durerile in dreapta ar fi de la fiere, nu de la rinichiul meu greu incercat.

Am intrebat si eu ca omul de unde dracu am capatat alea, iar raspunsul a fost evaziv, ca stiti, or fi mai multe cauze, ca asa, ca pe dincolo, dar nimic concret. Raspunsul asta evaziv m-a pus pe ganduri si ca tot romanul dornic de informatie am cautat pe google si ce am gasit m-a ingrozit.

Doctorita mea de familie, are program cu publicul doar marti si joi dupa - amiaza, in rest se duce la nu stiu ce comuna unde are alti pacienti. Pasul urmator logic era sa ma duc la ea, era marti, deci zic sa purced. Norocul meu, era plecata la nu stiu ce examen, asa ca abia joi aveam sanse sa o vad. Pana atunci am continuat cu documentarea pe net, timp in care am aflat ca sunt suspect de trei tipuri de cancere si culmea, de toate in acelas timp. Pe ici pe colo imi gasisem si unele metastaze.

Si ce era mai crunt, era ca din toate tipurile de cancere de care ma puteam imbolnavi, eu m-am procopsit taman cu asta de colicist, care e cel mai al dracu dintre toate, ca nu raspunde la tratament, nu poti sa ii faci nimic, iar intr-un an de la declansare te cureti.

Ce sa va spun, am trait doua zile de cosmar, pe propriile mele descoperiri de pe net. Imi si facusem planul cum sa petrec anul ala.

Am ajuns joi la doctorita de familie, iar aceasta mi-a zis sa nu imi fac probleme. Mi-a trantit un pogon de pastile. Evident, ca stiind de problema cu fierea, eu i-am povestit totusi si de rinichiul meu, ma gandeam sa aiba femeia intreg tabloul, sa stie despre ce se intimpla cu mine.

Asa ca m-am ales cu:

• Nolicin, 2 pe zi.
• Urinal acut, una pe zi.
• Bilichol 3 pe zi (inainte de mese).
• Scobutil 3 pe zi (tot inainte de mese).

Dupa 10 zile, dispare nolicinu si cu urinalul acut, iar bilicol si scobutil se reduc la doua pe zi, dimineata si la pranz.

Au trecut cele 10 zile, iar acum sunt pe bilichol si scobutil. Ce sa va zic, cu tot bilicholul si scobutilul, simt o durere mica, persistenta acolo. Uneori uitam sa imi iau scobutilul, sau bilicolul, iar durerile deveneau putin mai tari. Insa nu am avut dureri violente sa zici ca ma indoaie. Nici macar dureri tari.

Astept acum sa treaca cele 30 zile cat tre sa mai iau bilichol si scobutil, iar apoi sa merg sa vedem, poate mi-o da si ceva analize de facut, ma gandesc.

Planul ala pentru un an de zile, l-am pus bine, ca nu se stie, poate imi trebuie.

Ce isi face omul cu mana lui, se chiama lucru manual!

Acu, sa trag un fel de concluzii, v-am ametit de tot cu plimbarea mea prin boli si alte informatii, dar mai am ceva de spus, deci nitica rabdare. Nu fac un proces de intentie, defapt nici nu stiu cum sa zic, pana nu stiu inca precis ce am si din ce cauze. Dar ca tot omul la ananghie am incercat zeci de justificari si toate par sa se lege.

Toate bolile astea dintr-o data au venit dupa ce am slabit, deci cred ca mi-am facut oarecum sistemul imunitar praf cu slabitul asta si ma intreb atunci daca merita.

De slabit am slabit cu nutritionist, dar care nu e doctor. Ala mi-a dat sa iau si un cacat de garcinia cu chrom si le-am dat si astora din familie sa ia. Nevasta mea nu l-a suportat, i s-a facut imediat rau de la el. Maica-mea l-a luat o perioada, dar a constatat ca are palpitatii de la el si a renuntat. Eu l-am luat cel mai mult, am constatat si eu ca am palpitatii, dar nu stiam de la ce dracu sunt, m-am prins tarziu ca e de la alea si am renuntat si eu la ele.

Surpriza a fost ca mama a fost diagnosticata cu litiaza biliara in februarie anul asta si a fost si operata pentru a i se scoate fierea. Acum urmez eu la rand... Tot bolnav de fiere. Coincidenta sa fie oare?

Nu mai zic ca am citit pe net ca polipii la fiere se fac si de la intoxicatie cu oxid de Chrom, deci legatura pare totala.

Acest rahat de garcinia cu Chrom l-am luat tot pentru slabit si ma intreb iar, merita? Sa fiu sincer, acum daca ar mai fi sa fiu incaodata pus in fata faptului de a merge la nutritionist si de a slabi, nu as mai face-o. Consider ca daca ti-e dat sa mori de gras, pai mori de gras, e mai bine decat sa te chinui slab si tot sa mori.

Cert e, ca pe langa lunile de pana acum, pline de boli, si luna Mai se anunta nu tocmai placuta si pe urma, ce o mai fi.